În Evul Mediu, un mercenar, un condottiere, al cărui nume nu-l mai ţine minte nimeni, a salvat oraşul Siena de atacul unei armate străine. Cum puteau oare să-l recompenseze cetăţenii Sienei?
Nu era sumă de bani, nu exista nici o onoare care să-i poată fi conferită pentru a recompensa valoarea serviciului adus. Atunci cetăţenii s-au gândit să-l pună conducător pe viaţă al oraşului, dar şi asta li s-a părut prea puţin. Atunci a venit unul care a cerut cuvântul în faţa adunării şi a spus: „hai să-l ucidem şi după aceea să-l venerăm drept patronul cetăţii”. Şi aşa au făcut.

O poveste poate mereu de reamintit atunci când avem de răspuns, obsedant, întrebării: oare ce-au cu noi cei de la Bruxelles? De ce suntem parcă mereu şi mereu numai noi ciuca bătăilor, subiectul criticilor şi obiectul unor experimente chiar umilitoare cum ar fi MCV instaurat fără limită în timp?

Poate povestea mea nu este singurul răspuns posibil, dar cu siguranţă răspunsul vine de acasă, din ceea ce noi singuri deconstruim ca imagine şi comandăm drept carte de vizită. Nimeni parcă nu vrea să vadă că, în aceşti 23 de ani de la Revoluţie, nu ne-am construit, programatic, nici o figură de erou exemplar, n-am creat un personaj de referinţă cu care să poată fi identificată România aceasta a noastră, cât poate fi ea de europeană şi euro-atlantică.

Dimpotrivă. Constant, fărムnici un fel de excepţie, am ars, demolat sau maculat imaginea oricărui personaj care se mai distingea cît de cît pe scena publică, am pus toate bateriile grele pe oricine intră în zonă de vîrf a demnităţilor publice. Am ajuns în situaţia în care să nu avem şef de stat, ministru, parlamentar, lider de opinie, şef de patronate, sindicate, ONG-uri care să nu fi fost acuzat măcar de furt, plagiat, să nu fi fost invocată apartenenţa sa la fostele structuri ale Securităţii, să nu fie măcar oarecum ofiţer acoperit, fie şi numai pentru serviciile de informaţii româneşti, să nu fie pervers, sociopat, să nu aibă

contacte cu organizaţii criminale, simpatizant legionar sau comunist…

Fireşte că au existat şi există asemenea cazuri, aşa cum au existat şi există oriunde în lume. Numai că, acolo unde construcţia şi exerciţiul puterii urmează regulile stricte ale „ştiinţei guvernării”, asemenea cazuri sunt excepţia, nu regula. Ceea ce avem noi sunt numai excepţiile. Ne fascinează mlaştina în care evoluează şi asistăm cu plăcere şi interes la bătălia cu noroi în care aceşti oameni sunt implicaţi zi de zi.

Problema noastră este că, tot cu ei, România trebuie să-şi ducă şi bătăliile externe, printre care şi cea esenţială de la Bruxelles, acolo unde se fac marile jocuri şi unde se construieşte puterea europeană. Ai noştri se duc acolo să negocieze în numele României, sigur de bună credinţa, dar purtând în spate toată mizeria construită acasă şi proiectată conştiincios în primul rînd tot de noi, grijulii că observatorilor externi să nu le scape cumva vreo golănie, falsă sau nu chiar nu are importanţă, dar excelentă pentru a mai adăuga puţin lest în bagajul adversarului. Chiar vă puteţi închipui că asta nu contează?

Contează enorm atunci cînd ceilalţi, toţi ceilalţi, încearcă să vină la această masă de putere cu personaje pe care, cu ştiinţă dată de tradiţie, încearcă să le proiecteze că actori de putere. Reuşesc mai mult sau mai puţin, se mai dau şi rateuri spectaculoase, dar proiecţia de putere este operată ca atare în scopul de a da persoanei respective întreaga forţă pe care o poate pune în joc o ţară.

În loc de asta, noi procedăm la tăierea conştiincioasă a crăcii pe care stăm, printre ultimele şi cele mai fragile în jocul european. Noi nu avem nevoie de eroi, de personaje exemplare sau de lideri carismatici. Ne mulţumim cu categoria de politiceni de baltă şi cu imaginea asta s-ar putea să rămînem pe mult timp în conştiinţa partenerilor noştri europeni: o ţară indiferentă la propriul său destin.
Articol publicat pe www.adevarul.ro