OraNoua.ro
Publicat în 19 februarie 2013, 21:04 / 189 elite & idei

Adrian Papahagi: Universitas studiorum sau universitas stultorum?

Adrian Papahagi: Universitas studiorum sau universitas stultorum?

de Adrian Papahagi

Scădem nivelul științei și al excelenței umane pentru a le adapta la capacitățile promoțiilor tot mai largi de studenți sau reintroducem selecția severă a acestora, cu prețul dureros al îndepărtării multora? Învățământ de mase sau de elite: aceasta este dilema universității actuale.

În 1810, pe vremea lui Humboldt și Goethe, universitățile din întreaga Germanie nu­mă­rau 50.000 de studenți (K.E. Jeiss­mann, P. Lundgreen, edd.,Handbuch der Bil­dungs­geschichte, vol. I, Mün­chen, 1987). Astăzi, Uni­versitatea Babeș-Bolyai din Cluj se poate mândri de una sin­gu­ră cu efective mai ample. La o primă vedere, e un in­contestabil progres… cel pu­țin în ordine cantitativă. Faptul că, într-o țară ca Ro­mânia, lipsită nu doar de universități, ci chiar de sta­talitate în 1810, accesul la în­vățământul universitar este astăzi atât de facil și general ar trebui să ne bucure.

Firește, o astfel de dezvoltare pre­supune că, între 1989, când UBB Cluj avea 5.000 de studenți, și 2013, când sunt înmatriculați mai mulți tineri decât la OxfordPrince­ton și Yaleînsumate, a crescut ca­pacitatea universității de a oferi un în­vă­țământ de calitate, de a recruta profesori de vârf, de a acumula biblioteci și ex­per­tiză în numeroasele materii noi, inexis­tente acum două decenii, de la studii eu­ropene și comunicare la diversele aspecte ale economiei sau filosofiei pe care sis­te­mul comunist de învățământ nu le putea acoperi din rațiuni politice.

Totodată, e de bănuit că ameliorarea în­vățământului liceal și dezvoltarea cererii pe piața profesiunilor superioare au făcut posibilă și chiar necesară opțiunea ma­jo­rității absolvenților cu bacalaureat pentru continuarea studiilor. E de negândit că un tânăr ar urma studii de masterat în co­mu­nicare pentru a sfârși ca vânzător într-un supermagazin.

Dat fiind că universitatea presupune o co­munitate a excelenței, ea nu poate fi decât extrem de selectivă, spre deosebire de în­vățământul general și obligatoriu, care e inclusiv. E de presupus că, fidelă tra­di­ți­i­lor sale, metoda universității rămâne, du­pă cum scria Vasile Pârvan în 1919, „ace­ea a cultivării și selecțiunii sufletelor su­perioare, prin punerea la probă a fie­cărui individ care ne este încredințat cu piatra de încercare a Cultului Ideii. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă…“ (Datoria vieții noastre, 1919).

În fine, s-ar presupune că orașe precum Târ­goviște sau Suceava, cu o bogată viață culturală și o fină intelectualitate, private îndelung de privilegiul de a avea instituții academice, și-ar fi atins în sfârșit po­ten­țialul de a funcționa ca niște autentice Göttin­gen sau Cambridge.

Dacă nu ar fi așa, universitatea ro­mâ­neas­că în forma ei actuală ar deveni, ca să-l ci­tez din nou pe Pârvan, „o uzină de su­per­ficialități și inutilități, de nonvalori so­ciale, culturale, politice“, a cărei exis­ten­ță ar fi „nu numai absurdă, ci și imo­ra­lă“.

Voi încerca în rândurile care urmează un diagnostic rapid al universității românești. Precizez că exclud din plecare învă­țămân­tul tehnic, medical și artistic, referindu-mă doar la ceea ce medievalii numeau uni­versitas studiorum, iar lumea anglofonă cheamă „arts and sciences“ – cu alte cu­vinte, știința pură și ma­te­riile înscrise „Cultului Ide­ii“. Nu mă va interesa co­relarea producției de po­se­sori de diplomă cu, horri­bile dictu, piața forței de muncă, ci doar calitatea stu­diilor universitare actuale și impactul ei asupra ni­ve­lului general al națiunii.

Empiric vorbind, orice pro­fesor deplânge, an după an, precaritatea intelectuală a tinerilor trimiși de liceul românesc în amfiteatrele uni­ver­sității. În primă instanță, această situație e imputabilă exploziei numărului de stu­denți. Școala românească oferă un în­vă­țământ de masă, iar rezultatul său nu poa­te fi decât cultura de masă. Nu ne putem împotrivi, până la urmă, progresului so­cial înscris în logica democrației, al cărui produs este „omul-masă“descris de Or­tega Y Gasset (La rebelión de las masas, 1930). Învățământul de masă nu produce elite, ci știință și cultură de masă, care „poa­te fi însușită cu cele mai modeste capacități fără efort intelectual sau mo­ral, la un preț foarte scăzut“, pentru a-l cita pe Leo Strauss (What Is Liberal Edu­cation?, 1959). O educație liberală, adică în mod veritabil superioară, trebuie să ofere, în ordinea spiritului, antidotul la cul­tura de masă, adică eliberarea de vulga­ritate. Rezultatul ei nu este specialistul, ci o ființă umană completă, educată întru vir­tute și înțelepciune. Aici, Pârvan se în­tâlnește profetic cu Leo Strauss sau cu dis­cipolul său Allan Bloom: universitatea tre­buie să aibă un singur scop – eliberarea de vulgaritate și zidirea, morală și inte­lectuală, a marilor oameni sau, cu un ter­men antipatic, a elitelor. Nu lumpen-in­telectualitate, ci aristocrație a minții și a virtuții.

Declinul spiritual al învă­ță­mân­tului superior, legat de ma­si­fi­care și mercantilizare, nu ne pri­vește așadar doar pe noi. El s-a insinuat, ca o boală secretă, și în edificiul atât de invidiat al uni­ver­sității americane. Aversiunea față de valo­rile înalte, caracteristică relativismului mo­ral al veacului, „diversitatea per­ver­si­tății“ sau deschiderea universității spre „vulgaritatea lumii exterioare“ sunt cauze ale „încuierii minții americane“ (Allan Bloom, The Closing of the Ame­ri­can Mind, 1987).

Ne lovim astfel de prima contradicție că­reia învățământul contemporan trebuie să-i găsească o soluție. Masificarea în­vă­țământului înseamnă accesul general al tinerilor la liceu și universitate. Pe de altă parte, efortul intelectual și moral pe care îl reclamă învățământul liceal și superior nu este accesibil tuturor. Ce facem: scă­dem nivelul științei și al excelenței umane pentru a le adapta la capacitățile pro­mo­țiilor tot mai largi de studenți sau re­in­troducem selecția severă a acestora, cu pre­țul dureros al îndepărtării multora? În­vățământ de mase sau de elite: aceasta es­te dilema universității actuale.

Soluția cea mai proastă este amalgamul. În termeni concreți: masificarea elitelor, dat fiind că transformarea maselor într-o elită extinsă este posibilă doar ipotetic, cu eforturi uriașe, întinse pe secole. Fe­no­menul fabricilor de diplome este doar mai acut în România, dar în niciun caz sin­gular, întrucât nici diplomele de licență de la universitățile din Viterbo, Nancy sau Jena nu valorează mult mai mult decât ce­le tipărite la Oradea sau Constanța. Trans­formate în fabrici de diplome, uni­ver­si­tățile românești îneacă talentul și meritul tânărului înzestrat în masa de medio­cri­tate ambientă și relativizează excelența. În România, orice plagiator cu diplomă poate ajunge prim-ministru, nesancționat de co­munitatea academică sau de masele obiș­nuite cu relativismul valorilor.

Singura ieșire pe care o întrevăd este crearea unui sistem cu două viteze. Dat fiind că societatea și piața nu par dispuse să renunțe la învățământul de masă extins până la nivel de licență, devine urgentă crearea unui sistem paralel, menit să cre­eze și, dacă se poate, să păstreze în țară elitele. Aici nu poate încăpea democrația, în înțelesul ei vulgar, ci doar o aspră se­lecție a meritului, efortului și talentului. Pu­tem să ne inspirăm, de pildă, din sis­te­mul „marilor școli“ născocit în Franța, un­de egalitarismul este doctrină de stat. Aici, tinerii cei mai înzestrați nu se înscriu la universitate după bacalaureat, ci ur­mea­ză două clase pregătitoare la câteva licee prestigioase, după care dau examen la una dintre grandes écoles. Acestea oferă un sis­­tem de internat comparabil cu cel din co­legiile britanice, biblioteci adesea mai bu­ne decât universitățile și, nu în ultimul rând, un statut invidiat, de funcționar sta­giar al statului și un salariu! Indiferent ce filieră urmează, acești tineri ajung de re­gulă elita națiunii: profesori universitari sau în marile licee, funcționari superiori, politicieni, magistrați, directori ai în­tre­prin­derilor naționale etc. Dintre ei se re­cru­tează, de altfel, și elita companiilor pri­vate.

Instituirea unui sistem universitar elitist și paralel, concentrat la București, Cluj și Iași, este costisitoare și cere timp, dar îmi pare unica alternativă la universitatea de mase și la fabricile de diplome. Degeaba vom adăuga reformă peste reformă sub fiecare ministeriat, dacă nu există al­ter­na­tivă la învățământul de masă. Din nefe­ri­cire, s-a văzut că, în România, zona pri­vată nu s-a priceput să producă alter­na­tiva calității, ci s-a afundat și mai adânc în mâlul imposturii și precarității in­te­lec­tuale. Este nevoie deci de un efort na­țio­nal, pentru a salva elitele fără de care Ro­mânia va fi mereu un simplu exportator de creiere și furnizor de mână de lucru ief­tină. Adică o țară din lumea a treia, cu toa­tă apartenența ei nominală laUniunea Eu­ro­peană. //

Ultima ora:

ObservatorCosmin Ghiţă: Nu excludem în acest moment o emisiune de obligaţiuni sau alte instrumente în conexiune pentru retehnologizare

PoliticDragoș Preda: #DezvoltamPrahova #DezvoltamPrahovaInteligenta

EconomieCosmin Ghiţă: Nu excludem în acest moment o emisiune de obligaţiuni sau alte instrumente în conexiune pentru retehnologizare

ExternBarbu Mateescu: ”Anti-contemporaneitatea face un pas înapoi”

SocialCsibi Magor: Am avut cu toții un an greu. Dar putea să fie mult mai greu

EvenimenteDan Mihalache: “Understanding the Romanian Diaspora – Diaspora mobilisation during COVID-19”

CulturaCristina Popescu: Cele mai recente aprecieri internaționale ale mărcilor poștale românești, materializate în două premii Nexofil

EditorialAndrei Stoian, Alexandru Georgescu și Radu Magdin la emisiunea Sfere de Interes



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe