În clasa primară, aveam un coleg căruia i se lega mâna stângă la spate, ca să înveţe să scrie cu dreapta. Să fie ca majoritatea. Ne uitam la el cu un fel de milă si refuz, pentru că asta inspira corecţia care i se aplica. În studenţie, am meditat o elevă care avea aceeaşi „anormalitate”. Era indescifrabil scrisul. Mi-a mărturisit că e stângace, dar nu are voie. I-am spus să scrie cu stânga la meditaţii. Caligrafie perfectă. I-am sugerat să facă asta si la clasă. Într-un final, părinţii au acceptat că e mai bine aşa. Azi, am întrebat dacă eu cu fiul meu suntem o familie. Şi dacă cumva un partid naţional liberal nu ar trebui să plece, în orice judecată despre res publica, de la dezideratul că nici o minoritate nu trebuie neglijată, doar pentru că o majoritate se pronunţă diferit, M-am abţinut la vot! Nu singura! Am fost mai mulţi, dar nu cei mai mulţi. Însă suntem voci care susţinem că, atunci cînd majoritatea decide într-un fel, obligaţia politicului este să găsească acele formule prin care să ofere protecţie şi minorităţii. Nu am nici un chef să intru acum în discuţii despre cât de veselă e familia tradiţională şi cât de fericiţi sunt copiii crescuţi în familii tradiţionale, în care urletele pot prăbuşi blocuri. Mă limitez să spun doar atât: orice voi face ca om politic va pleca de la principiul protejării drepturilor fiecărui individ.

Citeste mai mult: adev.ro/ogof1m