OraNoua.ro
Publicat în 17 septembrie 2014, 17:13 / 659 elite & idei

Alexandru Cristian: Înfruntând giganţii – Japonia la începutul secolului XXI

Alexandru Cristian: Înfruntând giganţii – Japonia la începutul secolului XXI

de Alexandru Cristian

Ţara Soarelui Răsare dispune, la începutul acestui secol, de una din cele mai moderne şi complete infrastructuri (şosele, autostrăzi, căi ferate, aeroporturi, porturi şi telecomunicaţii pentru distribuţia tuturor tipurilor de bunuri şi servicii); în continuare, investiţiile în acest domeniu şi proiectele de mentenanţă şi de extindere a facilităţilor publice sunt de mare amploare.

Însă trecutul istoric lasă adânci urme. În cazul Japoniei trecutul este presărat cu fapte ce au fost demne de un mare stat.

La începutul secolului XX, Japonia a fost un stat dominat de militari. Dorinţa de impunere a gloriei a fost stimulată de naţionalismul crescut al elitelor japoneze. Tendinţa imperialistă a Japoniei a avut la bază trei motive principale. Primul este istoria legendară a Japoniei. Originea divină a arhipeleagului şi genealogia divină a zeilor au făcut ca elita conducătoare să fie niponocentrică. Un stat cu un trecut aşa glorios, cu o certă origine divină, trebuie să domine lumea. P. Lavelle denumea istoria Japoniei ca o mito-istorie, o istorie în care mitul a fost factorul de progres. Al doilea motiv este voinţa elitelor japoneze după Restauraţia Meiji de a mări puterea Japoniei. Japonia trebuia să fie un imperiu, un stat care îşi are locul în jocul mare al istoriei. Astfel a început militarizarea Japoniei. Al treilea factor îl reprezintă dorinţa de dezvoltare continuă a Japoniei, dorinţă susţinută prin toate mijloacele.

Economia este un pilon esenţial al dezvoltării unui stat şi aşa este şi în cazul Japoniei. Cotropirea vecinilor nu a avut în sine un scop pur imperialist, ci unul economic, goana după resurse. Japonia a suferit de lipsa acută a resurselor naturale. Cei trei factori generali ai puterii unui stat, puterea simbolică, economică şi militară[1] fiind astfel împliniţi, Japonia avea toate şansele de a deveni un stat puternic. Expansionismul japonez a fost dorinţa afirmării Japoniei ca mare putere, de altfel dorinţa naturală a oricărui popor conştient de forţa şi de rolul său în istorie. Peste aceşti trei factori a planat şi dorinţa elitelor de a afirma rolul ţării în lume după o lungă perioadă de izolare.

3.1. Un trecut apăsător

După Restauraţia Meiji, Japonia şi-a mărit constant şi sigur puterea. Japonia premodernă este ţara în care modernizarea şi progresul au reuşit. Poziţia geografică i-a permis acestei ţări de-a lungul istoriei să îşi creeze o cultură şi o civilizaţie separată[2]. Potrivit„Raportului Comisiei primului-ministru privind obiectivele de dezvoltare ale Japoniei în secolul XXI”, Japonia, înaintea marelui război, a fost un stat imperial incapabil să fie înţelept în plan politic. După anul 1945, poporul japonez şi elita sa au impus ţării un ritm de dezvoltare paşnic, o dorinţă pentru pace. În cadrul acestei dorinţe au fost stabilite două obiective principale: o relaţie solidă şi de prietenie cu fostul duşman SUA şi dezvoltarea ţării din punct de vedere economic şi tehnologic[3]. Protecţia SUA faţă de Japonia a fost şi este ca faţa lui Ianus. Partea pozitivă o reprezintă refacerea ţării şi afirmarea acesteia ca un „dragon” economic, iar partea negativă este dată de faptul că Japonia a fost absentă în jocurile de putere la nivel mondial[4]. Un fapt îngrijorător semnalat de comisie îl constituie relaţiile Japoniei cu restul ţărilor din Asia, definite ca fiind superficiale şi de faptul că Vestul a fost preferat Asiei. Un aspect important deoarece neglijarea vecinilor poate duce la izolare, iar aceasta într-o lume globală nu este benefică. După unii experţi în relaţiile internaţionale izolarea poate fi un act suicidar al unui stat. Secolul XX a fost un secol în care ţara a trăit sub umbrela protectoare a SUA, umbrelă ce a devenit şubredă odată cu sfârşitul Războiului Rece. Echilibrul puterii în Războiul Rece a fost distrus de apariţia pe scena internaţională a noi state, dar şi de afirmarea unor noi ameninţări la adresa securităţii.

Pentru secolul XXI, comisia primului-ministru a avut în vedere două mari aspecte care pot fi vitale pentru menţinerea statutului ţării sau chiar pentru existenţa sa geopolitică. Primul aspect este reprezentat de îmbunătăţirea interesului naţional printr-o politică robustă şi decisă care să împlinească interesul naţional. Interesul statului trebuie să fie orientat către oameni. Al doilea aspect este reprezentat de o mai strânsă cooperare cu vecinii săi asiatici. În Asia au apărut două linii de demarcaţie. Prima linie este cea clasică de la Vest spre Est (o veche demarcaţie politică), iar ce-a de a doua de la Nord la Sud (o demarcaţie economică, între bogaţi şi săraci)[5].

Îmbunătăţirea relaţiilor în zonă este o provocare mare pentru Japonia. Obstacolele care trebuie depăşite sunt diferite: proximitatea geografică, diferenţa dintre ideologie şi percepţie, moştenirea istorică[6]. Primul obstacol nu poate fi depăşit deoarece nimeni nu poate modifica aşezarea geografică, aceasta fiind imuabilă. Al doilea obstacol este unul politico-istoric ce ţine de diversele regimuri aflate în zonă (în zonă se găsesc ţări cu regim capitalist-corporatist, comunisto-capitalist, comunism cu autarhie economică, ţări cu regim politic democratic, autocraţii, dar şi o monarhie constituţională).

Trecutul apasă asupra prezentului şi vechile conflicte încă nu s-au stins. Rănile istorice nu s-au vindecat; orgoliile încă nu s-au răzbunat. Japonia în secolul XXI va trebui să treacă peste trecutul ei apăsător, de stat imperialist şi cotropitor şi să caute înţelegere şi cooperare cu restul statelor din Asia Orientală. Singură în mijlocul giganţilor care o privesc, Japonia trebuie să continue politica din timpul Războiului Rece şi să respecte Doctrina Fukuda[7], porivit căreia Japonia a renunţat pentru totdeauna la agresiunea împotriva vecinilor săi şi va face tot posibilul să pună bazele respectului şi încrederii reciproce.

3.2. Înfruntând giganţii

Poziţia geografică a Japoniei i-a permis să se dezvolte cu ajutorul comerţului. Naţiune maritimă, formată din numeroase insule, arhipeleagul japonez are frontiere delimitate precar. Istoria secolului XX a arătat un stat japonez în plină expansiune. Statul cu care Japonia a fost într-o continuă concurenţă a fost China, un gigant demografic. China a fost deseori numită o mare putere a lumii a doua, după expresia lui Paragh Khanna. Pentru Japonia, Zbigniew Brzezinski a folosit expresia pitic geopolitic.

Relaţiile dintre China şi Japonia au cunoscut momente tensionate: de la conflictul chino-nipon de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la invazia Manciuriei până la contenciosul frontalier în Marea Chinei de Est. Relaţiile diplomatice între cele două state au fost restabilite în anii ’70. În data de 2 octombrie 1971 guvernul chinez a propus reluarea relaţiilor diplomatice sino-nipone pe baza a trei principii: guvernul Republicii Populare Chineze este legal şi legitim, Insula Formosa (Taiwan) este parte inalienabilă a teritoriului Republicii Populare China, nulitatea tratatului de pace între Japonia şi Jiang Jieshi[8]. După reluarea relaţiilor diplomatice, China şi Japonia au încheiat două acorduri privind schimburile culturale în anii 1979 şi 1980. Ulterior s-a stabilit înfiinţarea unui forum economic chino-nipon.

Colaborarea cu China este vitală pentru Japonia, deoarece acest stat este în prezent principalul partener comercial al ţării. Relaţia bilaterală la nivel economic între China şi Japonia este a treia la nivel mondial în prezent.

Prima problemă pe agenda celor două state este istoria. Istoria agitată dintre cele două state este mereu un punct sensibil. Chinezii îi acuză pe japonezi că nu le respectă memoria şi că le falsifică istoria[9]. Un punct delicat este altarul Yasukuni. Aici sunt îngropaţi o parte dintre soldaţii armatei imperiale japoneze, dar şi 14 mari criminali de război acuzaţi de Aliaţi. Vizita la acest altar al unei oficialităţi japoneze inflamează mediile diplomatice din China, dar şi din Coreea de Sud[10].

A doua mare problemă este Taiwanul. China acceptă ca Taiwanul să aibă o cooperare civilă cu Japonia, nu şi una politică, temându-se de o adâncire a cooperării între Taiwan şi Japonia, lucru ce ar putea duce la o cooperare în domeniul securităţii la nivel trilateral Taiwan – Japonia -SUA[11].

A treia problemă o reprezintă contenciosul frontalier între China şi Japonia privind arhipeleagul Senkaku (Diaoyu în limba chineză). Acest arhipeleag, format din 8 insule nelocuite şi stâncoase cu o suprafaţă totală de 7 kilometri pătraţi, este subiectul unei vechi dispute între cele două state. Arhipeleagul Senkaku se află la 140 de kilometri est de Insula Pengija (Taiwan), la 170 de kilometri nord de Insula Ishigaki (Japonia), la 186 de kilometri nord-est de Insula Keelung (Taiwan) şi la 410 kilometri vest de Insula Okinawa (Japonia). Printr-o decizie a cabinetului japonez din 14 ianuarie 1895, insulele Senkaku au fost incluse în teritoriul Japoniei[12].

În schimb insulele Pescadores au fost cedate de China de bunăvoie după Tratatul de la Shimonoseki din anul 1895. După al Doilea Război Mondial, aceste insulele intră sub administraţie americană împreună cu Okinawa[13]. Acordul din anul 1971 dintre Japonia şi SUA, care a prevăzut suveranitatea Japoniei asupra insulelor Ryukyu şi Daito, întăreşte faptul că moştenitorul de jure şi de facto al suveranităţii asupra insulelor este Japonia[14].

China nu a protestat faţă de „Tratatul de pace de la San Francisco” din anul 1951, încheiat între SUA şi Japonia. Obiectiv vorbind, în timpul administrării americane a insulelor, China şi Taiwan nu au protestat sau nu au pretins suveranitatea acestor insule. În anul 1970 s-au descoperit importante resurse de petrol în Marea Chinei de Est. Insulele oferă un punct strategic maritim foarte preţios, dar şi posibilitatea de a avea acces la aceste resurse. Poziţionarea lor permite controlarea vaselor economice sau militare care trec în Marea Chinei de Est. Un raport al Institutului de Studii Legale din Taipei susţine că Insulele au fost furate de Japonia ca o recompensă de război[15]. O problemă istorică greu de rezolvat şi plină de controverse care are ca prim scop accesul la importante resurse de hidrocarburi şi câştigarea unui punct geostrategic. În acest conflict SUA susţine ferm Japonia. În cazul unui atac al acestor insule SUA vor avea în vedere o ameninţare la adresa securităţii naţionale, aşa cum prevede Tratatul de cooperare reciprocă şi garanţii de securitate între SUA şi Japonia din anul 1960[16]. Soluţionarea acestei probleme necesită o cooperare strânsă, negociere şi mediere. Ultimele ciocniri din zona insulelor Diaoyu/Senkaku impun intervenţia unui arbitraj internaţional[17]. În prezent, insulele sunt administrate de Japonia.

A patra problemă pe agenda diplomatică a celor două state este cooperarea nipono-americană în domeniul apărării şi securităţii. Tratatul de la Washington din anul 1960 dintre cele două state adânceşte relaţia de cooperare în domeniul securităţii. SUA se angajează să apere Japonia cu toate forţele sale. Tratatul este văzut de China ca o ameninţare continuă[18].

A cincea problemă o reprezintă problema istorică. Moştenirea războiului dintre cele două state apasă greu. Ocupaţia japoneză din Manciuria (1931-1945) a lăsat urme grele în mentalul colectiv chinez. În urma declaraţiei comune chino-nipone, din anul 1972, China a renunţat la despăgubirile de război. Acordul de Pace şi Prietenie dintre cele două ţări s-a semnat în 1978[19]. Cu toate acestea, această moştenirea istorică încă nu a fost pe deplin rezolvată şi elitele chineze vor despăgubiri de război din partea Japoniei.

Ultima problemă şi cea mai sensibilă este cea a armelor chimice părăsite în China de către armata imperială japoneză. În timpul ocupaţiei din Manciuria şi a războiului, armata imperială japoneză a folosit arme chimice, care au afectat populaţia chineză şi culturile agricole. După terminarea războiului aceste arme au fost îngropate şi părăsite. O comisie mixtă chino-niponă s-a constituit pentru a dezgropa şi distruge aceste arme dăunătoare[20].

Observăm că relaţiile dintre aceste două state sunt sensibile, deşi între există o cooperare economică gigantică. Relaţia economică sino-niponă este o garanţie a păcii în zonă, acest lucru fiind posibil dacă vechile tensiuni nu renasc.

În secolul XXI, relaţia Japoniei cu vecinii săi este complexă. Un stat cu care Japonia are o cooperare economică bună, dar cu care are un litigiu frontalier este Coreea de Sud. Între cele două ţări există un conflict ancestral, la nivel civilizaţional. Ocupaţia japoneză de peste trei decenii a Coreei a lăsat urme adânci. Deşi Japonia a fost un model economic pentru Coreea de Sud, istoria vorbeşte despre nedreptăţile arhipeleagului. Contenciosul frontalier dintre aceste două ţări este o problemă de orgoliu naţional nu neapărat geostrategic. Arhipealeagul Dokdo/Takeshima (japoneză) este format din 34 de insule de origine vulcanică, nelocuite şi cu vegetaţie vulcanică. Insulele sunt situate la 216 kilometri de Coreea de Sud şi la 157 de kilometri de insula Oki (Japonia). Cea mai apropiată insulă coreană se află la 87 kilometri, insula Ulleung-Do. Arhipeleagul se află aproximativ la jumătatea distanţei maritime între cele două state. În Declaraţia de la Potsdam, suveranitatea japoneză era limitată la insulele Honshu, Kyushu şi Shikoku[21]. În anul 1951, suveranitatea asupra insulelor este recunoscută Coreei. Naţionaliştii japonezi cer această insulă ca un drept istoric. Instransigenţa coreenilor este motivată tot de istorie. Aceste insule au fost primele cucerite de Japonia înainte de a cuceri Coreea. Prin urmare, revendicările teritoriale nu ţin numai de geopolitică, ci şi de amintirea istoriei, contenciosul frontalier coreano-nipon fiind o problemă de legitimitate şi de moştenire istorică[22]. Mândria coreenilor privind istoria lor a fost demonstrată în anul 2007 când au lansat la apă cea mai mare navă a flotei de război coreeene denumită după acest arhipeleag Dokdo[23].

Cooperarea ruso-japoneză este una intensă în domeniul economic. Cele două state au o problemă încă nerezolvată ce ţine tot de moştenirea istorică a Japoniei, anume „Arhipeleagul Brumelor” sau Insulele Kurile, un punct nevralgic ce poate oricând izbucni într-un război. Japonia consideră că dreptul istoric prevalează faţă de situaţia actuală şi că Insulele Kurile din Sud sunt ale Japoniei. Insulele Kurile formează un arhipeleag situat între peninsula Kamceatka şi insula Hokkaido. Istoricul acestui contencios frontalier este lung şi interesant. În anul 1855 Tratatul de la Shimoda împarte insulele Kurile în două: partea de sud revine Japoniei, partea de nord revine Rusiei[24]. Tot aceast tratat stabileşte o administraţie mixtă a insulei Sahalin situată la Vestul arhipeleagului. În anul 1875, Tratatul de la Sankt-Petersburg consfinţeşte renunţarea Japoniei la administratea insulei Sahalin. După capitularea Japoniei în anul 1945, URSS-ul a invadat nordul Japoniei şi a anexat insula Sahalin şi insulele Kurile de Nord şi de Sud[25]. Autorităţile ruse i-au expulzat atunci pe toţi locuitorii japonezi ai insulelor. În prezent între Japonia şi Rusia nu există un tratat de pace, ceea ce înseamnă că de jure cele două ţări sunt în război. Insulele Kurile sunt un teritoriu disputat. Pentru încheierea unui tratat de pace, Japonia are ca primă condiţie reînapoierea insulelor Kurile de Sud (4 insule). La Krasnoiarsk, preşedintele Boris Elţîn s-a angajat să încheie un tratat de pace cu Japonia până în anul 2000[26]. Până în prezent tratatul de pace nu a fost semnat, iar contenciosul frontalier nu a fost rezolvat. Insulele Kurile sunt în continuare sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în ciuda protestelor japonezilor.

O altă mare provocare a Japoniei pentru secolul în curs este relaţia cu SUA. Experţii japonezi prevăd o relaxare a cooperării nipono-americane şi o întărire a vocii Japoniei în plan internaţional. Există deja planuri care privesc o posibilă transformare a Self-Defense Forces[27] într-o armată de sine-stătătoare cu valenţe ofensive.

În timpul Războiului Rece, politica externă a Japoniei se ghida după patru principii de bază, enunţate de prim-ministrul Shigeru Yoshida: principalul scop al Japoniei trebuia să fie dezvoltarea economică; Japonia trebuia să fie uşor înarmată şi să evite implicarea în conflicte internaţionale; Japonia trebuia să urmeze conducerea politică şi să accepte protecţia militară a SUA; diplomaţia japoneză trebuia să se concentreze pe cooperarea internaţională[28].

După această perioadă, participarea Japoniei la mecanismele de cooperare regională din Asia constituie un aspect important al politicii externe, dovedit de legăturile strânse cu ASEAN (Summitul ASEAN+1, procesul ASEAN+3) şi de rolul de partener de dialog în Forumul regional ASEAN şi de gazdă a Summitului APEC din anul 1995, Osaka. În calitate de partener de cooperare al OSCE, Japonia a lansat o serie de iniţiative individuale referitoare la Asia Centrală.

Putem aprecia că Japonia este un exemplu al democraţiei şi principala economie din Asia care aduce o susţinere vitală pentru SUA în plan economic, financiar etc. Datorită factorilor economici, militari, educaţionali şi politici, Japonia poate fi considerată atât o putere regională, cât şi o putere internaţională.

Japonia trebuie să înfrunte în acest secol giganţii geopolitici: China, India, Rusia şi SUA, adică marile puteri ce vor avea un rol hotărâtor în soarta arhipeleagului japonez. Cooperare sau confruntare cu China? O posibilă colaborare cu India, o normalizare a relaţiilor cu Rusia ce va avea ca efect semnarea unui tratat de pace, o depărtare faţă de puterea americană? Întrebări la care putem răspunde decât prin posibile scenarii sau jocuri geopolitice.

În domeniul securităţii, Japonia este apreciată pentru conceptul de securitate comprehensivă pe care îl promovează. Potrivit acestui concept, politica de securitate naţională operează în trei moduri: influenţarea pozitivă a mediul internaţional, soluţionarea ameninţărilor în mod unilateral şi acţionarea solidară cu statele care împărtăşesc aceleaşi idealuri şi interese. Potrivit specialiştilor în domneiu, funcţia conceptului securitate comprehensivă promovată „este de a accentua interconectivitatea problemelor pentru a garanta că Japonia nu trebuie să se ocupe în mod special de probleme care sunt dureroase (de obicei istorice) sau care presupun tipuri de acţiune pe care Japonia încearcă să le evite (de obicei politico-militare)”[29]. Aproape toate probleme sunt interpretate de Japonia ca tematici de dezvoltare economică, asigurându-şi, în acest fel, „capacitate de acţiune în sectorul preferat indiferent de sectorul de unde provine ameninţarea”[30].

În rolul de promotor al securităţii în dimensiunea nonmilitară, cu determinarea politică caracteristică şi cu efort conştient, Japonia este capabilă „să devină o forţă majoră constructivă care să menţină stabilitatea regiunii, având o contribuţie necesară şi semnificativă la securitatea globală”[31].

 

 

[1] Eugen Ovidiu Chirovici, Puterea, Editura Rao, Bucureşti, 2009, pp. 15-17.

[2] Raportul Comisiei primului-ministru privind obiectivele de dezvoltare ale Japoniei în secolul XXI, p. 3, disponibil on-line pe http://www.kantei.go.jp/jp/21century/report/pdfs/8chap6.pdf, accesat la data de 21 septembrie 2013, ora 16.30.

[3]Ibidem, p. 4.

[4]Idem.

[5]Ibidem, p. 7.

[6] Idem.

[7]Denumirea vine de la cel de-al 91 prim-ministru japonez Yasuo Fukuda. Prin această Doctrină Japonia a stabilit relaţii diplomatice cu China.

[8]Relaţiile chino-nipone – China ABC, disponibil on-line pe

http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter4/chapter40302.htm, accesat la data de 21 septembrie 2013. Jiang Jieshi sau Chiang Kai-Shek preşedinte al Taiwanului între 1950-1975.

[9] Ibidem.

[10]Premierul Japoniei stârneşte o nouă controversă – BBC, disponibil on-line pe

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/10/051017_koizumi_monument.shtml, accesat la data de 21 septembrie 2013,

[11] Ibidem.

[12] Maritime Territorilal Disputes in East Asia: Issues for Congress, p.15, disponibil on-line pe http://www.fas.org/sgp/crs/row/R42930.pdf. şi Raportul Minsterului Afacerilor Externe al Japoniei în octombrie 2010, disponibil on-line pe http://www.mofa.go.jp/region/asia-paci/china/pdfs/facts1010.pdf, accesat la data de 21 septembrie 2013.

[13] Raportul Minsterului Afacerilor Externe al Japoniei în Octombrie 2010, disponibil on-line pe http://www.mofa.go.jp/region/asia-paci/china/pdfs/facts1010.pdf, accesat la data de

21 septembrie 2013

[14] Ibidem.

[15] Han-YI Shaw, The Incovenient Truth Behind the Diaoyu/ Senkaku Islands, online http://kristof.blogs.nytimes.com/2012/09/19/the-inconvenient-truth-behind-the-diaoyusenkaku-islands/, accesat la data de 21 septembrie 2013.

[16] SUA consideră atacul asupra Insulelor Senkaku o amenințare la adresa propriei securităţi, disponibil on-line pe http://romanian.ruvr.ru/2012_09_17/88462879/, accesat la data de 21 septembrie 2013.

[17]În anul 2010 un pescador chinez a fost oprit de nave de coastă japoneze. Este prima încălcare a teritoriului japonez de la terminarea războiului. Ulterior navele de patrulă japoneze şi chineze s-au şicanat încontinuu. În anul 2012 un avion chinez a survolat spaţiul aerian al arhipeleagului.

[18]Relaţiile chino-nipone – China ABC, diposnibil on-line pe

http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter4/chapter40302.htm, accesat la data de 21 septembrie 2013.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Dominuţ Pădurean, Consideraţii privind litigiile legate de insulele Kurile şi Dokdo, p. 8, disponibil on-line pe http://www.geopolitic.ro/ins.%20Kurile%20si%20Dokdo.pdf, accesat la data de 21 septembrie 2013, ora 20.30.

[22]Corée du Sud – Japon: litige frontalierbrûlures  – France Inter, disponibil on-line pe

http://www.franceinter.fr/emission-la-chronique-internationale-coree-du-sud-japon-litige-frontalier-brulures-memorielles, accesat la data de 21 septembrie 2012, ora 20.55.

[23] Dokdo class, disponibil on-line pe http://www.military-today.com/navy/dokdo_class.htm, online baza de date accesată la data de 21 septembrie 2013, ora 21.15.

[24]Dominuţ Pădurean, op. cit. p. 1.

[25] Ibidem, p. 2.

[26] Ibidem, p. 4.

[27] Forţele de Autoapărare sunt singurele forţe militare ale Japoniei prevăzute în Tratatul de la San Francisco în 1951 care a consfinţit capitularea Japoniei, şi tratatele de pace semnate cu aliaţii. Ulterior, acestor forţe li s-a adăugat şi înzestrare cu echipament militar, dar şi alte tipuri de forţe, aeriene şi navale.

[28] Japonia – un miracol, de la nimic la o putere internaţională, disponibil on-line pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/japonia-un-miracol-nimic-o-putere-internationala, acesat la data de 11 octombrie 2013, ora 19.30.

[29] Buzan, Barry, Waever, Ole, Wide de, Jaap, Securitatea – un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011, p. 245.

[30] Idem.

[31] Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2011. Enciclopedie politică şi militară (Studii Strategice şi de Securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, p. 460.

Ultima ora:

ObservatorCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi

PoliticDan Mihalache: Am primit săptămâna trecută delegația consiliului local Baia Mare

EconomieVictor Negrescu: Deficitul bugetar va fi mai scăzut decât cel prognozat de CE

ExternGrațian Mihăilescu: Alte 23 de orașe au primit Mission Label la Bruxelles

SocialCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi

EvenimenteVictor Vevera: ICI București a sărbătorit alături de Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR) 110 ani de la înființarea acestuia, prin lansarea NFT-ului „110 ani de Olimpism în România”

EditorialAlexandru Grumaz: Noua hartă strategică a Europei

CulturaCristina Popescu: Anul Avram Iancu, 200 de ani de la naștere



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe