OraNoua.ro
Publicat în 15 februarie 2017, 21:40 / 615 elite & idei

Alexandru Georgescu: Etnogeneză la Davos

Alexandru Georgescu: Etnogeneză la Davos

de Alexandru GEORGESCU

Forumul Economic Mondial de la Davos, înființat în anul 1971, este emblematic pentru epoca noastră prin felul în care, spre deosebire de mai vechiul Grup Bilderberg, curtează notorietatea inclusiv printr-o transparență calculată cu privire la puterea celor care vin și subiectele de maximă importanță globală (printre unele diversiuni triviale) care se discută. Dacă ești puternic și influent, atunci vei fi prezent la Davos, iar, dacă ești prezent la Davos, atunci ți se confirmă că ești puternic și influent. Faptul că Davos este un fenomen în sine, care transcende părțile sale componente, este atestată de apariția a numeroase evenimente care imită stilul Davos sau care au loc în paralel cu acesta, la trei străzi mai încolo, în ghetoul milionarilor din stațiunea alpină, pentru ca și clasele de epigoni să guste un Davos contrafăcut pentru semnalarea statutului lor social. Când vestiții Francis Fukuyama și Samuel Huntington se confruntau indirect, primul cu teoria „sfârșitului istoriei” și celălalt argumentând un „sfârșit al începutului” (o vorbă a lui Winston Churchill) prin confruntarea civilizațiilor, Huntington a fost cel căruia istoria i-a dat dreptate nu doar prin ascensiunea islamismului militant, ci și după ce a inventat formula atavistă a „Omului din Davos”. Această subspecie a Homo Sapiens Sapiens nu are loialități naționale, este apt să se considere cetățean al lumii și să fie înclinat către a gândi global și să acționeze în acest sens.

 

Descrierile evenimentului de la Davos pun accentul pe puterea individuală a participanților și transformarea lor (adesea peiorativ) într-o clasă în sine, cu propriile gusturi, obiceiuri, priorități, care nu coincid întotdeauna cu cele ale „the 99%”. Anumiți ideologi ar reliefa și conexiunile guvernamentale care le-au permis dobândirea statului de elită, pentru a sugera absența meritocrației și a contrasta cu anumite categorii de elite dezirabile, cum ar fi antreprenori individuali etc. Acest articol, însă, va argumenta, în baza teoriilor lui James Burnham cu privire la „revoluția managerială”, că Davos reprezintă doar vârful de lance internaționalist al unei transformări care are loc de-a lungul și de-a latul societăților avansate sau în curs de devoltare. Elita din Davos nu reprezintă o nouă clasă, cât elita „noii clase”, o elită care vede aranjamentele tradiționale bazate pe suveranitate, instituții tradiționale și reprezentative, precum și primatul concetățenilor proprii, indiferent de clasă, drept obstacole în calea unui viitor mai bun pentru toți, în ciuda sacrificiilor, pierderilor și neplăcerilor pe parcurs. În acest sens, managerialismul lui Burnham este aplicabil etnogenezei de la Davos și din perspectiva istorică a parcursului socialist către comunism, care urma, inevitabil, să treacă prin perioade de restriște, de privațiuni și de instabilitate cu un deznodământ fericit pentru toți. Nu este un accident această perspectivă instrumentală, pentru James Burnham, înainte de conversia sa la conservatorism american, era un troțkist deziluzionat cu totalitarismul experimentului sovietic și cu insistența colegilor săi ideologici că stalinismul este o aberație care se va auto-corecta.

 

Paradigme opuse

 

Înainte să descriem aplicabilitatea teoriilor lui Burnham, trebuie amintit faptul că nu există doar un Davos, ci există și un Grup Bilderberg, fondat în 1954 și mult mai secretos, deși lista de participanți se suprapune într-o anumită măsură. Abia recent a inaugurat un site și a început să publice liste limitate de participanți. Forumul de la Davos a capturat mai bine „zeitgeistul” momentului, respingând secretomania generatoare de paranoia a Grupului Bilderberg, în favoarea unei transparențe totale și a unei înclinații către publicitate și modă aproape comice. Se vede și în titulatura conferințelor. Forumul de la Davos are niște titluri baroce de conferință, cum ar fi „Imperativa creativă” (2006), „Ecuația puterii în schimbare” (2008), „Norme comune pentru noua realitate” (2011), „Dinamism rezilient” (2013). Grupul Bilderberg nu are de ce să-și numească conferințele, iar titlurile panelurilor de discuții sunt banale – în iunie 2015, la Tels-Buchen, s-au discutat Grecia, globalizare, securitate cibernetică, terorism, Rusia, NATO, Orientul Mijlociu. Cum nota comentatorul politic american Steve Sailer, cei din Grupul Bilderberg au măcar decența de a nega că ei conduc lumea, în timp ce participanții de la Davos au o mașinărie de relații publice al cărei scop este să anunțe lumii acest fapt. Este cert că, dacă există vreo înclinație către conspirație, și cotloanele mai întunecate de la Davos pot servi drept un loc bun pentru discuții, cei 2.500 de participanți fiind o garanție la fel de bună a camuflajului ca secretomania și grupurile restrânse ale lui Bilderberg. Pentru cei care văd întregul eveniment ca o conspirație între mii de participanți, poate că se întreabă unde sunt jurnaliștii și de ce nu investighează întrunirile anuale din Davos ale celor bogați și puternici, în care șefii de companii discută cu șefi de guverne și de instituții din toată lumea. Ei bine, jurnaliștii sunt și ei invitați, adesea ca vorbitori, și constituie aproape 15% dintre participanți în ultimii ani. De la faimoasa publicație The Economist, spre exemplu, au participat câte patru jurnaliști în trecut, The Economist fiind o publicație care, în ciuda contrarianismului punctual și aderenței la liberalismul clasic, ține totuși trena celor mai importante excese globaliste, printre care cele din domeniul imigrării.

 

În același timp, forumul nu ar fi la fel de util celor din exteriorul său dacă ar trebui să distingem un înțeles din cacofonia miilor de voci și posturări sociale. WEF are inclusiv o bogată activitate publicistică, bazată nu doar pe colectarea opiniilor rețelelor sale de contacte, ci și pe cercetare originală care să informeze discuțiile și să constituie un adaos bun la firul narativ global. Dintre publicațiile anuale, merită amintite Global Risks Report[1] (Raportul global al riscurilor) și Global Competitiveness Index[2] (Indexul competitivității globale), dar WEF publică multe rapoarte unice pe anumite subiecte, unele rezultate din discuțiile de la Davos. Un subiect comun al multor rapoarte este sustenabilitatea, care este chiar o mantra a WEF, iar fondatorul acesteia, Klaus Schwab, este cunoscut ca un pionier al conceptului, introducându-l în anul 1979 în prima analiză anuală a competitivității globale a WEF.

 

Așa cum a revoluționat gândirea economică prin includerea sustenabilității și durabilității în calculele respective, tot așa anii 2016 și 2017 par începuturile unui consens în defavoarea PIB-ului ca indicator preferat al activității economice, inclusiv pentru comunicarea cu vulgul. Cultul PIB-ului a ajuns oricum la nivel de „vițel de aur”, deși creatorul său, laureatul Premiului Nobel Simon Kuznets, avertizase asupra inabilității sale de a distinge între activitatea economică utilă și cea dăunătoare. Orice inițiativă de înlocuire cu ceva mai reprezentativ este binevenită, deși elitele persistă în folosirea PIB-ului pentru a argumenta politici publice falimentare intelectual, cum ar fi determinismul economic demografic (chiar în epoca celei de-A Patra Revoluții Industriale), fungibilitatea oamenilor ca resurse economice și politici distorsionante în mediul economic și financiar.

 

Nu în ultimul rând, Klaus Schwab se folosește de WEF pentru a arunca în arena publică, pentru posteritate, idei extraordinare – în 2016, a argumentat că am putea vedea și un miliard de refugiați venind din zone cu monocultura resurselor naturale afectate de scăderea prețului mărfurilor. Sunt sigur că tot vom auzi oameni care vor spune că nu ne-am fi putut aștepta niciodată la asemenea numere de refugiați. Din păcate, candoarea și obiectivitatea sa tehnocratică nu sunt suficiente pentru a-i permite să se abată de la ortodoxia în domeniul imigrației la care el însuși a contribuit. În fiecare an, aproape fără excepție, există un panel subliniat pe site-ul WEF legat de efectele pozitive ale imigrării,  care în 2016 a venit imediat după o lucrare europeană care sublinia potențialul economic al integrării refugiaților în piața de muncă europeană, și în paralel cu alt panel în care se prezenta un raport WEF care sugera că 5 milioane de slujbe se vor pierde net (șapte milioane pierdute, două create) datorită automatizării până în 2020 în 15 țări vestice[3] (alte rapoarte sugerează că 50% dintre slujbe vor putea fi automatizate în următoarele două decenii[4]). Ceea ce dramaturgul Max Frisch numea greșeala de a „importa muncitori doar ca să descoperi că ai importat oameni” pare să se repete în atitudinea elitelor vis-a-vis de fenomenul imigraționist, față de care ele sunt izolate social (deși au existat propuneri neserioase de a fi trimise câteva autocare de refugiați la Davos), care amintește de fatalismul prezentat în fața unui fenomen natural. Migrația în masă a oamenilor, în acest sens, seamănă mai mult cu un uragan și nu cu un fenomen care ar fi putut avea loc oricând în ultimele decenii și a fost precipitat abia acum de semnalarea slăbiciunii fundamentale a societăților vestice în fața relativismului moral și cultural, precum și a cultului PIB-ului.

 

Revoluția managerială

 

După ce am subliniat toate aceste lucruri, reiese o întrebare foarte bună și relevantă pentru subiectul articolul – cine este Klaus Schwab și de ce ne pasă de ce spune? Acest om, practic necunoscut în afara anumitor cercuri specializate și a cărui prezență ar fi oricum ignorată de publicul larg ca fiind la fel de semnificativă ca a ospătarului de la sindrofia oamenilor importanți, a ajuns să mânuiască mai multă putere, în mod indirect, decât mulți șefi de guverne. Capitalul social al Forumului de la Davos îi permite să stabilească o agendă globală, să influențeze factori importanți de decizie, să medieze discuțiile dintre aceștia și să aibă ceva de oferit în schimbul influenței sale. Cu toate acestea, el nu este un vlăstar de familie regală sau un fost șef de stat, antreprenor, CEO care s-a hotărât să devină „oengist” pentru a exploata capital politic deja acumulat. El a fondat WEF pe vremea când era profesor de politici economice la Universitatea din Geneva, în 1971. Avea 33 de ani. În primul an, au venit 400 de directori de companii europene. Trei ani mai târziu, au început să vină lideri de stat. Zece ani mai târziu, se mediau procese de pace din Africa și Orientul Mijlociu în cursul evenimentului. Cu siguranță, este un gânditor important, care a adus numeroase contribuții și inovații de-a lungul timpului, iar ca profesor de la Geneva avea mai mult capital social decât cineva de la ASE București. Însă ascensiunea sa este anormală din perspectiva clasică a generării elitelor non-ereditare și emblematică pentru ceea ce James Burnham a numit „noua clasă”. Paradigma clasică, încă în vigoare, este că inteligența îți oferă o șansă, dar nimeni nu îți dă un test de IQ când ți-a mijit mustața și te pune într-o poziție importantă; senioritatea contează la fel de mult, și trebuie să duci multe serviete și multe cafele până să îți vină rândul în lumina reflectoarelor, adeseori trecând printr-un proces clasic și ierarhic de validare legitimă a elitelor – creșterea politică în partid, creșterea în administrația publică, în armată, în ierarhia ecleziastică sau cea academică. Klaus Schwab, deși este încă foarte mult o excepție, era de fapt o idee a cărei vreme venise, ideea că abilitățile, talentele și cunoștințele speciale l-au făcut, din prima, indispensabil pentru noua orânduire care se manifestă.

 

Cele mai importante două cărți scrise de Burnham pe subiect au fost „Revoluția managerială” în 1941 și „Machiavelienii” în 1943, la care se poate adăuga „Suicidul Vestului” în 1964. El a pornit de la un studiu, coroborat în repetate rânduri de-a lungul vremurilor, care arăta diminuarea influenței antreprenorilor în cadrul firmelor pe care le-au creat și preluarea funcțiilor acestora de către manageri specializați care acționează în numele unor proprietari difuzi, absenți, diversificați, instituționali etc. Lui James Burnham i s-a părut că această transformare nu este una trivială, ci este fundamentală pentru comportamentul firmei și că poate fi extinsă ca observație și asupra instituțiilor și guvernelor societăților complexe, în care cetățenii sunt din ce în ce mai îndepărtați de guvernanța de zi cu zi a națiunii. În loc să fie o evoluție a capitalismului, managerialismul se separă și de capitalism și de comunism pentru a deveni o altă „cale de mijloc”, cu propriile merite și păcate. Scriind în 1941, povestea cum complexitatea economică a societăților industriale avansate le impune administratorilor care funcționează în acestea nevoia de a avea anumite pregătiri, talente, caracteristici și că, în mod automat, vor prelua din ce în ce mai multă putere față de beneficiarii finali, în speță cei administrați. Interdependențele economice vor duce la o omogenizare a omului managerial, indiferent că lucrează în industrie, pentru guvern, pentru o asociație politică sau o birocrație. Se va contura drept o „clasă nouă”, distinctă de proletar, burghez, capitalist, cleric, cu propriile aspirații, atitudini, estetică, semne de recunoaștere culturală (limbaj, vederi, consum care reliefează statut social, fie haine sau elemente de divertisment). Din cauza abilităților pe care numai el le posedă, ca element al unei clase tehnocratice, devine indispensabil pentru buna funcționare a societății, ceea ce îi va aduce și putere politică fără elemente democratice.

 

Procesul pe care l-a conturat James Burnham este din ce în ce mai relevant astăzi, mai ales în contextul fluidității profesionale – birocrații guvernamentale care caută să se eficientizeze pe model privat, complexul militar-industrial care ciclează lideri militari în lideri de business, incestul dintre patronate private și autorități de reglementare, mai ales în domeniul financiar, dar și în economia reală, „financializarea” economiei reale, disponibilitatea ideologică bidirecțională către intervenția statului în economie (salvarea din bani publici a sectorului bancar american și european în 2008 și în criza datoriilor suverane), modele de piață nu mixte, în termeni de diversitate a actorilor, ci mixte ca conlucrare între stat și privat în interiorul aceleiași entități, „financializarea” cultelor religioase (de la Banca Vaticanului până la mega-bisericile americane conduse ca afaceri), trendul către împuternicirea unor autorități și mecanisme independente (poate supranaționale) de reglementare a societății și economiei (bănci centrale, organizații internaționale, diversele regimuri internaționale) etc. Nu în ultimul rând, la nivel înalt (în Vest dar și în alte state manageriale, cum ar fi China și Japonia), există o ciclare continuă între birocrații de stat, companii „private” (măcar ca proprietate, deși fix acest atribut fundamental este din ce în ce mai puțin relevant), companii de stat, zona universitară, Think-Tankuri, și zone specializate cum ar fi Armata, instituții științifice etc. Chiar și la nivelul legislativului, complexitatea crescândă a lumii (de multe ori, prin design intenționat) duce la situații în care capacitatea cognitivă a legislaturii este depășită, iar lobbyiștii și specialiștii entităților vizate de noua legislație ajung să facă drafturile pentru noua legislație care, în unele cazuri, nici nu sunt citite complet înainte de promulgare (cazul Obamacare). Din nou, complexitatea crescândă a lumii justifică implicarea factorului tehnocrat, însă elementul de autonomie politică individuală în procesul politic este minimizat.

 

James Burnham sublinia ceva devenit aparent și astăzi, cum că nivelul de democrație și evoluția acestuia de-a lungul timpului în societate este irelevant, atâta timp cât se menține „fațada democrației” și ritmul obișnuit al vieții. Partide tot vor exista, cu diferențe cosmetice și de retorică, care vor fi însă de acord asupra unor detalii foarte importante (unele chiar existențiale, cum ar fi caracterul cultural al țării), prezentate public drept „bipartizanism” și „consens național”, cum ar fi nevoia curentă de imigrare sau de legalizare în SUA a imigranților ilegali. Revoluția managerială nu are nevoie să își trâmbițeze victoria totală, asemeni comunismului, pentru că se poate insinua automat, prin necesitate, într-o societate, prezentând transformările drept parte a progresului istoric. În cele din urmă, însă, fațada se va fisura, pentru că vor trebui subminate instituții formale și informale tradiționale care împuternicesc populația să trăiască într-un anumit mod, poate ancestral. Aici, James Burnham se gândea la tradiția anglo-saxonă, de autonomie socială și politică, grad ridicat de implicare politică și toleranța pentru discursul liber, dar a extins conceptul și la noțiuni de comunitate, familie, forme organizate de practicare a religiei. Managerialismul este, în mod necesar, fluid (adică divers în manifestările sale și ritmul de evoluție), pentru că se dezvoltă organic, din premizele existente ale economiei și societății respective, nu ideologic, violent sau revoluționar.

 

Nici capitaliștii și nici socialiștii americani nu au fost fericiți cu descrierile lui Burnham – capitaliștii și antreprenorii erau prezentați ca fiind perimați, o situație reversată doar de explozia sectorului digital care a fost rapid cooptată în suprastructuri de stat acolo unde era cazul (colaborarea Google, Facebook și alții cu NSA din SUA pentru anti-terorism, cu autoritățile germane pentru cenzurarea comunicării negative a cetățenilor cu privire la refugiați etc); socialiștii erau prezentați drept totalitari în devenire, apți oricând să pice în tiranie și pogromuri imediat ce ar primi suficientă putere. La rândul lui, James Burnham a fost criticat pentru că, în ciuda efortului de a fi obiectiv și a descrierii detalitate a consecințelor negative ale transformărilor, din scrierile lui reiese o admirație (și chiar o identificare) pentru managerialism și elite manageriale. El considera că avansarea la noul nivel al standardelor de trai și performanță economică se poate face numai prin managerialism, și că efectele politice și sociale secundare sunt grave, dar pot fi mitigate întrucâtva de ideologii naționale. Într-adevăr, am putea chiar spune că eșecul relativ al modernizării României, față de unii dintre vecinii săi din sfera URSS cum ar fi Cehia, Polonia, Ungaria, este rezultatul și al unei inabilități românești de a genera o clasă managerială performantă la nivelul general al societății. Nici măcar nu putem spune că aveam o stare beatifică pastorală pe care am menținut-o prin evitarea unui managerialism dezumanizant și anti-democratic; clasa managerială a epocii comuniste s-a risipit odată structurile economice pe care la administra, nefiind capabilă de performanță sau neavând șansa de a fi salvată, parțial, de o bună gândire la nivelul societății. Mai ales România, în calitate de țară vulnerabilă și cu populație redusă, ar beneficia, potențial, de pe urma unui managerialism loial, pe care populația îl tot cere fără a fi capabilă să articuleze exact ce își dorește. Într-o lume în care giganții tropăie pe mapamond, iar vibrațiile se simt la distanță, șansa la competitivitate a României și la menținerea unității și existenței naționale în condiții de prosperitate și civilizație a vieții de zi cu zi ar putea rezida fix într-un managerialism care să permită cultivarea capacității de acțiune colectivă a unui popor redus ca număr și capital acumulat. Un exemplu de astfel de stat este Israelul și, într-o măsură mai mică, Polonia.

 

Trebuie evitată, însă, căderea în păcatul numit de către Karl Marx drept „economism”, tendința de a privi totul prin lentilă economică, care ar justifica înlocuirea populației locale, sau sacrificarea intereselor economice ale maselor în favoarea unui spor arbitrar economic capturat de interese speciale. Așa cum clasa asuprită de capitalism era proletariatul, clasa asuprită de managerialism este „precariatul” (de la cuvântul precar, termenul fiind inventat pentru a descrie pe cei care lucrează în noua economie zilieră, cum ar fi Uber), format din indivizi care, nominal sau real, au un standard de trai bun (mai ales în comparație la nivel global), însă suferă de anxietăți structurale legate nu doar de reprezentarea intereselor lor la nivel politic, dar și probleme care depășesc consumul zilnic – variabilitatea pe termen scurt sau lung a veniturilor lor, asigurarea standardului de trai la bătrânețe sau în caz de boală, costul crescând al educației și al bunului imobiliar necesar întemeierii unei familii, asigurarea posterității lor, siguranța slujbei lor, relevanța capabilităților lor în economie, șansa lor de marginalizare economică, riscul politic și economic al unor politici care le devalorizează sau le risipesc economiile, incertitudinea legată de datorii naționale asumate etc. Spre exemplu, în SUA, veniturile stagnează în mod real din anii 1970, iar revenirea economică din 2008 și până acum a fost capturată, în termeni de slujbe, de către imigranți. Între timp, numărul cetățenilor care se retrag permanent din piața muncii, deși sunt încă apți de muncă, sporește și a atins cote istorice. Procesul îndelungat de offshoring și outsourcing a dus la dispariția slujbelor manufacturiere de clasă de mijloc (dintre care multe reprezentau un proletariat avut, fiindcă erau lucrători care aveau doar educație de liceu cu stil de viață de clasă de mijloc). Slujbele vechi pierdute, care ofereau inclusiv beneficii importante, au fost înlocuite cu slujbe cu valoare adăugată scăzută și implicit plată redusă, în care reducerea costurilor se face și pe seama reducerii beneficiilor care nu sunt asgurate public în SUA decât în regim de urgență. În Europa, germanii sunt priviți cu invidie pentru standardul lor de trai, în vreme ce, din perspectiva lor internă, gradul de protecție socială de care se bucură este mai mic decât al părinților lor, serviciile sociale, plus elemente cum ar fi numărul polițiștilor, s-au aflat multă vreme într-un declin continuu, iar nivelul lor de venit sau de acumulare personală de avere a rămas cu mult în urma altor populații europene, mai puțin productive.

 

Varianta internaționalistă

 

Deși timpul a infirmat mai multe predicții ale lui James Burnham, a reușit să estimeze parcursul internaționalist al statului managerial încă din 1941. Pe măsură ce managerialismul se dezvoltă, elemente definitorii ale statului național ajung să fie văzute drept obstacole în calea expansiunii economice și politice a intereselor elitelor manageriale – căutarea de piețe noi, de resurse, reducerea costurilor, reducerea riscului politic, asigurarea sferei de influență. Astfel, din ce în ce mai multe elite manageriale vor ajunge să fie investite moral și ideologic într-un proces de globalizare și în internaționalizarea care marginalizează mijloacele clasice de exercitare a unei voințe populare sau de menținere a unei societăți și populații istorice. Actul de altfel legitim și productiv de a aborda probleme globale colective cum ar fi migrația, sistemul financiar global, războaiele, poluarea, schimbarea climatică, externalități naționale etc dă naștere la tratate, regimuri, organizații internaționale care necesită administrații specializate din ce în ce mai ample și își generează propriile elite manageriale care au un interes legitim în perpetuarea existenței fundamentului lor instituțional. Aceste elite se află în afara oricărui sistem de legitimare democratică, și centralizează puteri semnificative care îi transformă în brokeri globali ai puterii. Pe partea economică, sunt generate companii cu adevărat transnaționale și fără vreun caracter național, ale căror elite sunt cu adevărat dezrădăcinate. Procesul prin care trec elitele manageriale este, treptat, transmis pe scară ierarhică către ordinele manageriale inferioare. Sunt destule companii globale care condiționează promovarea la nivel mijlociu de un anumit nivel al experienței internaționale în cadrul companiei, chiar și pentru a rămâne în aceeași țară. Birocrații dedicate cum ar fi cea a Uniunii Europene sau a Națiunilor Unite își generează propria perspectivă asupra lumii, având angajați cu un grup foarte divers de prieteni, cunoștințe și parteneri de viață, cu enclave în numeroase țări având populații mixte cultural și rasial care întrețin iluzia că o astfel de conviețuire este posibilă și la nivelul rangurilor inferioare ale societăților naționale.

 

Davos reprezintă vârful de lance al elitelor manageriale. Dintre cei 2.500 de participanți, 1.500 sunt CEO și diverși lideri corporatiști care sunt, prin definiție, elite manageriale. Acestora li se adaugă elite academice, jurnalistice, birocratice, guvernamentale, instituționale internaționale și, abia într-un final, din categoria elitelor tradiționale, niște lideri naționali sau aristocrați, după gust. Așa cum am menționat, antreprenorii din domeniul digital sunt și ei reprezentați, chiar dacă corporatizarea lor continuă cu pași repezi, însă au fost cooptați de către colectivul managerial prin promisiuni legate de impunerea viziunii lor benigne asupra ajutorării Africii, susținerii cauzei justiției sociale și așa mai departe. Definitoriu pentru multe dintre elitele manageriale este felul în care, chiar și după excluderea din poziția care le-a consacrat, ei reușesc să plutească în mediul acesta elitist până își găsesc altă funcție în care să se implanteze, tocmai în baza capitalului social care poate fi generat în interiorul clasei în devenire. De asemenea, felul în care își apără interesele colective ca fiind derivate din interesele individuale de auto-menținere sugerează o conștiință de clasă. Spre exemplu, obsesia pentru securitatea cibernetică care nu admite, totuși, posibilitatea decuplării cibernetice ca mijloc de evitare a amenințărilor relevă faptul că, la fel ca drumurile pentru Imperiul Roman, ubicuitatea Internetului și a capacității computaționale și de comunicare este baza dezvoltării curente și viitoare a clasei manageriale globale. Din această categorie, face parte și insistența asupra continuării imigrației, în paralel cu importanța dată combaterii terorismului. Terorismul este o amenințare pentru elite, însă migrația, în sine, chiar dacă produce terorism local, este ceva de care elitele se pot izola în enclave geografice și sociale proprii, spre deosebire de clasele joase ale societății din care provin.

 

Spectrul care bântuie Davos

 

O perspectivă interesantă asupra Forumului Economic Mondial vine de la politicianul american paleo-conservator Pat Buchanan, consilierul lui Nixon și Reagan, cel care a candidat credibil pentru nominalizarea republicană la Președinția SUA în 1992 și 1996 pe o platformă asemănătoare cu cea a lui Trump, deși mai puțin populistă. L-a citat pe Joe Biden care a avertizat la Davos că decăderea claselor mijlocii din Europa și SUA a „oferit teren fertil pentru politicieni reacționari, demagogi care oferă xenofobie și vederi naționaliste, izolaționiste și anti-imigrație” relevând care sunt prioritățile elitelor globale pentru auto-perpetuarea de clasă. Pat Buchanan a avansat ideea că spectrul lui Trump și al altor politicieni naționaliști bântuie Davos, oferind un subtext de anxietate la discuțiile dintre cei mai și puternici și trasând o paralelă cu faimosul Manifest Comunist, care anunța, având istoria viitoare de partea sa, că spectrul care bântuie Europa este comunismul. Dacă privim orice cultură, inclusiv cea politică, din perspectiva lui Philip Rieff, ca fiind caracterizată mai ales de mecanismele sale de control și constrângere, atunci se explică trepidația elitelor față de succesele lui Trump. Posibilitatea de a refuza acoperirea media unui candidat politic nu funcționează dacă acel candidat este suficient de notoriu încât face ratinguri de unul singur și toate canalele trebuie să raporteze ultima lui năzbâtie. Posibilitatea de a refuza finanțare electorală nu funcționează dacă persoana respectivă este deja independentă financiar, putând absorbi și riscuri la interesele sale economice curente. Nu în ultimul rând, posbilitatea de a-l cointeresa la regimul ideologic existent nu funcționează dacă persoana respectiva era deja un „insider” a cărui megalomanie nu poate fi satisfăcută decât prin victorie electorală și rămânerea în istorie.

 

Pat Buchanan este un proto-Trump căruia i s-a imputat că a pierdut alegerile din loialitate față de Partidul Republican și din încercarea sa de a reforma sistemul din interior, neducând până la capăt revolta împotriva structurilor politice americane bipartidice. Citează toate evenimentele care se produc în prezent ca fiind o validare a predicțiilor ideologului campaniilor sale electorale, politologul Sam Francis, care scria, într-o analiză post mortem a campaniilor sale din 1996, că „pe măsură ce elitele globale vor căuta să angreneze SUA în conflicte și asumarea unor obligații globale, în timp ce prezidă peste pastoralizarea economiei americane, delegitimarea culturii, deposedarea poporului istoric și diminuarea interesului național și a suveranității SUA, o contra-reacție naționalistă devine inevitabilă și va lua, cel mai probabil, o formă populistă atunci când va veni”.

 

Această reacție a venit sub forma lui Trump. Genul acesta de revoltă amenință și viziunea proiectului european ca o construcție neterminată, cu un destin supranațional, față de viziunea pur instrumentală pe care ar impune-o euroscepticii. În calitatea sa de analist preeminent al gândirii lui James Burnham, Sam Francis era conștient de implicațiile revoluțiilor manageriale și trendul lor internaționalist și a încorporat gândirea respectivă în ideologia reacționarismului „radicalilor americani de mijloc”. Deși un Schadenfreude al elitelor anti-elite, cum ar fi Buchanan, clanul Le Pen și alții ar fi justificat, el este prematur, pentru că însăși natura revoluției manageriale face ca noua clasă, odată formată, să devină aproape indispensabilă proceselor interne și internaționale. Elitele globale se vor adapta la o eventuală nouă orânduire, sub formă diminuată sau nu, pentru că Burnham descria formarea unei elite sociale drept un proces inevitabil și natural, și nici un reacționarism (poate cel islamic?) nu va fi suficient de puternic pentru a reversa elemente ale globalizării care sunt rezultatul a peste 300 de ani de evoluție. Mai degrabă, vom asista la o nouă echilibrare pe linia naționalism-internaționalism care va împiedica osificarea totală a elitelor globale atât ca indivizi sau dinastii, cât și ca putere în sistem.

 

Într-un fel, coexistența reacționarismului național cu paradigma transparenței acțiunilor elitelor reprezintă un fel de apocalipsă, nu în sensul de nimicire, ci în sensul clasic de revelație și dezvăluire. Toate cărțile sunt pe masă și putem vedea nu doar complexul de factori care determină formarea și urmărirea intereselor elitelor, precum și punctul de divergență față de interesele maselor, cât și faptul că indivizi ca Trump tapează într-un amplu filon pre-existent de nemulțumire. Ideologiile politice care organizau masele și pe care elitele le-au cooptat în serviciul intereselor lor până în punctul în care au ajuns să se identifice cu ele nu mai pot avea succes electoral odată cu dispariția (sau intrarea în irelevanță) a claselor și mișcărilor sociale care le-au dat naștere și le-au întreținut. Republicanismul de impozite mici și guvern limitat era exponentul burghez al capitalismului de oraș mic, independent de alții și gelos pe suveranitatea sa, nu a coporațiilor transnaționale care rivalizează cu unele guverne în putere. Odată cu dispariția sa au dispărut și voturile respective, transferate mai degrabă pe radicalismul american centrist (conservator social și stângist economic) pe care îl trezește Trump la viață, iar iluzia unei ideologii actuale este întreținută de contingentul managerial al Partidului Republican și al mass media asociate.

 

În încheiere

 

Cu toate aceste considerații sociale, desemnarea Davos și Bilderberg drept conspirații benigne sau maligne este un pas prea departe. Ceea ce reiese, de multe ori, din rapoartele post-evenimente (în cazul lui Davos, care la publicizează intens) este că, departe de omnipotența care li se atribuie, elitele globale asistă și ele la transformări asupra cărora nu au control, sunt pradă acelorași greșeli logice și (auto)decepții ca muritorii de rând și caută, în primul rând, o stabilitate care să le conserve poziția. În esență, paradigma Davos este una reacționară, nu proactivă, în timp ce viziunea clasică conspiraționistă a guvernului din umbră condus de bancheri sau de extratereștri sugerează o agendă clară, urmărită cu intenție și competență. Gândul unui design intenționat al afacerilor lumii este, întrucâtva, liniștitor față de mișcarea haotică („browniană”) care pare a avea loc de obicei, amintind de ideea lui Voltaire a divinității ca aspirație către un bun guvernământ. Chiar și cele mai importante surse literare pentru definirea înclinațiilor noastre conspiraționiste pică în păcatul de a vedea un ceasornicar acolo unde poate nu există. De la psihoistoria lui Hari Seldon din Ciclul Fundația al lui Isaac Asimov, și până la etern relevantele „1984” și „Brave New World”, ne așteptăm ca cineva să tragă cortină și să ne explice cum camarila de elite dictează cursul lumii pentru scopurile lor, pozitive sau nu – O’Brien din „1984” îi explică eroului Winston filosofia Partidului Interior bazată pe obediența prin suferință, iar fizicianul transformat într-un administrator global din umbră, Mustapha Mond, explică neadaptatului Bernard Marx eliminarea libertății prin condiționare individuală către hedonism în „Brave New World”. În toate aceste cazuri, traseul fusese dintodeauna clar, trebuia doar să iasă cineva din spatele cortinei care să le explice personajelor care țin locul cititorilor.

 

Forumul Economic Mondial de la Davos este un fenomen cu două fețe.  Pe de o parte, reprezintă o bună ocazie pentru popularizarea anumitor elemente de interes economic, tehnologic și tehnic și realizarea unei interfețe între categorii ocupaționale interdependente. Pe de altă parte, Davos și mai discretul eveniment al Grupului Bilderberg reprezintă un exercițiu de construire a unui consens și a unei conștiințe de clase în elitele naționale și internaționale cu impact transnațional, elite ale căror autoritate și influență, din ce în ce mai des, provin din controlul asupra unor (re)surse colective fără vreo sancțiune directă a acestui control. Politicienii aleși, antreprenorii, chiar și actorii, sunt într-o minoritate distinctă față de numărul de CEO, directori executivi, academicieni, birocrați guvernamentali și internaționali, jurnaliști etc, deși relația dintre aceste grupuri este, din ce în ce mai mult, una de egalitate măcar superficială, nu una ierarhică. Un redactor-șef de la The Economist ar putea fi vorbitor sau moderator de panel la o discuție asistată de un ministru, un CEO și un șef al unei organizații internaționale, și sunt co-interesați în identificarea lor cu elita respectivă. Tehnocrați cum ar fi Klaus Schwab, fondatorul Davos, veniți de nicăieri și ocupând funcții care nu înseamnă mult la nivel formal însă le oferă capital social, acces și notorietate care se traduce prin putere, dirijează, ca personajul Ellsworth Toohey al lui Ayn Rand, o mișcare amplă de stabilire și impunere blândă a unei agende în rândul elitelor, având scopuri nominal benefice, însă cu un subtext de perpetuare a sistemului existent și clasa pe care a născut-o, chiar și în detrimentul cetățenilor națiunilor individuale.

 

În cele din urmă, tot James Burnham pune capac teoriilor apariției eventuale a unei clase globale conducătoare, scriind că „în viața reală, oamenii sunt grupați la o scară mai mică decât cea universală, sub diverse forme – familii, comunități, culte, afaceri, club, partid politic – care, pe scara politică, își găsesc limita anvergurii lor semnificative la nivelul națiunii. Din moment ce, în prezent, nu există o Umanitate (din perspectivă socială și istorică), reiese că nu poate exista un guvern global, deși am putea concepe un imperiu global”. Distincția dintre cele două este semnificativă – guvernul global, chiar și în acceptul conspiraționist, nedemocratic, menține o fațadă de reprezentativitate, republicanism și subsidiariate, pe care imperiul global le evită în favoarea represiei politice, sociale și culturale necesare menținerii coerenței unui întreg supus forțelor centrifuge ale intereselor (etnice, culturale, religioase) divergente.

 

[1] http://reports.weforum.org/global-risks-2017/

[2] https://www.weforum.org/reports/the-global-competitiveness-report-2016-2017-1

[3] http://www3.weforum.org/docs/Media/WEF_FutureofJobs.pdf

[4] http://bit.ly/1KRQp3F

Ultima ora:

ObservatorSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

PoliticIon M. Ioniţă: Bădălău şi ai lui

EconomieSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

ExternIulian Chifu: Un game changer în Brexit – Raportul serviciilor britanice privind ingerinţele Rusiei în referendumul din 2016

EvenimenteMireille Rădoi: Un produs de diplomație culturală – Femei remarcabile din România și din Peru

CulturaRadu Preda: Organizatorii memoriei

SocialAndrei Stoian: Sistemul de învăţământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme

MoldovaAndrei Vlasceanu: Tragedie antică şi teatru rusesc la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe