OraNoua.ro
Publicat în 18 ianuarie 2017, 10:11 / 336 elite & idei

Alexandru Georgescu: Lămâile amare ale Partidului Democrat. Ce lasă Obama în urma sa ?

Alexandru Georgescu: Lămâile amare ale Partidului Democrat. Ce lasă Obama în urma sa ?

de Alexandru Georgescu

Indiferent de ce se va întâmpla cu moștenirea sa, faima și averea Președintelui Obama sunt garantate. Este un laureat al Premiului Nobel pentru Pace, iar simbolismul alegerii sale în fruntea Americii îl transformă într-un agent pivotal al istoriei Americii. Partidul pe care îl lasă în urmă, însă, se confruntă cu numeroase probleme, iar insistențele Președintelui Obama de a încălca tradițiile nescrise ale Președinților în retragere de a nu se mai implica în viața politică riscă să pună și alte paie pe foc și să preîntâmpine reformele necesare pentru regenerarea Partidului. Eșecul electoral major din timpul alegerilor congresionale din 2014 a fost un semnal de alarmă care ar fi putut fi amuțit printr-o victorie în alegerile prezidențiale recente. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar democrații au doar șase state în care controlează și fotoliul guvernatorului și Congresul statal, față de 25 pentru republicani, conform enciclopediei politice online, Ballotpedia[1].

untitled

În vreme ce majoritatea populară a lui Hillary Clinton reiese dintr-un număr limitat de enclave liberale, Donald Trump a reușit să câștige câte 30-40% din electorat inclusiv în state democrate unde nu a cheltuit nici un ban pe reclame și nu a organizat evenimentele cu mase de oameni pentru care a devenit faimos. Harta de mai jos arată schimbarea în opțiunile politice ale populației la nivelul statelor americane față de alegerile din 2012. Numai două state au înregistrat schimbări în favoarea democraților, iar 40 au înclinat vizibil către republicani, în special printre statele devastate economic de politicile denunțate de Donald Trump.

 

safsadfsd

Hărțile pe care le vedem cu rezultatele alegerilor la nivel de stat nu prezintă, cu adevărat, gradul în care Donald Trump a reușit să perturbe sistemul electoral. Mai jos, se pot vedea rezultatele alegerilor la nivel de comitat în anul 2016, versus rezultatul alegerilor în anul 1990, când, în timpul unui ciclu electoral calm, Bill Clinton a câștigat în fața lui George HW Bush. Gluma care circulă în acest moment este că Donald Trump are acoperire geografică mai bună decât Verizon, compania principală de telefonie mobilă din SUA. Adâncirea disparităților regionale va continua în timpul alegerilor congresionale din 2018 în favoarea republicanilor, în absența unui eveniment transformator, pentru că republicanii vor trebuie să apere numai 8 scaune congresionale în locuri câștigate de democrați la prezidențiale, în timp ce democrații vor trebui să apere 25 de scaune în zone câștigate de Donald Trump.

qqqqq

efswf

Răsăritul epocii Trump găsește Partidul Democrat într-o criză profundă, ale cărei elemente disparate au fost într-o lungă incubație, însă puse în lumină abia cu ocazia victoriei neașteptate (pentru establishmentul american și antemergătorii săi din alte țări) a lui Trump. Până în acest moment și sub imperiul lui „business as usual”, democrații păreau că se îndreaptă către o majoritate permanentă. Triumfalismul democrat se manifesta pe toate planurile culturale și politico-economice (de la viziunea Americii promovată de filme și seriale, până la codurile nescrise de corectitudine politică care dominau sfera publică fără a fi contestate). Poate și mai grav, în retorica democrată și generic liberală (unde se găseau numeroși republicani) se manifesta și un triumfalism etno-religios toxic, în care era celebrată diminuarea majorității albe și a culturii sale tradiționale, concomitent cu demonizarea sa pentru păcate istorice mai mult sau puțin veridice[1]. O formulă emblematică a venit de la publicația influentă Slate, care a declarat în octombrie 2016 în subtitlul unui articol că Bill Clinton a trebuit să le facă pe plac rasiștilor cu 25 de ani în urmă, dar Hillary poate câștiga fără ei[2]. Democrații post-alegeri s-au dovedit ca Bourbonii lui Talleyrand, pe care i-ar fi descris astfel – „nu au uitat nimic și nu au învățat nimic”. Mai jos sunt câteva titluri de articole din publicații influente:

Vox:

Trump’s coalition won the demographic battle. It’ll still lose the war.
De Ruy Teixeira, 15 noiembrie:

The Hill:

Democrats should probably move on from the Rust Belt
De Stuart Shapiro, 16 noiembrie

Bloomberg:

Actually, Democrats, You Don’t Need Those White Men
De Conor Sen, 14 noiembrie

National Post:

The feminist cause was betrayed by white American women on Tuesday

De Lauren Pelley, 10 noiembrie

Mesajul contradictoriu al propagandei dificultăților cu care se confruntă minoritățile combinate cu sărbătorirea iminentei transformări a națiunii istorice americane într-o pluralitate (minoritate) a țării care nu le mai aparține a produs o galvanizare politică la nivelul întregii societăți americane. Așa cum minoritățile sunt motivate să voteze în bloc de către percepția insecurității lor, tot așa americanii albi au început să se comporte ca o minoritate și să voteze în bloc. Situația aceasta se întâlnea deja în state cum ar fi Texas, care s-ar fi înecat de mult timp sub opțiunile politice predominant democrate ale imigranților legali și ilegali dacă texanii nativi nu ar fi votat în proporție de +70% pentru republicani, dând aparența unui stat solid republican.

Așa au ajuns democrații nu doar să piardă un concurs care se repetă odată la patru ani, ci să le fie atacată ideologia, istoricul realizărilor și credibilitatea, în vreme ce se confruntă cu izolarea de mijloacele de a menține coeziunea internă a Partidului printr–un echilibru între facțiunile existente, dintre care unele mutual antagonice.

Natura procesului democratic american descurajează, sub cumulul de factori descriși de Legea lui Duverger, apariția unui sistem stabil multi-partidic. Politica națională americană va sta, până la o schimbare de paradigmă, sub imperiul a două mari partide, iar apariția unuia nou se soldează cu distrugerea celui pe care îl înlocuiește, așa cum Partidul Republican, cel mai recent apărut, a rezultat din cenușa Partidului Whig, subminat de o luptă prin gherilă a Trumpiștilor epocii respective, așa-zișii Know Nothings.

Pe de o parte, acest lucru înseamnă că partidele au fost mereu incoerente la un anumit nivel, trebuind să acomodeze interese diferite sub un cort larg care să le ofere viabilitatea geografică impusă de sistemul Colegiului Electoral și de federalismul american. Pe de altă parte, nu este în interesul americanilor ca unul dintre partide să domine națiunea fără vreun control asupra exceselor sale și să proptească cadavrul adversarilor săi în fereastra politică pentru a bloca preluarea electoratului lor de către un challenger. Către soarta aceasta se îndrepta Partidul Republican până să fie preluat de insurgența Trump și către soarta aceasta s-ar putea îndrepta Partidul Democrat. Primul avea o elită formată din politruci de partid, think-tankeri, publiciști, strategi și personalități media divorțată de grijile electoratului lor și racordată mai degrabă la interesele donatorilor și segmentelor înguste de interese reprezentate de super-activiști. Donald Trump i-a expus drept un cap fără corp la momentul alegerilor primare, când el și Ted Cruz, un oportunist care i-a copiat, nesincer, platforma și chiar a înăsprit-o, au câștigat peste 90% dintr-o masă de votanți record în istoria Partidului și dublă față de cea din 2012. Partidul Democrat, însă, suferă de clivaje interne violente, care au putut fi mușamalizate numai prin accesul la resursele și puterile administrației naționale, statale și locale care să asigure tradiția americană a unui „spoils system” necesar conlucrării politice armonioase. Sindicaliștii care nu aveau o alternativă printre republicanii puternic anti-sindicaliști, minorități etnice, sexuale și religioase angajate în politici identitare ca jocuri cu sumă nulă, membrii cinici ai mașinăriilor politice urbane (stil Tammany Hall de pe vremuri), academicii și ideologii de stânga, funcționarii de stat și clasele de asistați social erau ținuți sub umbrela partidului de larghețea democrată cu vistieria publică, de o retorică din ce în ce mai agresivă contra anumitor grupuri de oameni (majoritatea albă, locuitorii zonelor rurale, muncitorii redundanți din Centura de Rugină a țării, religioșii din Centura Bibliei a țării) și, desigur, de inepția politică a republicanilor (care au pierdut patru din ultimele 6 alegeri prezidențiale, după ce câștigaseră 4 din cele 6 precedente, și păreau că se îndreaptă către propria majoritate permanentă).

Problemele generale ale democraților, unele amplificate în timpul lui Obama, sunt următoarele:

În primul rând, Partidul Democrat este o coaliție fundamental instabilă. Tensiunea dintre conservatorii sociali și interesele de afaceri liberale (în sens european) din interiorul Partidului Republican nu se compară cu tensiunile intra-democrate. Mai jos, sunt prezentate doar exemplele pornind de la blocul de bază al democraților, comunitatea afro-americană, o populație de mărimea Poloniei care votează 95% democrat:

  • Ostilitatea dintre afro-americani și comunitatea LGBT – a fost notat faptul că comunitatea afro-americană este foarte ostilă la adresa membrilor săi homosexuali, iar mișcarea Black Lives Matter pare să fie condusă mai ales de către aceste elemente, care încearcă să câștige capital politic pentru a-și spori statutul în interiorul comunității;
  • Dintre afro-americanii și hispanicii care ocupă nișe socio-economice similare, dar ultimii cu mai mult succes. Hispanicii au ajuns 18% din populația americană, de la 5% în anii 1970, față de proporția constantă de 13% a afro-americanilor. Ei sunt, pentru liberalii americani, „trupe de șoc” împotriva minorităților disfuncționale, pe care le marginalizează cu succes fără să devină o amenințare, prin mobilitatea socială sau riscul de anarhie, pentru elitele locale. Sunt stereotipizați drept oameni muncitori, taciturni și neangajați politic, având probleme majore de criminalitate și asimilare, însă nu la nivelul afro-american. Hispanizarea Californiei s-a produs inclusiv prin preluarea cartierelor de afro-americani de către hispanici. Printre exemple, menționăm orașul Compton din California, un oraș middle class în care a locuit familia Bush în pruncia lui George W Bush. La câteva decenii, orașul devenise un fel de Ferguson, producând gangsteri pe bandă rulantă și faimosul grup de rapperi NWA. Astăzi, Compton este predominant hispanic și mult mai funcțional, chiar dacă nu se mai apropie de calitatea civilizațională și fiscală din vremea în care era un oraș omogen European;
  • Dintre afro-americanii și asiaticii de tipul coreenilor (desemnați drept „minorități model”, deși nu este chiar adevărat), care predomină în mica burghezie, anterior evreiască, care oferă servicii comunităților afro-americane disfuncționale. În timpul Răzmerițelor Rodney King din Los Angeles în anul 1991, imortalizate într-o serie de filme, au avut loc și răfuieli majore între comunitățile afro-americane și coreenii locali, mai ales cei care dețineau magazine și spălătorii;

Printre conflictele care nu se înregistrează la nivelul blocului afro-american, menționăm cel dintre rămășițele muncitorești ale Partidului din vremurile trecute (care l-au susținut agresiv pe Bernie Sanders) și elitele liberale foarte educate (care au susținut-o pe Hillary) care își văd interesele economice și culturale distinct de ale acestora, în ciuda faptului că ambele elemente sunt foarte europene, din punct de vedere etnic. O scindare a acestora a mai avut loc în trecut, când Strategia Sudică a lui Nixon (altă campanie electorală cu jocuri murdare) a dus la dezertarea în masă a democraților sudiști în favoarea republicanilor și a republicanilor urbani (aripa Rockefeller) către democrați. „Războiul civil” între clasele națiunii istorice americane este un motivator principal al multor politici auto-distructive de astăzi.

În al doilea rând, democrații au o elită osifiată și, de multe ori, geriatrică. Lista de candidați primari republicani credibili (pentru Partid, dacă nu și pentru observatorii avizați) conținea și tineri cum ar fi Marco Rubio (45 de ani) și Ted Cruz (46 de ani), iar republicanii oferă mai multe filiere instituționale penru avansarea tinerilor talentați. Democrații, cu chiu, cu vai, au reușit să strângă un panel de candidați primari (6 față de cei 17 ai republicanilor) lipsit de credibilitate, în care numai insurgența populistă (adică trumpiană) a lui Bernie Sanders (75 de ani) a reușit să pună sub semnul întrebării coronarea din oficiu a lui Hillary Clinton (68 de ani). Sub perdeaua de fum a popularității lui Barack Obama, produsul mașinăriei politice din Chicago și al familiei Pritzker, Partidul Democrat a suferit pierderi importante la nivel de stat care i-a lăsat fără talente tinere și promițătoare și fără material prezidențial pentru următoarele alegeri. Vicepreședintele Joe Biden, care este dat drept un candidat promițător, va avea 78 de ani în 2020. Există câteva exemple de democrați care să tapeze același filon pe care îl domină acum Trump, cum ar fi Senatorul Jim Webb, un democrat de modă veche, însă și el este acum prea bătrân (deși pare să aibă vitalitatea lui Trump), iar un tinerel cu vederile lui și fără capitalul lui politic nu ar putea avansa în Partidul Democrat de astăzi. Elitele sunt osifiate ca preț al menținerii echilibrului între facțiunile concurente și pentru a asigura o coerență internă a partidului.

Un semn pre-alegeri al dezechilibrului interior a fost felul în care grupul activist Black Lives Matter l-a subminat pe Bernie Sanders la propriul său eveniment, după care s-au dus și după ținta cea mare, Hillary Clinton, pe care au acuzat-o că a susținut politici de încarcerare discriminatorii în anii 1990, când a folosit termenul de superprădători pentru tinerii afro-americani care trebuiau ținuți departe de comunități. Aât Black Lives Matter, cât și Hillary, au avut dreptate, însă Partidul Democrat era mult mai moderat la momentul respectiv, dovadă fiind și atitudinile trumpiene ale lui Bill Clinton cu privire la migrația ilegală în timpul primului său mandat. Un semn de după alegeri este faptul că, după demisia fostei prezentatoare TV Donna Brazile din conducerea Convenției Naționale Democrate în urma unui scandal mediatic legat de favoritismul media față de Clinton și încălcarea standardelor jurnalistice la instigarea leadershipului democrat, Partidul vrea să o înlocuiască cu Keith Ellison, cunoscut și drept Keith Hakim. Dincolo de faptul că este musulman, trecutul său conține referințe numeroase de natură anti-semită sau rasistă la adresa europenilor din America și inclusiv numeroase declarații amplu documentate cu privire la dezirabilitatea scindării Statelor Unite pentru a crea un etno-stat afro-american în Sud-Estul țării drept daună pentru sclavie. Alegerea lui Keith Ellison ar cimenta ideea dublului standard pentru europeni și pentru minorități în interiorul Statelor Unite, ar escalada conflictul rasial mocnit și ar aliena segmentul liberal alb nededicat care constituie una din bazele electorale ale Partidului. Ar fi, de asemenea, triumful politicilor de identitate, pentru că alegerile recente au dovedit că populația afro-americană nu s-a putut mobiliza pentru o femeie albă, nici după toate eforturile media de a-i mobiliza prin propaganda statutului lor de victimă, astfel încât concluzia logică în viziunea ideologilor este că numai jucatul cărții cu rasa la maxim poate aduce victoria, cartea cu feminismul fiind insuficientă.

Osificarea elitelor are loc și în contextul regulamentelor și procedurilor interne ale Partidului, care favorizează elitele curente în defavoarea maselor de membri. Motivul pentru care Donald Trump, un centrist din New York afiliat numai afectiv la Partidul Republican, și-a declanșat insurgența în campania primară a republicanilor și nu a democraților a fost unul foarte simplu. El avea nevoie de infrastructura unuia dintre marile partide pentru a avea o șansă de reușită, însă numai republicanii erau vulnerabili la a fi cuceriți prin mecanisme democratice. La campania primară republicană, fiecare stat și teritoriu neîncorporat (Samoa, Insulele Virgine etc) are un număr de electori (numiți delegați ai convenției) și o modalitate de distribuție, fie de tipul „câștigătorul ia totul”, fie alocare proporțională. Într-adevăr, numărul delegaților nu prea respectă nivelul populației, însă, la nivel de bază, un proces democratic asigură victoria. Democrații, în schimb, au o categorie numită superdelegați în fiecare stat, formată din membrii importanți ai Partidului (cei care ocupă funcții publice majore, eminențe cenușii etc). Numărul superdelegaților este cam 15% din total, suficient pentru a decide alegerea în cazul curselor strânse (adică mai toate). În 2008, Barack Obama nu a câștigat suficienți delegați normali pentru a invalida influența superdelegaților, însă a luat mai mulți decât Hillary și procesul de negociere din interiroul Partidului (în urma căruia Hillary Clinton a primit poziția de Secretary of State și de uns al următoarelor alegeri) a rezultat în sprijinul unanim al superdelegaților pentru Obama, preîntâmpinând alte atacuri fratricidale în interiorul Partidului. Ca să accentuăm miza, scandalul cu certificatul de naștere al lui Obama, preluat de republicani și de cei cu teoria conspirației, conform cărora Barack Obama nici nu era eligibil să fie Președinte, a pornit de la Hillary, iar pastorul extremist al lui Obama, Reverendul Wright, nu a avut niște cuvinte foarte frumoase de spus despre Hillary și despre America în general. În timpul alegerilor din 2016, Partidul s-a raliat în spatele lui Hillary Clinton și aproape toți superdelegații s-au declarat în favoarea ei, generând un dezavantaj psihologic în tabăra Sanders prin discrepanța dintre totalul delegaților, chiar și când votul popular era suficient de apropiat astfel încât Sanders să spere la câștig. Să luăm punctul de mijloc al campanie primare democrate, când hillary se afla la jumătatea celor 2382 de delegați de care avea nevoie să câștige. La 9 martie 2016, Hillary avea 1221 de delegați față de cei 571 ai lui Sanders[1]. Majoritatea super-delegaților o votaseră deja pe Hillary Clinton și o minoritate foarte mică l-au votat pe Sanders (461 la 25), ceea ce înseamnă că, în termeni de vot popular (în măsura în care mixul de competiții deschise, competiții închise și întruniri preelectorale din fiecare stat poate reprezenta un vot popular), ei erau mult mai apropiați decât păreau la prima vedere. Hillary avea 760 de delegați normali, iar Sanders avea 566, adică împărțirea normală era de 56% la 44%, însă Hillary avea dublul numărului total de delegați.  În cele din urmă, spre binele Patidului, Hillary a câștigat și la delegații normali, însă electoratul lui Sanders s-a radicalizat și a dezertat parțial la Trump, mai ales după ce Wikileaks a revelat gradul de sabotaj al campaniei lui Bernie Sanders de către Convenția Națională Democrată, care se aștepta la nominalizarea lui Clinton prin aclamație, nu la o cursă competitivă.

În al treilea rând, Partidul nu are o răspândire geografică largă. Harta de mai jos descrie „Arhipelagul  Clinton”, revelând insulele democrate dintr-o mare (nu foarte densă ca populație) de republicani.

[1] http://heavy.com/news/2016/03/updated-democratic-primary-results-delegate-count-2016/

Arhipeleagul Clinton
Arhipelagul Clinton

Retorica unei victorii morale a lui Hillary Clinton pentru că a câștigat votul popular nu este credibilă, pentru că toată marja sa de câștig a provenit dintr-un singur comitat care a avut prezență mare la vot, Los Angeles. Dacă California ar fi avut o cursă apropiată ca a altor state (ceea ce era cazul înainte ca demografia statului să fie afectată ireversibil de fluxul masiv de imigranți mai ales hispanici, care a dus la dublarea populației în 30 de ani), Hillary nu ar fi câștigat cu 3 milioane de voturi, ci ar fi pierdut votul popular cu 1,5 milioane de voturi, numărătoarea electorală rămânând la fel. Să nu uităm nici de dovezile circumstanțiale cu privire la fraudarea[1] pe scară largă a voturilor[2], care ar invalida milioane de voturi pro-democrate[3]. Un studiu publicat de Old Dominion University a avansat ipoteza conform căreia, la alegerile din 2008, ar fi votat 6,4% din non-cetățenii americani[4][5], în vreme ce un raport al companiei Pew din 2012 a declarat că 1 din 8 înregistrări pentru vot sunt invalide sau lipsite de acuratețe, ceea ce înseamnă cam 18 milioane de votanți cu probleme, o ocazie[6] enormă[7] pentru fraude[8] de toate felurile. Conform lui Pew, 1,8 milioane de indivizi decedați apar pe listele de votare, iar 2,75 de milioane sunt înregistrați în mai multe state. Barack Obama a capturat imaginația multora la vremea respectivă, însă retorica apocaliptică anti-Trump de anul acesta ar fi fost un stimulent și mai mare pentru votul ilegal, mai ales din partea imigranților ilegali afectați de retorica lui pro-lege[9].

Mult hulitul sistem de alegeri indirecte prin colegiul electoral are la bază compromisul realizat pentru nașterea federalismului american, în care statele mai mici și-au dorit să se apere atât de guvernul federal, cât și de statele mai mari. Încă de pe atunci, disparitățile dintre unele state și altele, precum și între zonele rurale și cele urbane, erau aparente. Atât de mare era importanța menținerii pârghiilor de influență ale statelor, încât un stat cum ar fi Vermont, cu dublul populației județului Olt și o treime din cea a Bucureștiului, are tot doi senatori, la fel ca statul California, care are dublul populației României. Până la 1913, senatorii erau inclusiv aleși de legislaturile statale pentru a le reprezenta explicit interesele la Washington. Colegiul electoral oferă o putere mai mare statelor cu populație mai mică, ceea ce avantajează partidul cu putere în acest regiuni, în speță cel republican în mod curent. De aceea, republicanii au fost partidul care a promovat legi de identificare a votantului și au avertizat în privința fraudei electorale, pentru a-și menține avantajul electoral nativ pe care democrații îl erodează fie ilegal[10], prin fraudă[11] la vot[12], fie imoral, prin inundarea țării cu imigranți din grupuri care votează cu democrații. În practică, existența Colegiului Electoral concenttrează lupta asupra unor state indecise, forțând maximizarea investiției de timp și resurse în zone strategice. Fără Colegiul Electoral și sistemul prin care câștigătorii iau totul, Donald Trump nu și-ar fi permis să neglijeze California, cel mai mare stat din SUA. Fiind sigură pe victoria sa în California, nici Hillary Clinton nu a făcut campanie în statul respectiv. Un alt gând reiese din discuție – observatorii din Europa care se folosesc de „alegerile neterminate” din SUA pentru a da frâu la anti-americanismul lor latent și a se mira de primitivismul nedemocratic al alegerilor prezidențiale indirecte ar trebui să ia aminte la istoria instituției și să vadă că singura modalitate pașnică și voluntară de a crea Statele Unite ale Europei va fi adoptarea unei soluții asemănătoare celei a Colegiului Electoral care să înlocuiască cele 28 (în curând 27) de vetouri naționale de astăzi. Altfel, Malta, Luxemburg și Croația nu vor putea accepta niciodată o uniune adevărată, pentru că ar fi subsumate total, din punct de vedere decizional, de către cei câțiva membri majori. Fără Colegiul Electoral, numai patru state americane ar hotărî, între ele, rezultatul alegerilor prezidențiale americane, conform graficului de mai jos, sporind relevanța și argumentele mișcărilor de secesiune, stimulând unificări statale care ar schimba total harta politică și culturală americană sau, mai puțin probabil, stimulând încercări de spargere a marilor state cum ar fi California și Texas, care au deja opțiuni constituționale pentru divizarea lor. Merită reținut faptul că Illinois fără Chicago, New York fără New York și California fără sudul său și fără San Francisco ar fi state republicane. Există un precedent pentru divizare pe criterii politice, atunci când statul West Virginia s-a năcut din Virginia la începutul Războiului Civil american, când cei din urmă s-au alăturat Confederației secesioniste.

rgeygdghytytryr

În al patrulea rând, democrații nu au un istoric foarte bun al leadershipului competent la nivel local și statal. Detroit, un oraș care a suferit un declin accelerat șocant, este un bastion democrat. Mai recent, municipalități puternic democrate cum ar fi Dallas, Chicago, dar și mai toate orașele din California, au început să sufere sub povara fiscală a pensiilor publice foarte generoase (rezultatul sindicatelor foarte puternice pentru polițiști, pompieri, funcționari și învățători), a ajutoarelor sociale pentru proporția mare de minorități cu nivel de dezvoltare și integrare redus, combinate cu venituri din impozite locale în scădere. Falimentul le paște pe multe dintre acestea. Înclinația către supra-taxare, costul ridicat al vieții în zonele democrate (în schimbul unor infrastructuri culturale și de afaceri mai dezvoltate), precum și percepția generală a securității în zone cu minorități cu un nivel redus de convergență cu populația majoritară (violența între găștile de cartier din Chicago, Los Angeles, Baltimore și alte orașe, toate democrate, imortalizată inclusiv în filme) sunt alți factori de tensiune. Tinerii își construiesc cariera la oraș, după care se căsătoresc, se mută în suburbii și încep să voteze cu republicanii (mai ales stereotipul susținerii democraților de către femei este subminat puternic în cazul femeilor căsătorite, scăzând cu cât este mai mare perioada de căsătorie[1]). Cu cât situația lor este mai apropiată de idealul convențional al unei căsătorii trainice cu viață stabilă, cu atât este mai probabil ca ei să vorteze cu republicanii[2] sau, mai bine zis, cu opțiunea conservatoare. În același timp, economistul Tyler Cowen sugerează[1] că „fetișurile” republicane se fac mai puțin simțite la nivel local, unde ethosul conservator al partidului atrage personalități sobre, oneste și dedicate serviciului public în proporție mai mare decât la mașinăriile politice democrate. Cele mai bine conduse cinci state sunt republicane[2] (din punct de vedere economic și social, Utah pare scos din anii 1950), iar alegătorii, în special cei independenți, par să recunoască diferențele de performanțe, mai ales în momente de restriște economică și fiscală. Astfel, alegătorii iau, de multe ori, decizia de a vota cu democrații la nivel național și cu republicanii la nivel local, ceea ce justifică realitatea prezentată la începutul articolului, a celor 25 de state controlate complet de republicani, față de numai 6 controlate de democrați. Observatorilor străini le este mai greu să observe această dinamică, pentru că știu mult mai puține despre problemele locale și statale americane, unde republicanii au instincte adeseori mai sănătoase decât democrații. De asemenea, sunt mai familiari cu socialismul democrat și li se pare mai ușor de înțeles dinamica politică a statutului variilor grupuri în interiorul Partidului Democrat. Efectul devine din ce în ce mai pronunțat pe măsură ce avansează globalizarea și are loc „americanoformarea” lumii în baza unei agende derivate exclusiv din tradiția liberală de stânga americană.

În al cincilea rând, democrații au „problema” avantajului lor în zona academică, culturală și media. Controlul „megafonului” și a instrucției tinerelor generații sunt avantaje foarte importante, însă îi lasă vulnerabili la perioadele de realiniere politică sau de atingere a unei mase critice de nemulțumiri. Mai mult, cel cu megafonul poate trezi animozități puternice, care s-au concretizat prin rebeliunea votanților lui Trump împotriva experților care le dictau preferințe politice în media și împotriva corectitudinii politice. Predominanța lor se manifestă drept o bulă instituțională și informațională din care cu greu pot răzbi, cel puțin până când situația nu le explodează în față. Odată cu victoria lui Trump, ne putem aștepta la o intensificare a respingerii establishmentului de către acest segment al populației, mergând până la respingerea unor argumente și idei pertinente doar de dragul rebeliunii în fața tiraniei soft pe care au experimentat-o. Cu siguranță că mulți democrați nominali, neluând contact cu elementele de underclass al coaliției lor, au fost foarte șocați de răzmerițele și de violențele contra polițiștilor din această vară și toamnă. De mai multe ori în istoria Americii, relaxarea democraților cu privire la controlul social asupra fenomenelor criminale în favoarea unor idei de justiție socială a produs un val de criminalitate. Teama de haos și declin comunitar a declanșat un instinct de conservare în rândul populației, generând o reacție la fel de puternic, dar în sens opus, spre încarcerare și asprime a sentințelor, care a servit la propulsarea unui candidat (local, statal sau prezidențial) ce marșa pe „lege și ordine” în următorul ciclu electoral. Adesea, aceștia au fost republicani, cum a fost Rudolph Giuliani, pus între 1994 și 2001 în fruntea unui oraș puternic democrat, New York, pentru a rezolva o problemă de criminalitate ce atinsese cote alarmante. El a fost înlocuit de Michael Bloomberg, alt republican, care a susținut politici agresive de percheziție în stradă a bărbaților tineri și a continuat celelalte politici de toleranță scăzută a tuturor formelor de criminalitate introduse de Giuliani. Rezultatele pot fi văzute în graficul de dedesubt.

[1] http://www.unz.com/isteve/how-the-marriage-gap-painted-the-map-red-or-blue-from-2000-thru-2012/

[2] http://www.unz.com/isteve/why-the-marriage-gap-overwhelmed-the-gender-gap-in-2012/

eerererererere
Evoluția numărului de omoruri și a perchezițiilor arbitrare în New York

Se spune despre Nixon că ar fi câștigat alegerile americane din 1968 în baza răzmerițelor rasiale din peste 100 de orașe americane în perioada imediat următoare asasinării lui Martin Luther King Jr. Violențele nu doar că au alungat investitorii și afaceriștii din cartierele minoritare ale marilor orașe (care persistă și astăzi, „inner cities” devenind o expresie sinonimă cu sărăcie și criminalitate), însă au avut și un efect psihologic asupra americanilor, pentru care importanța legii și ordinii ca bunuri publice a devenit aparentă. Răzmerițele din Baltimore, Ferguson și Charlotte din ultima perioadă au fost alarmante, însă plasate de către mass-media în contextul unei lupte justificate contra abuzurilor poliției la adresa comunității afro-americane (abuzuri exagerate ca importanță comparativ cu violența intra-comunitară afro-americană[1]). Americanii au luat aminte la pericol, însă, atunci când au început asasinatele contra polițiștilor, mai ales în cursul tragediei din Dallas din 7 iulie 2016, când cinci polițiști care asigurau paza unui eveniment Black Lives Matter anti-poliție au fost uciși de un radical de culoare cu pregătire militară. S-a spus despre Donald Trump că a câștigat alegerile în acea seară.

În al șaselea rând, democrații au abandonat ideea unei viziuni economice coerente ca liant al coaliției lor electorale în favoarea politicilor de identitate. Stereotipul republicanilor ca partid al capitalismului prădător este unul foarte puternic și ușor de exploatat politic (cum au fost comentariile lui Mitt Romney legat de 47% din populație fiind oameni care consumă ce produc alții, care l-au costat alegerile), însă trebuie contrat și printr-o viziune alternativă, care a ajuns să fie oferită de Trump. Trump a preluat întrutocmai lista de glorie a opțiunilor economice ale Partidului Democrat în ultimii 50 de ani, pe care a piperat-o cu doleanțe republicane – protecționism, protejarea muncitorilor, menținerea unei plase de siguranță socială, investiția în oameni, investiții publice în infrastructură etc, la care a adăugat un naționalism civic american generic, elemente de conservatorism social însă tolerant față de minorități sexuale, insistența pe securitate și alte elemente ale agendei republicane.

Nu în ultimul rând, la probleme Partidului Democrat se adaugă cele create de Barack Obama în cursul mandatelor sale:

  • Înrăutățirea considerabilă a relațiilor rasiale în America în ultimii 8 ani, cu sprijinul simbolic al Casei Albe, care a trimis reprezentanți oficiali la înmormântările celor desemnați drept victime ale abuzurilor polițienești și care s-a inserat, pentru câștig politic, în procesele care au urmat;
  • Victoria tactică dar dezastrul strategic al utilizării puterii prezidențiale pentru implementarea agendei sale (Barack Obama i-a spus „I have a phone and a pen”), ceea ce îi oferă lui Trump precedentul perfect pentru utilizarea puterii executive pentru implementarea agendei sale și anularea celei a lui Barack Obama, fără amestecul congresional care ar fi fost posibil chiar și cu majoritatea republicană;
  • Accelerarea deplasării către stânga culturală în defavoarea mesajului economic, ceea ce a dus la insurgența eșuată a lui Bernie Sanders;
  • Revenirea economică despre care se spune că ar fi avut loc în ultimii ani și-a concentrat beneficiile în mâinile celor mai bogați americani, în vreme ce gradul de ocupare a forței de muncă a scăzut foarte mult, iar slujbele de clasă mijlocie pierdute au fost înlocuite cu slujbe prost plătite și lipsite de beneficii secundare în zona serviciilor (fast-food, jumătate de normă etc);
  • Nici un bancher nu a fost trimis la închisoare în perioada după criza din 2008, iar salvarea băncilor de către guvern a fost văzută într-o lumină mult mai negativă de către populație decât salvarea companiilor auto;
  • Un număr de elemente și trenduri care au impactat comunitățile americane, ducând la scăderea speranței de viață pentru prima oară după al Doilea Război Mondial, în baza lipsei de speranță în viitor, a dizolvării capitalului social, a abuzului de droguri și alcool printre bărbați, dar și femei. Pentru prima oară, numărul americanilor care vor trăi visul american și vor fi mai bogați decât părinții lor a scăzut sub 50%. O descriere mai detaliată a acestor fenomene poate fi văzută în analiza următoare[2]. Sub Administrația Obama, aceste procese au fost accelerate și neadresate, însă nu își au originea cu acesta.

Partidul Democrat trebuie să regăsească centrul ideologic al culturii americane și să îl ocupe pentru a-și reconstrui coaliția electorală pe baze mai solide decât competiția cu sumă nulă între grupuri și resentimentele etnice, religioase și rasiale. El trebuie să evolueze până în punctul în care va putea să se vadă așa cum este mai ales în ochii alegătorilor care au dezertat în favoarea lui Trump. Va trebui să curteze acei alegători pentru a forma o agendă competitivă pentru atragerea independenților. Centrul ideologic nu este coordonata dată de radicalismul ideologic de astăzi, iar deriva către stânga neeconomică a democraților i-a lăsat mult mai departe ideologic raportat la preferințele electoratului generic american. În America de astăzi, Fox News este un canal de centru-dreapta, iar Mitt Romney era un liberal aflat în turnul de fildeș. Centrul electoral al Americii s-ar putea să fie semi-conservatorismul lui Sarah Palin și semi-liberalismul lui Jim Webb. De asemenea, democrații trebuie să scape de sub influența ruinantă a celor mai radicale elemente de sub cortul lor ideologic, care ar căuta să monopolizeze „megafonul” și agenda Partidului pentru a adresa provocări sociale relevante pentru un număr din ce în ce mai mic de oameni și iritante pentru restul, cum ar fi drepturile transexualilor sau restrângerea dreptului de port-armă pentru populațiile rurale. Partidul Democrat ar trebui să găsească un numitor comun, preferabil unul economic nu ranchiuna etnică, care să asigure cooperarea elementelor disparate din coaliția sa pentru obiective comune sustenabile – asigurarea slujbelor, beneficiilor sociale pentru muncitori, cheltuielilor pe sănătate și infrastructură etc. Partidul trebuie să piardă aerul de război de clasă contra zonelor rurale și să își modereze politicile și retorica relativ la arme, la prezența religiei (ex: scene de Crăciun) și a simbolurilor locale în spații publice (steagul confederat, spre exemplu), pe care populațiile respective le văd drept o lipsă de respect la adresa cutumelor, culturii și credințelor lor.

Câțiva democrați[3] încearcă să catalizeze procesul de reformă printr-un diagnostic clar al elementelor responsabile pentru înfrângerea suferită de candidatul Hillary Clinton – în mare, candidatul Hillary Clinton s-a înfrânt singură, nu „fake news” sau transparența impusă democraților de trădători/patrioți din interior sau de hackeri ruși care au trimis mailurile Podesta celor de la Wikileaks. Procesul este unul dureros și care va fi rezistat din toate răsputerile de cei care ar trebui să accepte responsabilitatea pentru înfrângerea suferită acum și pentru pierderea cele peste o mie de poziții politice din ultimii ani. Miza este una importantă – restabilirea dualismului politic american pentru a contracara excesele partidului aflat la guvernare și a preveni dominația perpetuă a unui singur partid.

Autor: Alexandru GEORGESCU, Deputy Editor in Chief, The Market for Ideas

[1] Edwin Rubenstein, „The Color of Crime – 2016 Revised Edition”

[2] http://www.themarketforideas.com/the-dissolution-of-the-communities-a6/

[3] http://www.nytimes.com/2016/12/23/opinion/was-barack-obama-bad-for-democrats.html

[1] http://marginalrevolution.com/marginalrevolution/2016/03/core-differences-republicans-democrats.html

[2] http://www.theblaze.com/stories/2012/11/27/republicans-lead-the-top-5-best-run-states-in-america-democrats-dominate-the-worst/

[1] https://publicinterestlegal.org/files/Report_Alien-Invasion-in-Virginia.pdf

[2] http://www.vdare.com/posts/voter-fraud-is-real-writes-john-gibbs-so-how-will-it-affect-the-trump-hillary-race-and-why-not-adopt-a-mexican-style-voter-id-system

[3] http://thefederalist.com/2016/10/13/voter-fraud-real-heres-proof/

[4] https://www.judicialwatch.org/wp-content/uploads/2014/10/Do-Non-Citizens-Vote-in-US-Elections-Richman-et-al.pdf

[5] https://www.washingtonpost.com/blogs/monkey-cage/wp/2014/10/24/could-non-citizens-decide-the-november-election/

[6] http://www.richmond.com/news/virginia/article_e008ce00-0365-57a2-95c0-4d9aa70012f9.html

[7] http://townhall.com/columnists/lawrencemeyers/2016/10/06/massive-voter-fraud-sweep-under-way-by-texas-ag-n2228904

[8] http://www.washingtontimes.com/news/2016/sep/23/colorado-voter-fraud-revealed-slew-of-ballots-cast/

[9] http://www.vdare.com/articles/will-illegal-foreign-voters-steal-the-election

[10] https://www.washingtonpost.com/local/public-safety/us-appeals-court-orders-removal-of-proof-of-citizenship-voting-requirement-in-3-states/2016/09/09/bc8b0314-76f1-11e6-b786-19d0cb1ed06c_story.html

[11] http://hotair.com/archives/2014/10/30/new-james-okeefe-video-north-carolina-campaign-workers-encourage-non-citizens-to-vote/

[12] https://publicinterestlegal.org/election-law-live/report-ineligible-aliens-registering-vote-casting-ballots/

[1] http://www.nytimes.com/2016/10/05/opinion/campaign-stops/how-to-build-a-democratic-majority-that-lasts.html

[2] http://www.slate.com/articles/news_and_politics/cover_story/2016/10/hillary_clinton_s_reverse_sister_souljah_moment.html

[1] https://ballotpedia.org/State_government_trifectas

Ultima ora:

ObservatorMireille Rădoi: Micul Paris la Biblioteca Centrală Universitară „CAROL I”  

PoliticKelemen Hunor: Acest guvern rămâne şi va face treabă până în 2024. UDMR nu va vota nicio moţiune de cenzură

EconomieCristian Grosu: Săptămâna care modelează Europa și România ei

ExternAntonia Colibasanu: What the EU’s Green Deal Means for Europe and Russia

SocialAdrian Hatos, la dezbaterea despre meditații organizată de Societatea Academică din România

EvenimenteMireille Rădoi: Micul Paris la Biblioteca Centrală Universitară „CAROL I”  

CulturaCristina Popescu: Pictorul Dimitrie Știubei, un pictor de …marcă

EditorialTeodor Baconschi: D-ale pandemiei. Un final cu repetiție



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe