OraNoua.ro
Publicat în 31 ianuarie 2018, 20:03 / 131 elite & idei

Alexandru Grumaz: Alianţe şi conflicte în Orientul Mijlociu

Alexandru Grumaz: Alianţe şi conflicte în Orientul Mijlociu

de Alexandru Grumaz

Un nou echilibru de putere se conturează în Orientul Mijlociu. Acordul Sykes-Picot a fost la originea haosului actual din Orientul Mijlociu. O înţelegere secretă, semnată la 16 mai 1916 între Londra şi Paris, prefigura frontierele aflate în vigoare timp de un secol în Orientul Mijlociu şi semăna germenii conflictului israelo-arab. Ce se va întâmpla în 2018?

Acordul Sykes-Picot a fost debutul descompunerii imperiilor. Primul Război Mondial, 1914-1918, a destructurat trei imperii – Imperiul Rus, Imperiul Otoman şi Imperiul Prusac – şi a fost debutul sfârşitului imperiilor francez şi britanic. Acordul Sykes-Picot a fost conceput într-un dispreţ total faţă de popoarele implicate. S-au creat zone de influenţă fără să se ţină seama de interesele populaţiilor, s-au creat frontiere care au fost mereu surse de conflict şi nu s-au respectat niciodată aspiraţiile naţionale ale popoarelor din regiune. Războaiele civile siriene şi irakiene conjugate cu ascensiunea puterii Statului Islamic, datorită susţinerii unei părţi a populaţiilor arabe sunnite siriene şi irakiene, ne dermină să considerăm că un nou tratat care să ţină cont de realităţi este absolut necesar. Un Orient Mijlociu în care de exemplu va exista o Sirie alawită, o Sirie kurdă şi o Sirie sunnită ca şi un Irak kurd, un Irak sunnit şi un Irak şiit. Această înşiruire înseamnă de fapt creare unor state bazate pe caracteristicile etnice şi tribale ale zonei. Pe hârtie acest proiect este posibil dar este oare posibil în realitate? Schimbul scrisorilor între cei doi diplomaţi, care a dus la împărţirea regiunii între britanici şi francezi, profund modificată şi concretizată de conferinţa de la San Remo[1] din 1920, a avut consecinţe majore asupra evoluţiei din Orientul Mijlociu de-a lungul a 100 de ani. Din raţiuni de rivalităţi strategice, cele două mari puteri au creat state mai mult sau mai puţin artificiale iar trasarea frontierelor nu a luat în calcul istoria popoarelor din regiune. Palestinienii şi kurzii au fost uitaţi în acea perioadă intensă dintre anii 1915 şi 1923, perioadă în care s-a desenat Orientul Mijlociu modern pe ruinele Imperiului Otoman şi care, până astăzi, este obiectul criticilor mai mult sau mai puţin obiective.

SUA, Iranul şi Turcia au devenit pricipalii actori odată cu începerea războiului civil din Siria. După ani de război civil şi după înfrângerea  Statului Islamic din Levant, mai bine zis a Califatului ISIS, se apropie momentul în care se trasează noile zone de influeţă. America a cedat, în timpul administraţiei Obama, supremaţia în zona Siria-Irak şi cum vid în geopolitică nu există imediat a apărut un jucător nou, Rusia, care a promis americanilor sprijinul în eliminare depozitelor de gaze toxice[2], pe care Assad le-a folosit împotriva propriilor cetăţeni. Rusia a gestionat cu abilitate jocul până în acest moment, şi devine, după încheirea războiul, un broker al situaţiei din zonă. Pentru Moscova, regiunea odată controlată de URSS revine din nou în barca Kremlinului. În cele din urmă, scopul Rusiei este de a-şi împărţi Orientul Mijlociu în domenii care contează cel mai mult pentru interesele sale. Într-o oarecare măsură, a realizat acest lucru, dar este încă neclar dacă strategia sa va fi suficient de reuşită pentru a marca un avantaj în zona care este cea mai importantă pentru ea: Ucraina. SUA au schimbat strategia şi s-au îndreptat spre o alianţă strategică cu Arabia Saudită în scopul de a proteja Israelul de pericolul numărul unu în Orient, Iranul. Cum va evolua situaţia în 2018 în condiţiile în care ISIS a fost înfrântă dar nu eliminată, iar Teheranul încercă să obţină ieşirea la Mediterană?

Negocierile în Orientul Mijlociu

Prin redesenarea și reașezarea actorilor regionali și a relațiilor lor se prefigurează un nou cadru de negociere a Orientului Mijlociu. Ce va marca aceste reaşezări? Relaţiile indirecte dintre SUA şi Rusia referitoare la actorii din zonă Iran, Arabia Saudită, Turcia, Israel, Iordania şi Autoritatea Palestiniană. Mai nou, și Turcia își marchează ieșirea dintr-o relaţie trilaterală cu Rusia și Iranul, determinată de situația din Siria. Problema rămasă de rezolvat pentru Turcia este prezenţa la graniţa de nord a Siriei a enclavelor kurde[3] şi a Unităţilor de Apărare a Poporului. În condiţiile în care Assad este gata să accepte, cu sprijinul ruşilor, autonomia lărgită a comunităţii kurde din nordul Siriei, Erdogan l-a reevaluat pe Assad considerându-l drept terorist. De asemenea situaţia economică bună care l-a ţinut la conducere pe Erdogan s-a diluat ceea ce l-a împins pe sultanul de la Ankara să-şi revizuiască strategia pe frontul european. Astfel Ankara reface relaţia  turco-franceză și turco-germană chiar dacă integrarea în UE se transformă treptat într-un parteneriat strategic care nu este afectat de critica evidentă a Bruxellesului faţă de respectarea principiilor democratice în Turcia. Turcia este şi va rămâne un partener strategic al Occidentului pentru simplu motiv că deţine cheile Orientului. Nu poţi să faci pace fără Turcia, Arabia Saudită, Israel şi Egipt în Orientul Mijlociu. Rusia, un alt actor în Orientul Mijlociu, a intervenit în Siria din două motive: să obţină suficientă influenţă în regiune[4] pentru ca SUA să-i ofere în schimbul unor favoruri, sprijinul primit în lupta împotriva ISIS, unele concesii în negocierile din altă zonă de interes a Rusiei dar şi să demonstreze conaţionalilor că Rusia a rămas o mare putere globală mai ales acum cînd sunt alegerile przidenţiale la Kremlin iar Vladimir Putin are nevoie de o majoritate şi o aprobare largă, peste 50%, din parte ruşilor, pentru administraţia sa. Arabia Saudită  este în plin proces de reforme economice adoptând Viziunea 2030 prin care renunță la preeminența petrolului. Prinţul Mohammad bin Salman, omul forte al reformelor, atrage sprijinul populației educate printr-o formulă de dictatură de dezvoltare în favoarea populației formă care încalcă însă principiul fundamental al Casei Regale Saudite acela la consensului în familia conducătoare. Această redefinire poziționează Arabia Saudită alături de Occident şi SUA, într-o postură de rivalitate cu Iranul. În aceste condiţii relaţiile Riadului se orienteză şi spre Est. Regele Arabiei Saudită Salman a vizitat Moscova şi a semnat contracte de energie cu Rusia de miliarde de dolari, contracte care vor implica atât investiţii ruseşti în Arabia Saudită, cât şi investiţii ale Arabiei Saudită în Rusia. Apoi, Hayat Tahrir al-Sham – un grup isurgent sirian, sunit, pe care saudiţii au fost acuzaţi că îl susţin şi care, în urmă cu câteva luni, a fost un inamic al uneia dintre grupurile procursoare ale Turciei în Siria – a escortat ofiţerii turci în Idlib ca forţe de recunoaştere în pregătirea pentru o operaţiune militară care a început cu o săptămână în urmă. Ambele evenimente indică faptul că saudiţi ar putea fi dispuşi să lucreze cu Rusia şi Turcia în Siria, exercitând presiuni asupra grupurilor radicale insurgente sunite. În schimb, Saudiţii vor primi un ajutor financiar foarte necesar sub forma unor contracte de investiţii. şi, de asemenea, asigurări că influenţa iraniană în Siria va fi limitată. Desfăşurarea Turciei în Idlib este una din aceste modalităţi. La recenta întâlnire de la Paris, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a anunţat că Turcia a luat iniţiativa unui nou format de dialog privind Siria, la care urmează să participe, în prima etapă, miniştrii de Externe ai aşa-numitelor ”ţări cu afinităţi” – Statele Unite, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Uniunea Europeană, Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iordania şi Qatarul. ”Am perceput o comunitate de vederi şi de interese strategice şi îmi doresc să reuşim să colaborăm pentru a aduce o soluţie utilă şi durabilă în Siria”, a declarat Macron, după întâlnirea cu Erdogan. În acest timp palestinienii caută sprijinul europenilor. În cadrul unei întâlniri la Bruxelles cu miniştrii de Externe ai UE, Abbas a cerut recunoaşterea statului palestinian, susţinând că acest lucru nu va afecta negocierile cu Israelul privind un acord de pace în regiune. „Vreau să-l asigur pe preşedintele Abbas de angajamentul ferm al Uniunii Europene faţă de o soluţie cu două state în cazul Ierusalimului, din postura de capitală comună celor două state. În mod cert, există o problemă cu Ierusalimul. Acesta este un eufemism extrem de diplomatic”, a spus Mogherini. Federica Mogherini a subliniat că doreşte să colaboreze cu Statele Unite în privinţa negocierilor de pace din Orientul Mijlociu, discutând încă de la sfârşitul anului trecut cu vicepreşedintele Mike Pence şi cu secretarul de stat Rex Tillerson. Apelul lui Abbas pentru recunoaşterea de către UE a statului Palestina a primi mai puţin sprijin din partea diplomaţilor prezenţi la întâlnire în schimb Miniştrii de Externe din UE au discutat varianta majorării ajutorului financiar acordat Autorităţii Palestiniene, după ce Statele Unite au anunţat săptămâna trecută că vor retrage aproximativ jumătate din asistenţa pe care intenţionau să o ofere agenţiei ONU pentru ajutorarea palestinienilor.

Relaţiile tensionate ale Turciei cu Damascul

Procesul de la Astana se află pe punctul de a se prăbuşi, în timp ce Turcia şi Rusia se aliniază pe poziţii opuse în Idlib, acolo unde se va da lupta decisivă în războiul din Siria. În prezent, cea mai mare provocare a lui Assad este eliminarea rămăşiţelor insurgenţei sunnite, inclusiv a unor grupări precum Hayat Tahrir al-Sham, grupare care a preluat controlul, în iulie 2017, asupra mai multor zone din provincia Idlib de la fostul grup Ahrar al-Sham care s-a dezintegrat. Operaţiunile militare ale Siriei în Idlib tensionează relaţiile dintre Turcia şi Rusia aliată cu Iranul. Ankara a convocat ambasadorii Iranului şi Rusiei şi i-a avertizat că mişcările armatei siriene încalcă acordul de la Astana, Kazahstan, care prevede zone de dezescaladare garantate de Iran, Rusia şi Turcia. La rîndul ei Moscova a subliniat că dronele care au vizat instalaţiile ruseşti din Khmeimim şi Tartus pe 6 ianuarie 2018 au provenit din zone controlate de grupuri de opoziţie moderate sprijinite de turci. Ankara a negat acuzaţia, argumentând că atacurile au fost rezultatul faptului că forţele teroriste au obţinut un punct de sprijin în regiune ca urmare a ofensivei siriene. Turcia este principalul susţinător al Armatei Siriene Libere. În zona în discuţie, în Idlib, puterea este deţinută de gruparea Hayat Tahrir al-Sham, grup jihadist legat de al-Qaeda şi care include şi foşti luptători din Ahrar al-Sham. Grupul vede viitorul Siriei ca fiind bazat pe legea islamică, iar regula lor în zonă a fost caracterizată de tiranie şi tortură, după cum au arătat rapoartele organizaţiei Amnesty International. În ochii Ankarei, ofensiva siriană din Idlib este o încălcare a acordului de încetare a focului şi o ameninţare la adresa negocierilor fragile privind pacea. Lupta de la Idlib este considerată ca fiind ultimul act al războiului împotriva unui grup jihadist precum Hayat Tahrir al-Sham. Grupul etichetează procesele de pace de la Astana şi Geneva ca trădare, astfel că Rusia a exclus organizaţia Hayat Tahrir al-Sham de la negocieri şi a declarat că încetarea focului se referă doar la grupurile de opoziţie moderate iar operaţiunile împotriva lui Hayat Tahrir al-Sham şi ISIS nu vor înceta. Turcia, pe de altă parte, a decis, în pofida aprobării procesului de la Astana, să plaseze Hayat Tahrir al-Sham într-o altă categorie ca să poată coopera în propriul interes. Principala prioritate pentru Turcia este distrugerea puterii Unităţilor de Protecţie a Poporului (YPG), pe care le consideră o organizaţie teroristă, legată de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) prezent în Turcia. „Dacă teroriştii din Afrin{C}[5]{C}nu se predau, îi vom rupe”, a declarat preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan la 13 ianuarie 2018. Potrivit unor surse provenite de la gruparea Hayat Tahrir al-Sham exista trei condiţii care să permită armatei Turciei să intre în zonă controlată de aceştia fără a se confrunta cu o opoziţie armată. Prima condiţie este ca ţinta finală să fie oraşul Afrin, unde kurzii şi-au declarat autonomia; a doua condiţie este că nu va exista nici o operaţiune împotriva grupurilor care controlează Idlib; a treia este că grupurile locale afiliate cu operaţiunea Turciei Eufrat Shield[6] nu vor intra în zonă. Într-o atmosferă atât de inflamtă, Ankara speră să păstreze Idlib şi triunghiul lui Al-Bab, Jarablus şi Azaz, pe care Turcia l-a asigurat în operaţiunea Eufrat Shield, şi să-l folosească drept carte de joc împotriva Damascului într-un proces de reglementare a ceea ce turci vor. O astfel de carte ar avea implicaţii serioase pentru soarta preşedintelui sirian şi pentru viitorul kurzilor în încercarea lor de a-şi construi autonomia în nord Siriei, de-a lungul frontierei cu Turcia. Până când va primi concesiile pe care le caută, Erdogan nu doreşte ca armata siriană să se apropie de graniţa turcă şi să se confrunte cu trupele turceşti. În 2016, Turcia a iniţiat o campanie militară numită Scutul Euratului/Eufrat Shield Operation, care viza ISIS şi YPG. Această bătălie de opt luni s-a încheiat oficial în martie 2017. Acum ea a fost reluată sub o nouă denumire Ramura de măslin. Ankara şi-a consolidat graniţa sudică, trimiţând vehicule blindate, tancuri şi mitraliere grele, potrivit presei locale. Şeful Statului Major General turc, generalul Hulusi Akar, şi şeful Organizaţiei Naţionale de Informaţii, Hakan Fidan au fost la Moscova pentru a discuta situaţia din zonă. Damascul a avertizat Ankara că operaţiunea militară din Siria este un act de agresiune împotriva ei şi orice avion turc va fi doborît dacă intră în spaţiul aerian sirian. Poliţia militară rusă care staţiona în regiune s-a retras. Şi totuşi, permiţând Turciei să lovească în Afrin, Rusia va distruge pârghiile pe care le are asupra Unităţilor de Protecţie a Poporului kurd din Siria (YPG), forţa dominantă kurdă care este partenerul de top al coaliţiei conduse de SUA în Siria şi să anuleze echilibrul delicat care permite Rusiei să joace simultan cu regimul, Statele Unite, Iranul, Turcia şi kurzi. Restul – şi cea mai mare parte a teritoriului controlat de YPG – se află sub protecţia de facto a Statelor Unite, motiv pentru care Turcia nu a reuşit până acum să se descurce complet împotriva grupului. Preşedintele american Donald Trump a decis să-i sprijine pe luptătorii kurzi din Unităţile de Apărare a Poporului/YPG, principala organizaţie militară a Comitetului Suprem Kurd, a guvernului provinciei Rojava[7], în ciuda obiecţiilor Turciei şi a unui apel direct din partea lui preşedintelui Erdogan la o întâlnire la Casa Albă din mai 2017. Armele au fost livrate kurzilor înainte de lansarea ofensivei de eliberare a oraşul sirian Raqqa din mâinile ISIS. Tensiunile dintre SUA şi Turcia – doi aliaţi NATO – rămân la cote înalte, în ciuda faptului că preşedintele Donld Trump a declarat în noiembrie anul trecut că Washingtonul nu ar mai furniza arme YPG-ului. La o întîlnire cu studenţii la Universitatea Standford Secretarul de Stat Tillerson a prezentat strategia în cinci puncte a SUA pentru Siria. El declara: Pe măsură ce monitorizăm Siria astăzi, vedem o imagine de ansamblu, caracterizată în principal de trei factori: ISIS este în mare măsură distrusă, dar nu este înfrântă complet, regimul Assad controlează aproximativ jumătate din teritoriul Siriei şi populaţia sa iar ameninţările strategice pentru SUA nu vin numai din partea ISIS şi al-Qaida, dar şi din partea altora – ameninţările la care mă refer sunt în principal din partea Iranului. SUA are cinci obiective în Siria:

1.    În primul rând, ISIS şi al-Qaida din Siria trebuie să fie eliminate în aşa fel încât să nu mai reprezinte o ameninţare pentru Washington şi să nu mai revină într-o nouă formă; Siria trebuie să nu mai servească niciodată ca o platformă sau un refugiu sigur pentru terorişti, locul unde să se organizeze, să recruteze, să finanţeze, să antreneze şi de unde să atace cetăţenii americani acasă sau în străinătate sau pe aliaţi acestora;

2.    În al doilea rând, conflictul fundamental dintre poporul sirian şi regimul Assad trebuie rezolvat printr-un proces politic condus de ONU, prevăzut în Rezoluţia 2254 a Consiliului de Securitate al ONU, iar o Siria stabilă, unificată şi independentă, post-Assad, să funcţioneze ca un stat;

3.    În al treilea rând, influenţa iraniană în Siria trebuie diminuată, visul Teheranului de a organiza un arc terestru nordic prin Irak şi Siria trebuie destrămat, iar vecinii Siriei trebuie să fie în siguranţă faţă de eventualele ameninţări care provin din Siria;

4.    În al patrulea rând, să fie create condiţii pentru ca refugiaţii şi persoanele strămutate să poată începe să se întoarcă în siguranţă şi în mod voluntar în Siria;

5.    În al cincilea rând, Siria trebuie să fie liberă de arme de distrugere în masă.

Discuţii Rusia SUA referitoare la Siria

La încheirea anului 2017 pe 26 decembrie Secretarul de Stat al SUA, Rex Tillerson, l-a sunat pe ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, pentru a discuta viitorul crizelor existente. În afară de Coreea de Nord şi Ucraina, cei doi diplomaţi au discutat despre opţiunile privind reluarea procesului politic blocat în Siria şi despre Congresul pentru Dialogul Sirian propus de Moscova şi care ar trebui să se defăşoare la Soci. Anterior, 40 de grupări de opoziţie au declarat că vor refuza să participe la congres, acuzând Moscova că nu pune presiune pe aliatul său, preşedintele sirian Bashar al-Assad pentru a soluţiona cererile lor. Şi totuşi Rusia insistă să organizeze congresul, în perioada 29-30 ianuarie, în pofida unei opoziţii din ce în ce mai pronunţate. În acest timp reprezentanţii Moscovei continuă să angajeze în dicuţii diferite grupuri din opoziţie, în mod individual şi cere Damascului să facă mai mult pentru partea umanitară – cea mai recentă evacuare medicală de la Ghouta putând fi un semn foarte modest al progresului în acest domeniu. Cu toate acestea, Moscova este reticentă în a-l presa pe Assad în chestiuni politice şi continuă să ofere sprijin aerian pentru ofensiva armatei Siriei în zonele controlate de opoziţie. Asigurarea succesului soluţionării situaţiei politice din Siriei şi a procesului de tranziţie ulterior reprezintă o prioritate diplomatică pentru Rusia în 2018. Misiunea este şi mai importantă, având în vedere faptul că Siria va rămâne în centrul politicii Moscovei în Orientul Mijlociu. A doua prioritate declarată de Rusia – prima în domeniul militar – va fi lupta împotriva grupurilor teroriste rămase în Siria. Într-un interviu acordat pe 27 decembrie 2017 ziarului Komsomolskaia Pravda, Şeful Statului Major al Armatei Ruse generalul Valery Gerasimov, a declarat că obiectivul militar principal al Rusiei pentru anul 2018 va fi eliminarea lui Jabhat al-Nusra (n.A.G.-acum parte a lui Hayat Tahrir al-Sham) … care continuă să funcţioneze în unele zone de dezescaladare. Generalul Gerasimov recunoaşte că „situaţia (n.A.G.-din Siria) este încă instabilă”, dar spune că, în ciuda retragerii unei părţi din contingetul militar deplasat acolo, „(Rusia) are forţe în Siria capabile să ofere o ofensivă adecvată, dacă este necesar”. Şi a adăugat că prezenţa navală în Marea Mediterană va fi menţinută. Într-adevăr, cu câteva zile înainte de observaţiile lui Gerasimov, ambele camere ale parlamentului rus au aprobat un acord între Moscova şi Damasc pentru a prelungi contractul de închiriere a instalaţiei navale de la Tartus, Siria. Închirierea este pe 49 de ani şi permite Rusiei să modernizeze şi să extindă facilitatea. În prezent, baza poate găzdui o singură navă de război; extinderea va crea spaţiu pentru maximum 11nave de război, inclusiv nave propulsate de motoare nucleare. Numărul exact al forţelor ruseşti şi al echipamentului militar din Siria este clasificat. Totuşi, unele surse sugerează că Moscova şi-a redus numarul de aeronave cu o escadrilă (de regulă 12 avioane), dar a menţinut sistemele de rachete de apărare S-400 (situate în Hmeymim şi Masyaf), o baterie de apărare S-300V4 (care acoperă baza Tartus) – şi mai multe sistemele, anti rachetă şi anti-aeronave, Pantsir-S1. De asemenea Rusia păstrează în plus unităţile de poliţie militară, consilieri militari şi instructorii, operatori drone, şi inginerii[8]. Rusia este în plină expansiune pe piaţa Orientului Mijlociu. Acţiunile pe care le-a dobândit prin angajarea în Siria şi în alte ţări cresc în valoare politică, iar Rusia consideră că este pregătită pentru investiţii de lungă durată. Pentru Statele Unite, Orientul Mijlociu, cu tulburările sale în curs de desfăşurare a devenit o povară. În primul rând, fostul preşedinte Barack Obama a încearcat să limiteze responsabilităţile americane din regiune. Casa Albă considerând astfel că investiţiile pe durată scurtă servesc mai bine intereselor americane. Administraţia lui Donald Trump a schimbat nivelul de parteneriate jucând la ora actuală pe o relaţie strategică cu Riadul şi, în subsidiar cu Egiptul, acestea şi pe fondul sloganul campaniei electorale a lui Donald Trump – America First – care odată pus în aplicare a dus, în primul rând, la un boom economic în America[9]. Este posibil să fie doar o chestiune de percepţie, dar Moscova este văzută acum ca unul din cei mai importanţi şi influenţi parteneri ai statelor din regiune. Cei mai mulţi, dacă nu toţi, speră doar să aducă Moscova la bordul propriilor nave pentru a-şi rezolva propriile conflicte de interese regionale, locale şi chiar tribale. Rusia a obţinut în zonă un rol de brooker al războiului. Moscova deţine acum cheia problemelor din Siria – de la soarta lui Assad la ajutorul umanitar. Pentru a aborda aceste provocări în 2018 într-un mod adecvat şi confortabil, Rusia ar putea avea nevoie de un angajament mult mai strâns cu părţile regionale interesate. În acest context, modul în care Rusia interacţionează cu Statele Unite la diferite niveluri este de o importanţă deosebită pentru relaţiile lor bilaterale şi pentru securitatea regiunii. Pe parcursul anului 2017, Moscova şi Washington au trecut prin trei tipuri principale de interacţiune în aşa numitul concept 3C: confruntare, cooperare şi coordonare. În 2018, relaţia dintre cele două puteri va continua să evolueze în jurul lui 3C: Rusia va căuta o cooperare mai mare, va încerca să echilibreze confruntarea şi să facă cât mai mult pentru coordonare. Să vedem dacă acest pronostic se adevereşte. Deziluzionaţi de posibilitatea cooperării cu Statele Unite în adevăratul sens al cuvântului, factorii de decizie din Rusiei nu par să fi renunţat la ideea că trebuie să continue căutarea unor astfel de oportunităţi, ori de câte ori este posibil. Inutil să mai spunem, însă, că există mult mai multe semne ale unei confruntări în acest moment între cele două. Moscova a fost perseverentă în criticile sale cu privire la prezenţa militară a SUA în Siria, mergând până la acuzarea Washingtonului de „transferul şi instruirea teroriştilor”. În interviul din Komsomolskaia Pravda, Gerasimov a declarat că Ministerul rus al Apărării estimează că aproximativ 350 de militanţi sunt instruiţi la Baza americană al-Tanf şi alţi 750 la baza al-Shaddadi, controlată de kurzi. Deşi sunt aceste critici la adresa Washingtonului, cei doi şefi militari de la Pentagon şi de la Kremlin s-au întîlni pe teren neutru în Azerbajian la Baku. Capitala Azerbaidjanului a devenit o platformă pentru discuţii internaţionale la nivel înalt între Rusia şi Occident. Azerbaidjanul, cunoscut ca unul dintre cele mai importante centre geopolitice din regiune, este un partener de încredere şi de lungă durată al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) cât şi partenerul strategic al Rusiei. În februarie 2017, Gerasimov a avut o întâlnire cu preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore al S.U.A. generalul Joseph Dunford. NATO va ţine discuţii cu comandanţii militari ruşi de top în cursul acestei luni sau în prima parte a lunii februarie, a anunţat BuzzFeed News pe 7 ianuarie, citând oficiali americani şi europeni. Reprezentantul NATO a subliniat încă o dată că Alianţa şi Rusia menţin liniile de comunicare militare deschise, acestea fiind menite să promoveze predictibilitatea şi transparenţa activităţilor lor militare. În acest context, generalul Curtis Scaparrotti (SACEUR/ Supreme Allied Commander Europe) şi generalul Valery Gerasimov au purtat o convorbire telefonică la 14 septembrie 2017, în timpul căreia au vorbit despre necesitatea transparenţei în exerciţii. Ei urmează să se întâlnească cel mai probabil în ianuarie/februarie la Baku. Oraşul Baku a fost ales anterior ca locaţie pentru întâlnirea oficială dintre preşedintele Comitetului Militar al NATO, generalul Petr Pavel şi generalul Valery Gerasimov, la 7 septembrie 2017.

Concluzia este că prezenţa militară americană în Siria va continua să fie unul dintre principalele motive de iritare ale Rusiei în 2018. Pe 14 ianuarie 2018, Colonelul Ryan Dillon, purtătorul de cuvânt al coaliţiei conduse de SUA împotriva ISIS, a declarat că: Coaliţia lucrează împreună cu forţele democratice siriene pentru a înfiinţa şi a forma o nouă forţă de securitate pentru frontiera siriană. În prezent, există aproximativ 230 de persoane care  învaţă în prima serie a cursului de BSF (Border Security Forces) Scopul este de a avea o forţă finală de aproximativ 30000 de militari. Planul, care ar implica miliţiile kurde care operează în zonă, a incitat Turcia până la punctul în care preşedintele Erdogan a declarat că ar „strangula” forţa „înainte de a fi chiar născut{C}{C}[10]{C}{C}”. Motivul real pentru care SUA construieşte o nouă armată în nordul Siriei nordică este că Washingtonul se pregăteşte pentru următoarea etapă a conflictului, care va fi dominată, mai degrabă, de două coaliţii decât de grupuri rebele disparate. Pe de o parte, se află coaliţia dintre Rusia, Iran şi preşedintele sirian Bashar Al-Assad iar pe de altă parte, Turcia şi Armata Naţională Siriană. În aceste condiţii Statele Unite au puţină influenţă în oricare dintre aceste coaliţii şi, prin urmare, trebuie să găsească o soluţie de a rămâne implicată în procesul de pace din Orientul Mijlociu.  Formând o nouă forţă dominată de kurzi în nordul Siriei, Statele Unite crează o altă entitate care depinde, în mare măsură, de SUA pentru supravieţuire şi, prin urmare, va acţiona şi în interesul SUA ca echilibru între cele două blocuri concurente. În ciuda aversiunii Statelor Unite faţă de utilizarea de către Turcia a grupărilor jihadiste, Washingtonul nu doreşte ca Assad să-şi recâştige controlul complet al teritoriului sirian, deoarece aceasta ar oferi Iranului o poziţie regională puternică şi ar oferi Rusiei o recunoaştere naţională. Permiterea Turciei să invadeze Afrin, în timp ce SUA extinde forţa de luptă kurdă din nord-estul Siriei, rezolvă această problemă, chiar dacă este în detrimentul kurzinilor din Afrin.

În 2018, atât Rusia, cât şi Statele Unite vor organiza alegeri critice care vor defini în mare măsură traiectoriile lor politice pentru anii următori. Alegerile prezidenţiale din Rusia, în primăvara lui 2018 şi alegerile din Congresul SUA din toamnă vor afecta deciziile pe care Moscova şi Washington le fac reciproc şi în Orientul Mijlociu pe tot parcursul anului. Siria şi Orientul Mijlociu, în general, nu ar putea fi cele mai complicate probleme de pe agenda bilaterală, în comparaţie cu Coreea de Nord, Ucraina (conflictul este îngheţat şi niciuna dintre părţi nu doreşte deocamdată dezgheţarea lui) sau acordurile de control al armamentului, dar, cu siguranţă, menţin un posibil potenţial conflict pentru a aprinde rapid tensiuni serioase şi a aduce cele două naţiuni la marginea unei confruntări militare directe. Politica externă a SUA va fi determinată de componenţa pe care Congresul o va avea după alegerile parţiale din noiembrie 2018.

Rusia, Israelul şi Hezbolahul într-un viitor scenariu de război

Odată cu stabilizarea Siriei, Rusia şi Iranul intră într-o concurenţă acerbă pentru influenţă în Levant. Ambele caută o poziţie militară permanentă în Siria şi o influenţă geopolitică în regiune, dar teritoriile pe care Assad le-a reclamat nu pot găzdui doi patroni diferiţi. Ambiţiile Iranului devin o problemă pentru Rusia. Moscova preferă o prezenţă modestă a Iranului şi a Hezbollahului în Siria. Strategii israelieni nu pun la îndoială probabilitatea unui război cu Hezbollah. Întrebarea care se ridică este: cum vor acţiona ruşii şi iranienii la un astfel de conflict? Israelul şi-a intensificat recent loviturile aeriene împotriva Hezbollah în Liban şi Siria şi a reuşit să păstreze un modus vivendi cu Kremlinul, printr-o relaţie personală între preşedintele Putin şi Primul Ministru Netaniahu. Dacă luptele dintre Israel şi Hezbollah sunt împotriva intereselor Rusiei, Moscova se va poziţiona pentru a restrânge libertatea de acţiune a ambelor părţi şi pentru a ajuta la soluţionarea conflictului. Kremlinul ar exploata probabil un astfel de război pentru a-şi îmbunătăţi poziţia şi influenţa în Orientul Mijlociu. Dacă izbucneşte conflictul între Israel şi Hezbollah, Moscova ar lăsa probabil Hezbollah şi Iranul să sângereze pentru a-şi slăbi poziţiile regionale. Dar ar încerca, de asemenea, să prevină o victorie totală israeliană, deoarece ea încă are nevoie de Hezbollah ca actor strategic în regiune şi pentru că acest lucru ar putea demonstra Israelului limitele puterii sale. Prin soluţionarea conflictului şi restabilirea status quo ante bellum, Rusia ar putea valida că se potriveşte sau depăşeşte Statele Unite ca o forţă în Orientul Mijlociu. Cel mai bun rezultat pentru Kremlin ar fi deci un război scurt, limitat la teritoriul Libanului, care va permite atât Israelului, cât şi Hezbollah să îşi clameze victoria după ce Moscova  a negociat pacea între cele două. Cel mai grav rezultat ar fi dezintegrarea Libanului – o dezvoltare care va transforma ţara într-o cutie a Pandorei jihadistă ca Irakul în epoca post-Saddam – şi răspândirea luptelor către înălţimile Golan la garniţa Sirie ceea ce ar reduce realizările Moscovei în periferia Siriei.

Rusia va fi mai implicată în următorul război arabo-israelian mai mult decât oricând. Instinctul Israelului trebuie să se întoarcă întodeauna la SUA în timpul crizelor. Cu toate acestea conexiunile regionale ale Kremlinului realizate în timpul războiului din Siria ar putea face Moscova, cu care Israelul a stabilit deja schimburi militare-militare şi politice, un partener relevant în ochii israelieni. Dacă Israel ar cere Rusiei să-l ajute la lupta împotriva Hezbolahului, aceasta va marca pentru Tel Aviv o întoarcere în timp, în 1967, când Israelul s-a întors cu faţa spre Uniunea Sovietică, atunci o superputere, în încercarea de a preveni războiul de şase zile. Un astfel de apel ar însemna că, după câţiva ani de intervenţie a Rusiei în Siria, Valdimir Putin ar fi restaurat pe deplin statutul Moscovei în Orientul Mijlociu, pe care la pierdut acum cinci decenii. Dacă izbucneşte un război între Israel şi Hezbollah, Rusia se poate dovedi un câştigător(!?).

 

[1] Deciziile conferinţei de la San Remo au confirmat alocarea mandatelor stabilită în cadrul primei conferinţe de la Londra. Rezoluţia conferinţei de la San Remo adoptată pe 25 aprilie 1917 a incorporat şi Declaraţia Balfour din 1917. Articolul 22 al Convenţiei Ligii Naţiunilor reprezintă prevederea legală de bază prin care a fost constituit Mandatul pentru Palestina. Englezii au primit mandate ale Ligii Naţiunilor pentru Palestina şi Irak, iar Franţa a primit mandat pentru Siria, care îi asigura şi controlul asupra Libanului. Conferinţa de la Londra, (12 – 24 februarie 1920), la care au participat lideri politici din Regatul Unit, Franţa şi Italia, a fost convocată pentru discutarea împărţirii Imperiului Otoman şi negocierea clauzelor care aveau să fie introduse în cadrul tratatului de la Sèvres. Tratatul de la Lausane 1923 a asigurat recunoaşterea internaţională a suveranităţii noului stat „Republica Turcia, proclamată la rândul ei drept stat succesor al Imperiului Otoman.

[2] Acum o săptămână Assad a folosit din nou gaze toxice în suburbia de est a Damascului,Ghouta, unde regimul ţine sub asediu în jur de 400000 de localnici.

[3] În 1923 Turcia, în calitate de republică independentă, a încheiat Tratatul de la Lausanne cu Puterile Aliate din Primul Război Mondial. Minorităţile care până la acel moment erau recunoscute prin Tratatul de la Sevres (1920), printre care se număra şi minoritatea kurdă, nu au mai fost luate în considerare. După semnarea Tratatului de la Lausanne, în Turcia mai erau recunoscute doar minorităţile religiose ale evreilor, armenilor şi creştin-ortodocşilor. Kurzii au fost categorizaţi împreună cu cerchezii şi lazii pe baza religiei musulmane comune, neţinându-se cont de diferenţele culturale şi etnice între cele trei popoare, drept membri ai naţiunii turce. Toţi musulmanii aflaţi în posesia unui paşaport turc, deci cetăţeni ai Republicii Turce, erau automat consideraţi turci. Aşa a început ignorarea oricărei diferenţe etnice sau culturale.

[4] Sprijinul Rusiei faţă de Bashar al-Assad a contribuit la prevenirea decesului regimului alawit.

{C}{C}[5]Consimţământul Rusiei este văzut ca fiind esenţial, deoarece controlează cerul desupra oraşului Afrin. Ruşii au personal militar, inclusiv un general, staţionaţi la baza Kafr Jannah, care este cuprinsă între Azaz, în zona controlată de turci după operaţiunea Eufrat Shield şi Afrin, plasându-i direct în linia focului turc. Postul rus a fost înfiinţat în scopul monitorizării păcii între regimul sirian şi rebelii din aşa-numitele zone dezescaladare convenite între Rusia, Iran şi Turcia în Astana în primăvara anului trecut. Prezenţa rusă a ajutat, de asemenea, la protejarea kurzilor sirieni de potenţiale atacurile.

[6] Turcia controlează circa 2.000 de kilometri pătraţi în nordul Siriei în urma unei operaţiuni transfrontaliere ce a fost lansată în 2016 şi numită ”Scutul Eufratului”. Erdogan a precizat că viitoarea operaţiune militară-Ramura de măslin- va fi o continuare a campaniei din 2016.

[7] Rojava este o regiune autonomă de facto în nordul şi nord-estul Siriei. Regiunea şi-a câştigat autonomia în noiembrie 2013 ca parte a Campaniei Rojava, când s-au pus bazele unei societăţi bazate pe principiile democraţiei directe, egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei şi sustenabilităţii.Rojava este alcătuită din trei cantoane; de la est la vest: Jazira, Kobanî şi Afrin.

[8] Din punct de vedere operaţional, campania siriană a fost un teren de testarea reformei militare ruseşti, iar Moscova a încercat în lupte aproximativ 200 de tipuri de arme nou fabricate şi modernizate. La fel ca şi SUA Rusia încercă să vândă tot mai mult armament în toată lumea. Este o competiţie între cei doi având ca urmăritor China.

[9] În ianuarie 2017, indicele bursier Dow Jones se afla sub 20.000 de puncte (mai exact 19.827). După mai puţin de un an, pe 4 ianuarie 2018 se încheia cu un succes bursier imens: indicele Dow Jones depăşind un nou prag istoric, de 25.000 (mai precis, 25.075). Indicele bursier este cel care într-o economie competitivă dă măsura puterii acelei economii. Cînd indice urcă la Bursa de pe Wall Street, el reprezintă locuri de muncă, înseamnă creştera contribuţiilor pentru pensii dar şi creşterea salariilor. Din cifrele publicate de către Washington Examiner rezultă că pachetul de reforme fiscale iniţiat de preşedinte şi votat de majo­ritatea republicană din Congres, a dus şi reducerea impozitului pentru firme de la 35% la 21%. Ca rezultat, peste o sută de mari companii au acordat prime sau măriri de salarii, iar peste un milion de salariaţi au beneficiat de aceste bonusuri. Nivelul şomajului este cel mai mic din ultimii 17 ani, în industrie fiind de numai 2,6%. Cel mai mic înregistrat vreodată în istoria SUA.  Iar creşterea 3% De remarcat că patru trimestre consecutive cu creşteri de peste 3% ale economiei SUA nu s-au mai înregistrat de 13 ani.

[10] Turcia consideră că forţele kurde siriene, cunoscute sub denumirea de PYD sau YPG, sunt de fapt o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), pe care Ankara îl consideră ca o organizaţie teroristă.

Ultima ora:

ObservatorMihai Daraban, la Forumul de Afaceri româno-italian: Companiile italiene, adevărați ambasadori ai business-ului în România

PoliticCristian Unteanu: După referendum, o luăm de la capăt de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?

EconomieRemus Borza: Țara trebuie pregătită pentru criză

ExternAlexandru Lăzescu: NAFTA 2.0 ca armă în bătălia geopolitică dintre America și China

EvenimenteMihai Daraban, la Forumul de Afaceri româno-italian: Companiile italiene, adevărați ambasadori ai business-ului în România

CulturaSever Voinescu: Odată și-odată, niciodată. Reflexul de cultură

SocialRaed Arafat anunţă că va propune modificarea legislaţiei de intervenţie în situaţii de urgenţă

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe