OraNoua.ro
Publicat în 16 martie 2016, 18:26 / 153 elite & idei

Alexandru Grumaz: Briefingul zilnic al preşedintelui american

Alexandru Grumaz: Briefingul zilnic al preşedintelui american

de Alexandru Grumaz

„În ambele Administraţii pentru care am lucrat, ceea ce apărea în presă urma să influenţeze serios agenda procesului decizional. Acesta era, adeseori, primul lucru despre care preşedinţii doreau să discute, cu prilejul prezentării brifingului zilnic PDB (President’s Daily Brief)”, spune George J Tenet, director CIA sub doi preşedinţi – Bill Clinton şi George W Bush.

Fiecare preşedinte american, din epoca modernă, îşi începe ziua de lucru cu un briefing (Brifingul zilnic al preşedintelui / PDB[1]) în care spionii CIA, operativii FBI (Biroul Federal pentru Investigaţii), tehnicienii de la NSA sau specialiştii în cartografie ai agenţiei NIMA (National Imagery and Mapping Agency), care prelucrează imaginile preluate de sateliţii de recunoaştere, adună secretele inamicilor şi le prezintă pe scurt, în cel mult câteva pagini, celui care conduce la Casa Albă.

De la finele celui de-Al Doilea Război Mondial ofiţerii de informaţii, alături de şefii de la CIA, au asigurat, de-a lungul timpului, informaţiile referitoare la securitatea naţională preşedintelui SUA sau Consilierului pe probleme de Securitate Naţională, în unele administraţii (consilier care la rândul lui le prezinta preşedintelui). Din 2005, alături de analiştii de la CIA, au venit analiştii din celelalte structuri de informaţii ale statului american, mai ales în cazul pregătirii vizitelor şefului de la Casa Albă în străinătate. În fiecare dimineaţă, ceea ce iniţiaţii numesc the book (cartea), este pe masa preşedintelui, din Biroul Oval. The Book reprezintă cel mai important document de analiză care asigură informaţii corecte, în timp real şi obiective, de la surse clasificate sau deschise (la redactarea lui participă întrega Comunitate de Informaţii cu materiale) pentru a-l ajuta pe preşedinte să protejeze interesele interne şi externe de securitate ale SUA. Colecţia de briefinguri prezentate preşedinţilor americani de la Kennedy la Johnson şi de la Nixon la Ford, perioadă ce însumează în jur de 15 ani, se constituie într-un volum de peste 4.000 de documente clasificate: eye only. Totul a început cu President’s Intelligence Checklists (PICLs) – Lista cu informaţii a preşedintelui (acronimul ei era – pickles- în traducere „conservă de legume în oţet”) şi a continuat cu President’s Daily Briefs (PDBs) – Brifingul zilnic al preşedintelui. PICL şi PDBs erau editate de luni până sâmbătă, duminica fiind zi de pauză. Alături de documentul zilnic se mai realizau, de două ori pe săptămână, Revista de Informaţii a Preşedintelui (a fost editată pentru prima dată pe 9 ianuarie 1964) documentul a fost înlocuit ulterior, la finele lui 1964, cu documentul denumit – Repere ale săptămânii. Actualmente stafful şi editarea PDB este în directa coordonare a Directorului Comunităţii de Informaţii, James Clapper.

Istoria documentului PDBDocumentul s-a născut în 1964 în timpul administraţiei Lyndon Johnson, având gradul de clasificare maxim şi fiind într-un format dorit de preşedintele în funcţie. Documentul este unul din cele mai bine păzite publicaţii din întreaga lume. De remarcat că în primii 150 de ani ai funcţiei prezidenţiale din Statele Unite niciun preşedinte nu a primit o analiză a evenimentelor internaţionale de la un serviciu de informaţii independent. Secretarii de stat sau consilierii au oferit preşedintelui evaluări ale diferitelor evenimente internaţionale, dar raporte cu specificul celor de astăzi nu au existat. Chiar şi în aceste condiţii, primii preşedinţi nu au negat necesitatea de a avea informaţii externe. Primul preşedinte american George Washington a adus în Biroul Oval evaluările de tip economic, dar şi pe cele de tip militar cu care se obişnuise pe vremea când era Comandantul Armatei Continentale în războiul cu Marea Britanie. Preşedintele  Abraham Lincoln l-a folosit pe  Allan Pinkerton, co-fondatorul Agenţiei Pinkerton National Detective Agency pentru a aduna informaţii strategice în Războiul Civil. Tot în acea perioadă a funcţionat Biroul Militar de Informaţii[2], care aduna informaţii despre confederaţi, dar nu face analizele pe care le fac serviciile de informaţii astăzi. Pentru anii care au urmat, până la Primul Război Mondial, sistemul de informaţii american a rămas în urma sistemelor de informaţii ale statelor occidentale. Cel care a permis o nouă dezvoltare a fost  preşedintele Woodrow Wilson care a creat o unitate de culegere de informaţii externe în timpul războiului, unitate care să pregatească o nouă viziune asupra Europei la finalul războiului, odată cu începerea negocierilor de pace.

 

Fostul preşedinte american George W. Bush ţine o şedinţă în Biroul Oval FOTO Paul Morse/Associated Press

The Inquiry a fost numele grupului de studii constituit în septembrie 1917 şi care era compus din 150 de profesori, militari, economişti conduşi de consilierul prezidenţial Edward House şi supervizaţi de filozoful Sidney Mezes. Grupul aduna informaţii de pe canale diplomatice, militare sau din surse media internaţionale şi efectua evaluări ale evenimentelor, evaluări care aveau şi o conotaţie dată de condiţiilor istorice din zonă. Şeful grupului, Walter Lippmann, a fost înlocuit ulterior de Isaiah Bowman. Grupul şi-a desfăşurat activitatea în Biblioteca publică din New York ulterior mutându-se în sediul Societăţii Geografice din  New York. 21 dintre membrii grupului The Inquiry au făcut parte din delegaţia Comisiei Americane de Negociere a Păcii la Conferinţa de la Paris din ianuarie 1919. Ulterior rundei Paris o parte din membrii grupului au întemeiat cel mai renumit ONG din SUA, prezent şi astăzi pe eşicherul politic internaţional, Consiliul pentru Relaţii Externe/Council on Foreign Relations. În 1941 preşedintele Franklin D. Roosevelt a creat primul serviciu de informaţii extern al Statelor Unite numit Oficiul de Coordonare al Informaţiilor (Office of the Coordinator of Information) care s-a transformat ulterior în Oficiul Serviciilor Strategice[3] (OSS) a cărui componentă importantă, mai puţin cunoscută, a fost Oficiul de Cercetări şi Analize (R&A) care pentru prima dată a folosit în evaluări informaţiile culese de la diplomaţi, militari sau din surse media internaţionale precum şi din mediul academic.

În timpul celui de-Al Doilea Războiului Mondial sute de analişti politici şi militari, istorici, economişti, geografi, cartografi etc. au realizat în jur de 2000 de rapoarte dar şi documente generice despre diverse ţări de pe glob. Şeful OSS William J. Donovan i-a trimis la un moment dat, prin şeful de cabinet, preşedintelui Franklin D. Roosevelt, o mapă cu câteva dintre evaluările realizate de compartimentul de R&A, documente care erau însoţite de un Memorandum pe care l-a redactat personal. Rapoartele prezentau informaţii substanţiale despre evoluţia războiului, dar şi observaţii inedite ale unor ofiţeri implicaţi în operaţiunile militare. Preşedintele Franklin D. Roosevelt a apreciat iniţiativa şefului OSS şi, mai ales, a fost plăcut impresionat de Memorandumul redactat de Donovan. Memorandumul lui Donovan folosea informaţii esenţiale despre evenimente şi evoluţii, dar şi multe cuvinte neacademice din slang-ul american ceea ce-l făcea diferit faţă de documentele departamentale. Preşedintele Truman deşi a fost fost timp de 12 săptămâni vicepreşeditele SUA, în mandatul lui Franklin D. Roosevelt, a fost ţinut departe de discuţiile de politică externă şi de realizările americane din domeniul nuclear, respectiv realizarea primei bombe nucleare. Deşi privat de experinţă în relaţiile internaţionale, senatorul Truman, ajuns după decesul lui Franklin D. Roosevelt preşedintele SUA, a considerat că o consolidare a sistemului de colectare a informaţiilor este vital şi gândea că poate dacă acesta era în funcţiune în anii 40 japonezii nu ar fi surprins SUA cu atacul de la Pearl Harbor. De altfel Truman a creat Grupul Central de Informaţii (CIG) pe care l-a însărcinat cu corelarea şi evaluarea informaţiilor referitoare la securitatea naţională şi cu diseminarea acestora în cadrul administraţiei de la Washington. Oficiul de raportare şi estimare al CIG a elaborat în februarie 1946 primul produs analitic zilnic, o compilaţie clasificată a informaţiilor din rapoartele diverselor departamente civile sau militare pe care au intitulat-o Daily Summary (Sumarul Zilnic). Nu a trecut mult timp şi existenţa acestui document a fost devoalată de cotidianul The New York Times care nota: preşeditele SUA are un nou ziar secret care-l face cel mai bine informat şef de executiv din istoria afacerilor internaţionale.

În 1951, Daily Summary a devenit Buletinul de Informaţii Curente. În 1953 a fost ales în calitate de preşedinte Dwight D. Eisenhower care avea o experienţă internaţională mai bună decât a predecesorului său. El a schimbat, pentru o perioadă de 8 ani, buletinul zilnic într-un buletin săptămânal care urma să fie prezentat, în fiecare joi, Consiliului Naţional de Securitate (NSC). În 1954 Eisenhower a constituit Bordul de Consultanţi pe Problemele de Informaţii Externe care 5 ani mai târziu a devenit Bordul de Informaţii Externe al Preşedintelui. În madatul prezidenţial a lui Eisenhower a apărut şi evaluarea pe termen lung în domeniul informaţiilor Estimarea Naţională privind Informaţiile/National Intelligence Estimates (NIEs) document prezentat în Consiliul National de Securitate şi în care se făcea o  esimare a cursului viitor al evenimentelor. Directorul CIA, Allen Dulles, şi-a permis ca într-un buletin zilnic să prezinte o evaluare, pe mai multe pagini, un lucru neobişnuit la acea vreme, despre dificultăţile fostului dictator cubanez Fulgencio Batista. Eisenhower nu a gustat reacţia. Un memorandum interior al CIA a prezentat frustrarea analiştilor la modul în care era primit buletinul zilnic de către reprezentanţii administraţiei. Optica informărilor zilnice s-a schimbat din nou şi astfel a apărut în ianuarie 1958 Buletinul Central de Informaţii, un document cu mai multe informaţii în interiorului lui.

Prima secţiune intitulată Daily Brief cuprindea 12 teme cu 6-8 rânduri fiecare. Documentul prezenta şi sursele şi detalia, ulterior în anexe, fiecare din cele 12 teme de pe prima pagină. Buletinul a fost editat în 90 de exemplare, cu o grafică specială unde într-o hartă a lumii cu săgeţi roşii erau prezentate zonele afectate de tema analizată. Analişti au reuşit astfel să capteze atenţia politicienilor din administraţie notele respective reuşind să prevadă evoluţia unora dintre evenimente precum demonstraţia împotriva SUA cu ocazia vizitei vicepreşedintelui Richard Nixon din mai 1958 în America Latină şi reântoarcerea lui Charles de Gaulle în politică în 1958. În acelaşi timp, nu au prevăzut caderea lui Batista în Cuba, deşi ea fusese oarecum prevăzută de Dulles, lovitura de stat din Irak din 1958 şi revolta din Tibet din martie 1959.  Lucrurile au evoluat în altă direcţie sub preşedinţia lui Kennedy care a început în 1961. Kennedy a adoptat un mod mai puţin birocratic al luării deciziilor bazându-se pe discuţii informale. J F Kennedy era un cititor înrăit, obişnuinţă căpătată când a lucrat ca jurnalist la Chicago Herald-American, el prelundu-şi, în general, informaţii din presă. Preşedinte a schimbat sistemul informărilor, imediat după eşecul din Cuba de la Bay of Pigs din aprilie 1961, cerând documente scurte, dense şi precise care să conţină informaţii vitale securităţii naţionale.

Problema identificată de autorii documentelor de informare din departamentul de analiză al CIA a fost aceea a timpului pe care preşedintele îl putea folosi în scopul parcurgerii unei astfel de informări.

Prima listă de probleme a fost primită de Kenedy în iunie 1961, între o baie în piscina de la Casa Albă şi plecarea sa la reşedinţa familiei din Glen Ora, Virginia. Documentul a fost produs de Richard Lehman sub forma unei broşuri de 21/20 cm care avea 14 teme urmate de note condensate şi însoţite de hărţi. Odată cu preluarea preşedinţiei, pe 22 noiembrie 1963, după asasinare lui J F Kennedy, Lyndon B. Johnson a trebuit, mai întâi, să se acomodeze cu atribuţiunile de la Casa Albă pentru că fusese timp de 2 ani ţinut la distanţă nu numai de atribuţiunile postului de preşedinte, dar şi de răceala care exista între el şi Kennedy. Datorită acestei antipatii lista cu evenimente se prezenta, din ordinul lui Kennedy, numai secretarului de stat Dean Rusk şi şefului Pentagonului Robert McNamara, în fiecare dimineaţă, şi sub nicio formă vicepreşedintelui Johonson. Astfel cel de-al patrulea membru al Consiliului de Securitate Naţională rămânea ignorant în ceea ce priveşte informaţiile importante ale zilei. A fost destul de greu ca după instalarea lui Johnson la casa Albă procesul să fie reluat, informarea fiind făcută, la început verbal, de consilierul pe probleme de Securitate Naţională  McGeorge Bundy. Soluţia găsită în final de aghiotantul militar al preşedintelui, generalul Cliford, şi pentru faptul că Johonson nu era un ahtiat după rapoarte lungi care-l plitiseau, a fost aceea de a schimba lungimea informării cu o listă scurtă de probleme adunate într-o carte care să acopere perioada de 5 zile din săptămână, de duminică până joi. Noul document a fost prezentat de generalul Cliford cu ocazia unui mic dejun şi a făcut deliciul preşedintelui care l-a cerut cu regularitate considerându-l de valoare. Cateva luni mai târziu CIA a reconvertit noul document într-unul zilnic cu mai puţie evenimente ceea ce a dus la apariţia PDB/ President’s Daily Brief. Debutul acesteia a fost pe 1 decembrie 1964. PDB avea 2 pagini cu câte trei subiecte pe fiecare şi cu anexele respective.

PDB a devenit standardul pentru a schimba informaţii între preşedinte şi CIA.

Termenul din titlu brief (a prezenta verbal) poate sugera o discuţie dar acest lucru nu s-a întâmplat decât în mandatul lui Ford. Sub preşeditele Kennedy PICL era transmisă staffului administrativ, iar sub preşedintele Johnson a fost o perioadă de timp când şeful CIA, John McCone, i-a prezentat personal informarea. La un moment dat părerile lui McCone au intrat în contradicţie cu viziunea preşedintelui asupra Războiului din Vietnam şi colaborarea a încetat. În primele luni ale mandatului lui Nixon din 21 ianuarie până la 28 aprilie 1969 un document care anticipa PDB din ziua următoare şi care trebuia prezentat preşedintelui era prezentat Consilierului de Securitate Naţională Henry Kissinger. Kissinger făce deseori referiri la acesta şi-l denumea ca fiind Late Notes (notele de după-amiază). Cu Henry Kissinger la Casa Albă fiecare din cei care au deţinut funcţia de Director al CIA (Richard M. Helms, James R. Schlesinger şi William E. Colby) a fost ţinut la distanţă de preşedinte. Sub conducerea lui Kissinger PDB a căpătat 3 secţiuni: (1) Probleme majore; (2) Alte Dezvoltări Importante; (3) Anexe. Fostul Director al CIA George Tenet a denumit PDB cel mai important produs al Agenţiei – el spunând- a fost şi este cel mai important produs de informaţii  şi cel mai influent, în ordinea documentelor zilei, derivat din informaţii curente şi senzitive primite de la sursele proprii. PDB a fost ajustat în funcţie de necesităţile fiecărui preşedinte şi reformat în viziunea pe care CIA a considerat-o vitală pentru securitatea naţională a SUA.

Poate că tehnologia s-a schimbat din anii 60 încoace, dar scopul de a-l informa, pe scurt, pe preşedinte a rămas actual. Documentul include telegrame diplomatice de la ambasade şi consulate, rapoarte clandestine ale spionilor recrutaţi de CIA, interceptări de comunicaţii şi materiale din surse deschise, din media americană sau internaţională. Evoluţia tehnologică a schimbat modul de transmitere a cărţii (The Book), actualul preşedinte, Barack Obama, primind documentul în format electronic, pe un iPad  securizat. PDB a rămas cu acelaşi obiect cu care a fost creat, acela de a asigura preşedintelui SUA informaţii de prim rang, conform principiului president needs to know.

[1] Memoriile lui George Tenet (At the center of the storm. My Years at the CIA- Harper Collins Publishers, New York 2007) fost şef al CIA, între 1996-2004, sunt elocvente: La ora 05.45 mă trezeam iar în hurul orelor 06.15 ieşam deja pe uşa casei şi mă urcam în maşina blindată de teren intrând pe şosea. În maşină eram aşteptat de şofer, de un ofiţer de securitate şi pază înarmat şi de un expert pregătit să-mi îmâneze varianta finală a PDB, un teanc de rapoarte de informaţii secrete primare, culese din telegramele sosite peste noapte, precum şi încă ceva, ce urma să mă indispună, respectiv o compilaţie consistentă din ziarele zilei, adică ultimele scurgeri de informaţii din interior…Odată cu venirea lui George W Bush şi cu solicitarea acestuia de a fi informat sintetic zilnic în prezenţa mea, aveam alt traseu  strecurându-ne prin trafic în drum spre Casa Albă….Pe drum expertul din mşină îmi prezenta varianta finală a PDB, o culegere cum spuneam de siteze de 1-2 pagini, printate pe hârtie groasă şi închise într-o mapă de piele….În acel birou (n.A.G.situat în fosta clădire a Executivului american-Wilma Hall- peste drum de Casa Albă) împreună cu expertul în informaţii detaşat pe lângă preşedinte ne înghesuiam deasupra cărţii, încercând să anticipăm posibilele întrebări ale preşedintelui şi, de multe ori, sunând la sediul CIA pentru a obţine detalii suplimentare despre subiectele sensibile , înaintea întâlnirii cu preşedintele. La ora 08, şeful CIA prezenta PDB preşedintelui într-un interval de 35 de minute până la o oră. În Biroul Oval participa vicepresedintele, consilierul pe probleme de securitate şi şeful staff-lui politic prezidenţial. 

[2] Pe 26 ianuarie 1863 generalul maior  Joseph Hooker a primit comanda Armatei de la Potomac şi unul din primele sale ordine a fost să-l delege pe adjunctul său, colonelul George H Sharpe, să constituie prima unitate de informaţii militare. Colonelul a fost asistat de John C. Babcock un civil care a lucrat pentru agenţia lui Pinkerton. Pe 11 februarie 1863 a fost constituit Biroul de Informaţii Militare (BMI). BMI a folosit în jur de 70 de agenţi de teren dintre care 10 au murit în timpul războiului. Informaţiile le-au cules prin interogarea prizonierilor de război sau a refugiaţilor, din ziare şi din documentele găsite pe câmpurile de bătălie de ofiţerii confederaţi în retragere sau morţi. În iulie 1864 generalul Ulysses S. Grant, în pregătirea campaniei de capturarea oraşului Richmond a dislocat BMI în comandamentul său pentru a avea informaţii la timp şi de la prima mână. BMI a fost desfiinţat în 1865 la sfărşitul Războiului Civil. Următorul birou de informaţii din cadrul armatei a fost infiinţat în 1882-Office of Naval Intelligence. În 1885 Fortele terestre au creat Divizia de Informaţii Militare

[3] OSS a fost infiinţat de preşeditele Roosevelt pe 13 iunie 1942 pentru a colecta şi a analiza informaţiile strategice necesare Statului Major Intrunit în conducerea operaţiunilor militare.

adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorAlexandru Georgescu: 19 ani de la atentatele care au schimbat lumea – „9/11, un punct de cotitură în istoria post-Război Rece”

PoliticNicușor Dan: Salariile bucureștenilor vor ajunge la 1400 de euro în următorii patru ani

EconomieSergiu Manea: BCR lansează ghidul pentru antreprenori „La ce ne uităm când credităm” – cei șapte indicatori pe care banca îi urmărește în procesul de creditare

ExternOvidiu Nahoi: Bruxelles vrea să unifice aplicațiile mobile anti-Covid

SocialLudovic Orban: Autoritățile locale pot achiziționa cam 500.000 tablete pentru elevi și o pot face mai ușor, prin procedura simplificată

EvenimenteMihai Toader-Pasti, la conferința Building Home

CulturaCristina Popescu: Uniformele regalității (III). Reginele României

EditorialAlexandru Georgescu: 19 ani de la atentatele care au schimbat lumea – „9/11, un punct de cotitură în istoria post-Război Rece”



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe