OraNoua.ro
Publicat în 4 decembrie 2013, 15:27 / 260 elite & idei

Alexandru Grumaz: Europa între Vilnius și Geneva

Alexandru Grumaz: Europa între Vilnius și Geneva

de Alexandru Grumaz

Cu cât aceste țări (ex-sovietice) se vor apropia mai mult de Europa, cu atât Rusia le va vedea îndepărtându-se și mai mult de Rusia. UE și Germania trebuie să vorbească cu Russia. Războiul Rece s-a terminat, a spus cancelarul Angela Merkel, citată de EuObserver.

Două evenimente importante în configurația geostrategică viitoare, la nivel global, s-au derulat numai într-o lună. Și amândouă în Europa. Unul la Vilnius celălalt la Geneva. Teheranul şi cele şase mari puteri (SUA, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie şi Germania) au ajuns la un acord pe tema programului nuclear iranian. Summitul de la Vilnius a adus mai aproape de UE două state: Georgia și Moldova. Au fost sau nu cele două evenimente un succes? Da și nu. Iranul îşi va limita activităţile nucleare, iniţial pentru şase luni, în schimbul unei relaxări a sancţiunilor economice impuse. La Vilnius Georgia și Republica Moldova au reintrat în sfera de influență europenă spre bucuria actualei Comisii Europene care-și încheie mandatul la începutul lui 2014 cu o victorie, deși pentru unii, ea nu este de mare răsunet. De ce? Pentru că ne devoalează o revenire în forță a Moscovei în prim planul vieții internaționale. Rusia îi va lăsa probabil pe liderii georgieni şi moldoveni să se bucure de succesul de la Vilnius. Moscova nu vrea animozităţi internaţionale înaintea Olimpiadei de Iarnă de la Soci. Însă e greu de crezut că va abandona cele două state în braţele europenilor. Mai devreme sau mai târziu o să apară și presiunile economice. Europa trebuie să fie pregătită iar România trebuie să aibă un plan pentru a menţine Republica Moldova pe orbita europeană (sprijin perntru liberalizarea vizelor, schimburi comerciale, gazoductul început de actualul guvern etc.). Urmează vizita secretarului de stat american, John Kerry, la Chișinău, vizită care se înscrie în cadrul unui turneu important în Orientul Mijlociu, cu o primă escală al Bruxelles. Vizita, ce se va desfășura la căteva zile de la semnarea de către Moldova a Acordului de Asociere cu UE, demonstrează interesul Washingtonului pentru zona de dintre Prut și Nistru. Uniunea Europeană a pierdut Ucraina însă Rusia a conferit Uniunii un statut moral şi a creat o posibilă bază pentru creşterea influenţei europene în această regiune. Kievul este în fierbere iar până când vin…minerii din Dombas, fieful actualului președinte, situația poate degenera. Rusia nu poate interveni militar acum înainte de jocurile Olimpice. Oare a fost recenta decizie a Ucrainei de a nu semna un acord major de asociere cu UE un eşec major al politicii externe a Uniunii Europene? Nu pentru că europenii au avut multe de câştigat în disputele diplomatice din ultimele şase luni iar Rusia a reuşit cu succes să transforme Parteneriatul Estic dintr-un proiect de cooperare de tip tehnocrat într-o competiţie geopolitică. În actuala ecuație a lărgirii Estului singurul competitor cu voce ascultat la Moscova a rămas Germania. Statutul Germaniei de stat membru al NATO și unul dintre cele mai importante state membre ale Uniunii Europene se află în contrast cu interesul său într-o relație bilaterală puternică cu Rusia. Noul guvern de la Berlin în afară de acordul asupra unor noi politici interne, cum ar fi introducerea unui salariu minim, prezintă prioritățile de politică externă ale părților. Ca și în trecut, una dintre aceste priorități este de a extinde colaborarea cu Rusia. În anul care vine, 2014, este puțin probabil ca să vedem o schimbare drastică în relația bilaterală. Cu toate acestea, în afară de menținerea coeziunii Uniunii Europene, principala provocare politica externă a Germaniei va fi gestionarea relației sale cu Rusia, într-un moment de slăbiciune structurală europeană și de renaștere rusească. Implicarea tot mai mare a Rusiei în Europa Centrală și de Est va intra, la un moment dat, în conflict cu aspirațiile Germania de coeziune europene. În primul rând, Germania are un interes în asigurarea și extinderea sferei sale de influență pe continent. Berlinul a îmbunătățit integrarea economică cu Europa Centrală și de Est, prin aderarea acestor țări în UE la mijlocul anilor 2000, când Rusia era în curs de refacere din slăbiciunea datorată colapsului statului sovietic. Acum, Rusia este din nou o putere relativ stabilă devenind o amenințare la adresa intereselor Germaniei în regiune. În al doilea rând Germania are o cerere mare pentru aprovizionarea cu energie din Rusia, mai ales că Berlinul a renunțat la producerea treptată a energiei cu ajutorul centralelor nucleare. Importul de energie prin intermediul infrastructurii existente este mai viabilă economic decât alternativele (Berlinul are alimentare directă prin gazoductul North Stream). Și nu în ultimul rând Berlinul va încerca să impună o politică coerentă a UE față de Rusia introducând în acest dialog Polonia. Prinsă între Germania și Rusia, Polonia este deosebit de sensibilă la dezvoltarea relației Berlinului cu Moscova. Menționarea Poloniei în acordul de coaliție al noului guvern german sugerează că Berlin este conștient de preocupările țărilor din Europa Centrală și de Est, în ceea ce privește Rusia, renăscută și datorită slăbiciunilor structurale ale UE. Țările din Europa Centrală și de Est sunt din ce în ce mai îngrijorate de relația de parteneriat politic și economic dintre Germania și Rusia și de aceea nu se bazează pe Germania în vederea asigurării securității lor naționale, calitatea lor de membru NATO și legăturile bilaterale cu Statele Unite, prin intermediul scutului balistic de apărare antirachetă sau a parteneriatelor strategice, sunt văzute drept garanții importante de securitate. Există și fața cealaltă a monezii prin care aceste țări caută un sprijin german în apărarea intereselor lor în relațiile energetice cu Rusia. Analizând efortul Moscovei de a opri o lărgire a UE în fostul său spațiu de influență, personal cred că ceea ce s-a discutat la Malta între Bush și Gorbaciov s-a îndeplinit ca plan de etapă. La Summitul de la Malta nu au fost semnate acorduri între cele două puteri. Scopul principal a fost de a oferi celor două, SUA și Uniunea Sovietică (denumirea de la acea vreme), o oportunitate de a discuta schimbările rapide care aveau loc în Europa, odată cu ridicarea Cortinei de Fier. Summit a fost privit de unii observatori ca sfârșitul oficial al Războiului Rece(?!). De fapt el a marcat o slabire a tensiunilor din deceniile ce au urmat încheierii celui de-al doilea Război Mondial și a însemnat un punct de cotitură în relațiile dintre Rusia și Occident. De atunci am avut o pace relativă de 30 de ani, până în 2008. Summitul NATO de la București a divizat Occidentul din nou. Germania s-a opus aderării Ucrainei și Georgiei la NATO. Câteva luni mai târziu între Rusia și Georgia a izbucnit un conflict armat. Odată consolidată puterea președintelui Putin, venit la Kremlin în 1999, a oprit marșul triumfal al UE către Est. Însă divizarea dintre Noua Europa (recent eliberatele state din Europa de Est, termen folosit inițial de fostul secretar al apărării al SUA, Donald Rumsfeld) și Vechea Europa (in special Franta si Germania) este vizibilă de mult timp.  Astfel faptul că centrul de greutate al influenței americane în Europa s-a schimbat către Est, spre țările de dincolo de fosta cortină de fier, nu este o întamplare. În 2003, la a doua intervenție americană în Irak, unitatea Occidentului din 1991 a fost profund zdruncinată. Aliați europeni atat de importanti, cum sunt Franța și Germania, au refuzat să participe la eventualele operațiuni militare, afirmând că ar putea interveni numai dacă există un mandat precis în acest sens din partea ONU. Singurul lider al unei țări a Uniunii Europene care s-a declarat de la bun început gata să ia parte la operațiuni a fost britanicul Tony Blair. Din Est Polonia și România au fost gata de participare cu trupe. Un sistem unipolar ce a luat naștere în 1990, avand în centrul sau Statele Unite a fost provocat de  voința Franței aflată aflat în centrul unui bloc al opozitiei, format din Germania, Rusia, China și alte state, provocand politica americana și implicit, hegemonia americană. Și totuși lumea nu a devenit bipolară. Dar tocmai atunci am fost martorii primei breșe a unipolarității de după Razboiul Rece, care nu a fost orchestrată, așa după cum se asteptau mulți, de Rusia sau China, ci de Franța. Franța încearcă să devină nu numai puterea conducatoare în Europa, ci și lider al unui nou pol al puterii mondiale care se opune superputerii americane. Acum francezii s-au grăbit să semneze cu Teheranul acorduri privind livrarea de mașini Peugeot și Renault în Iran din 2014. Franța se reîntoarce în zonă mai repede decât alți europeni. Cum este privit acest pact de către țările importante din Orient? Arabia Saudită este profund nemulțumită iar nemulțumirea ei este de dinainte de acest acord de la Geneva. Tensiunile dintre Statele Unite și Arabia Saudită au ajuns la cel mai înalt punct în ultimele decenii. Riadul își exprimă nemulțumirea față de managerierea situației din Orientul Mijlociu de administrația președintelui Obama. Trei lucruri sunt importante de știut despre ruptura în relația SUA – Arabia. Tensiunile în creștere: Saudiții au fost supărati pe decizia SUA de a nu susține președintele egiptean Hosni Mubarak în 2011, apoi a fost renunțarea SUA de a intervenii militar în Siria, iar în final încheirea cu un acord a negocierilor nucleare cu Teheranul. Interese opuse: saudiții văd Orientul Mijlociu ca un cazan în care se desfășoraă un conflict între șiiți și suniți, în timp ce SUA are aliați și adversari în ambele tabere ale Islamului. Saudiții vor ca șiiți să fie dislocații de peste tot, din zonele de conducere administrativă, iar americanii au alte interese. De asemenea scăderea importanței SUA în Orientul Mijlociu: aceasta este datorată reducerii dependenței de petrolul saudit, dependență ce a fost piatra de temelie a prieteniei celor două țări. Arabia Saudită a fost sub protecție britanică și mai târziu americană, încă de la crearea sa, după primul Război Mondial. Sub conducerea dinastiei Saud, a devenit un jucător important în sistemul global pentru un motiv esențial: a fost cel mai important producător de petrol. De asemenea a fost protectorul locurilor religioase Mecca și Medina. Statele Unite au protejat saudiții de socialiști arabi radicali care amenințau să răstoarne monarhiile din Peninsula Arabică iar mai târziu de Saddam Hussein, după ce acesta a invadat Kuweitul. De asemenea, SUA a protejat Arabia Saudită de Iran. Absența Statele Unite din Golful Persic, ar fi făcut din Iran cea mai mare putere militară regională. În plus, saudiții au o minoritate șiită concentrată în zonele estice bogate în petrol care este un permanent pericol la securitatea instalațiilor. Șiiții din Iran și Arabia Saudită se pot coaliza pentru destabilizarea celei de-a doua, precum suniții din provinciile Sistan și Belucistan care pot coaliza împotriva administrației de la Teheran. Arabia Saudită finanțează luptătorii suniții din întregul Orient Mijlociu. Apoi trebuie avut în vedere că orice acord al americanilor de a respecta interesele iraniene în Irak ar reprezenta o amenințare pentru Arabia Saudită. În cazul în care SUA și Iranul cad de acord asupra programului nuclear iar Teheranul respectă în totalitate cele stabilite atunci problemele de bază sunt decontate. Companiile petroliere americane doresc să investească în Iran, la fel ca alte întreprinderi din SUA. Problema de bază care separă cele două țări se dizolvă și relațiile economice se deschid, un pas care aproape prin definiție va face parte dintr-un acord final unde vor apărea interese reciproce. Mulți observatori au trecut cu vederea unele dintre consecințele regionale auxiliare ale acordului SUA- Iran, și anume Afganistanul. Președintele afgan Hamid Karzai se opune semnării acordul bilateral de securitate cu SUA, acord care ar autoriza o forță reziduală americană în Afganistan după 2014. Disputa va fi de scurtă durată, Karzai dorind să rămână în cărți și după alegerile prezidențiale din primăvară când nu mai are drept de a participa. În lumina acordului SUA – Iran, luptele vor continua să aibă loc în Afganistan, dar combatanții vor fi doi rivali istorici Arabia Saudită și Iran, amândouă țările fiind acum gata să joace un rol fără precedent în regiune. Această luptă geopolitică se joacă de-a lungul frontierei de nord a Orientul Mijlociu și pe flancul de vest al Iranului. Arabia Saudită a devenit îngrijorată de ascensiunea Iranului atunci când Statele Unite au invadat Irakul în 2003, iar acum Riadul se teme că Teheranul va deveni și mai puternic coportându-se nu ca un actor imprevizibil ce urmărește o agendă de politică externă radicală, ci ca un membru reabilitat al comunității internaționale. În ecuație intervine și Pakistanul care o relație bună cu Riadul. Deja, saudiții cooperează cu pakistanezii pentru a sprijini rebelii suniți în Siria. Acordul SUA Iran este încă în faza inițială și este supus la numeroase obstacole și complicații în lunile următoare. Există o mare diferență între relaxarea, condiționată de SUA, a unor sancțiuni asupra Iranului și recunoașterea oficială că Iranul nu mai reprezintă o amenințare militară a Statelor Unite sau a aliații săi europeni. Mai mult decât atât, Washingtonul a avut grijă să liniștească statele din Europa Centrală că acestea nu sunt abandonate, ca urmare a discuțiilor cu Iranul și a negocierile de însoțire cu Rusia. La începutul acestei luni într-o vizită în Polonia, secretarul de stat american John Kerry a declarat că desfășurarea scutului atirachetă nu este condiționată de problema Iranului. Indiferent de asigurările Washingtonului Moscova va continua ofensiva atât în Europa cât și în Orientul Mijlociu. Acestă ofensivă a adus Ucraina în pragul unui conflict civil și nu a unei Revoluții portocalii pașnice!

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe