de Alexandru Grumaz

În urmă cu 52 de ani, în luna iulie, președintele american Richard Nixon a anunțat ceea ce va deveni realizarea sa capitală de politică externă: deschiderea către China. În februarie următor, în ceea ce presa a numit „săptămâna care a zguduit lumea”, el a zburat la Beijing pentru a-l întâlni pe Mao Zedong, liderul Chinei comuniste.

Așa a început o jumătate de secol de angajament SUA–China. La acea vreme, China era vârful de lance în avansarea revoluțiilor comuniste în întreaga lume. După un deceniu, președintele american Jimmy Carter a normalizat relația, recunoscând regimul de la Beijing ca singurul guvern legitim al Chinei și abrogând tratatul de apărare al SUA cu Taiwan. Restul este istorie: China a ajutat Statele Unite să câștige Războiul Rece, iar dezghețul relațiilor dintre SUA și China a permis Asiei să devină cea mai dinamică regiune din lume din punct de vedere economic. Nixon a  încercat să aducă China în ”cortul” unei Ordini Mondiale conduse de SUA (așa după cum a spus odată președintele Lyndon Johnson despre un alt rival: „Mai bine să-l ai în cort să piș… afară, decât să se piș… înăuntru.”).

Într-o întâlnire cu personalul său, Nixon a expus logica deschiderii către chinezi. „Motivul pentru care trebuie făcută. . . este că ei reprezintă un sfert din populația lumii”– a spus el. „Nu sunt o putere militară acum, dar peste 25 de ani vor fi decisivi. Dacă nu facem acum ceea ce putem face pentru a pune capăt acestei izolări, a lăsa lucrurile așa devine foarte periculos.” Sau, după cum a rezumat mai bine Kissinger: „Nixon. . . a cerut o relaxare a tensiunilor pe baza considerațiilor geopolitice pentru a readuce China în sistemul internațional.” A făcut bine Nixon? Da. A fost un moment de deschidere către Asia. Carter – împreună cu consilierul său pentru securitate națională, Zbigniew Brzezinski – au continuat efortul de a integra China în această Nouă Ordine Mondială. În ciuda angajamentului său semnificativ față de drepturile omului,  Carter a explicat în 1978, că lumea „trebuie să găzduiască diversitatea – socială, politică și ideologică”.

Și Brzezinski a fost explicit într-un briefing din anul următor pentru un grup de lideri din mediul de afaceri: „Recunoaștem că [Statele Unite și China] au ideologii și sisteme economice și politice diferite”, a spus el dar a adăugat „Nu găzduim nici speranța, nici dorința ca, prin contacte extinse cu China, să putem reface această națiune în imaginea cetățeanului american”.

Da vizionarii geopolitici au acționat corect. Dincolo de obiectivele de securitate, Nixon, Ford, Carter și Reagan au vrut să promoveze dezvoltarea în China, care avea cel mai mare număr de oameni săraci și înfometați din lume. La fel ca predecesorii lor, acești președinți credeau că Statele Unite au obligația de a-i ajuta pe alții să iasă din sărăcie. Această convingere a fost un factor major în alegerile Washingtonului după al Doilea Război Mondial de a reconstrui Europa, de a crea Banca Mondială și de a stabili ceea ce a devenit Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională. Lucrurile s-au schimbat în timp.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, prinși în euforia victoriei, mulți și-au imaginat că lumea a ajuns la „sfârșitul istoriei”. Factorii politici americani au prevăzut o „eră unipolară”, în care democrația liberală și capitalismul de piață vor fi triumfătoare și pacea va domni. Să nu uitam cartea ”Sfârșitul istoriei și ultimul om” din 1992 a politologului american Francis Fukuyama, care susține că odată cu ascensiunea democrației liberale occidentale, care a avut loc după Războiul Rece (1945-1991) și dizolvarea Uniunii Sovietice. (1991) – umanitatea a ajuns „nu doar la trecerea unei anumite perioade a istoriei postbelice, ci la sfârșitul istoriei ca atare”.

Continuarea, aici.