Matei Bogdan
Publicat în 9 octombrie 2019, 16:04 / 29 elite & idei

Alexandru Grumaz: Lungul drum al Armatei Române către secolul XXI

Alexandru Grumaz: Lungul drum al Armatei Române către secolul XXI

de Alexandru Grumaz

Celebrul general chinez Sun Tzu, autorul lucrării „Arta războiului“, o importantă lucrare de strategie militară chineză spunea: „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior“.

În 1916, Armata României a intrat în luptă dotată 70% cu puşti rămase de la Războiul de Independenţă din 1877. Un sfert de secol mai târziu, în 1941, avea armament din Primul Război Mondial. Dacă astăzi ar avea loc un război convenţional, România ar trebui să se bazeze, din nou, pe tehnică mai veche de 30 de ani, iar în unele sectoare chiar mai veche de 40 de ani. 

Nu putem trece cu vederea realizarea de către Rusia a unei „Cortine de fier” în Marea Neagră, cuprinzând o zonă A2/AD (anti acces/acces interzis) poziţionată în Crimeea. Nu putem trece cu vederea exerciţiile, notificate sau nu, tot mai agresive efectuate de Federaţia Rusă la Marea Neagră ori ameninţările asimetrice din teatrele de luptă în care militarii români participă alături de aliaţii NATO. Să nu uităm ca Rusia a fost prima ţară care a bombardat rafinăriile din Ploieşti şi nu Aliaţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact în 1941, şi au fost la un pas să distrugă Constanţa într-un atac de pe mare cu o grupare de luptă condusă de crucişătorul Voroşilov. Printre cele şase distrugătoare, două Moskva şi Kharkov au fost în prima linie a luptei. La finalul luptei unul a fost scufundat şi celălalt lovit de artileria de coastă. România avea cu ce lupta la ora aceea, avea inclusiv submarine. Ofensiva rusă în flancul estic al NATO  

Un scurt excurs geopolitic pentru politicienii noştri care nu înţelg sau nu vor să înţeleagă pericolul la care este expusă România. În perioada recentă a avut loc o resuscitare importantă a activităţii ruseşti în Belarus, Moldova şi Ucraina. Pe frontul Ucrainei, preşedintele rus Vladimir Putin a reuşit să stabilească agenda, convingându-l pe omologul său francez, preşedintele Emmanuel Macron să sprijine aşa-numita Formulă Steinmeier. Este vorba de o secvenţiere a acordului de la Minsk în cadrul următorului Summit Normandia (Ucraina, Rusia, Franţa, Germania). În Moldova, Moscova explorează un aranjament politic favorabil, în care preşedintele pro-rus al Moldovei, Igor Dodon, dobândeşte cu abilitate puterea executivă informală nerestricţionată sub pretextul „de-oligarhizării” susţinute de europeni. Acest lucru este posibil datorită unui gol de putere emergent în estul Europei care rezultă din retragerea de facto a Statelor Unite din regiune şi din incapacitatea Uniunii Europene de a păşi în zonă.

Cazul moldovean este deosebit de ilustrativ atunci când vine vorba de explicarea furtunoasei ofensive ruseşti în flancul estic al NATO. Aceasta se bazează, în principal, pe promovarea şi instalarea aliaţilor politici locali, a căror rol este de a accepta agenda Moscovei în numele ţărilor ţintă şi de a aplica mitul suveranităţii pe care Rusia îl promovează. Întâlnirea interguvernamentală din 18 septembrie, un for economic economic moldo-rus, a reunit aproximativ 1.500 de participanţi, inclusiv pe vicepremierul rus Dmitry Kozak, oficiali din diverse regiuni ruse şi politicieni din ţările UE care caută relaţii apropiate de Rusia. Partea rusă a fost condusă de ministrul Agriculturii, Dmitri Patrushev, fiul lui Nikolai Patrushev, care este un fost şef al Serviciului Federal de Securitate (FSB) rus şi secretarul actual al Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. În urma acestor evenimente, revista rusă Kommersant l-a întrebat pe preşedintele Dodon dacă Moldova ar fi dispusă să vândă diverse active strategice companiilor ruse. Întrebarea s-a referit în special la două facilităţi: Portul Giurgiuleşti, pe fluviul Dunărea, care leagă Moldova altfel de Marea Neagră, precum şi Aeroportul Internaţional Chişinău. Având în vedere structura economiei Moldovei şi dimensiunea redusă a ţării, câteva corporaţii străine ar putea împinge cu uşurinţă acest stat din Europa de Est în turbulenţe sociale sau să perturbe alegerile naţionale, de exemplu prin prăbuşirea artificială a pieţelor locale. Controlul asupra porturilor maritime şi aeriene ar permite Rusiei să mute în mod sigur trupele şi echipamentele militare în Moldova, care este altfel dificilă datorită izolării ţării de Ucraina care se află între Chişinău şi Moscova.

Dotarea Armatei Române  

În acest moment, starea echipării armatei române este îngrijorătoare. Am primit numai promisiuni deşarte de-a lungul a 30 de ani. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea romancierul fost reporter de război, laureat al premiului Nobel pentru literatură, Ernest Hemingway: „Când te trezeşti, încearcă să-ţi respecţi promisiunile făcute la beţie. Astfel vei învăţa să-ţi ţii gura”.

Ne lipseşte aproape în totalitate tehnica de luptă modernă, iar pe anumite paliere ne lipseşte tehnica de luptă cu totul, astfel, avem încă în dotare tancuri T 55 ca tanc principal de luptă (un tanc bun pentru mijlocul anilor 1960), avem încă în dotare transportoare blindate TAB-60, TAB-71, avem o apărare antiaeriană bazată pe sisteme din anii 1960 şi 1970 ai secolului trecut, fiind mai mult decorativă, nu avem suficiente camioane militare, nu avem suficiente maşini blindate 4×4, avem în flota nave care nu prea pot să facă mare lucru în caz de criză (ultima corveta primită de marină a fost în 1986 o nava de producţie sovietică) iar fregatele T22R nu sunt dotate cu echipamentele militare necesare unei lupte navale, nu avem suficiente avioane de luptă, nu avem elicoptere moderne (de atac sau multirol), nu deţinem suficiente drone, nu avem artilerie modernă (folosim în continuare doar tunuri tractate), nu avem rachete tactice cu raza medie şi lungă, dotarea infanteriei este departe de standardele NATO. 

Câteva zeci de tancuri relativ moderne şi blindate mai noi Piranha care au venit acum câţiva ani, apoi achiziţionarea unui sistem Patriot şi a unui sistem HIMARS, în rest sute şi sute de tancuri, transportoare, tunuri şi arme învechite, depăşite tehnic şi uzate moral – aşa arată radiografia dură la zi a Forţelor Terestre, principala categorie militară a Armatei Române. Pe alocuri mai găsim şi echipamente noi, însă per total prea puţin pentru armata celui de-al zecelea membru ca mărime din NATO. Noile achiziţii  s-au lăsat aşteptate, blindatele moderne vin cu ţârâita, noi arme de asalt şi muniţie standard cu cea a alianţei încă sunt doar ici-colo implementate, iar perspectiva unui nou şi modern tanc principal de luptă e deocamdată neclară.

România a construit 14.000 de transportoare pentru armata sovietică. Ţările din Tratatul de la Varşovia erau echipate cu transportoare fabricate în România, la Moreni. Când s-a desfiinţat armata Germaniei de Est, aceste transportoare au fost donate de Germania Turciei. Şi din anii 90, îi vedeaţi pe turci umblând cu transportoare româneşti. Ce au făcut politicienii? Au lăsat fabrica la nivelul tehnologic al anilor 60, şi astfel au ieşit din competiţia cu alte firme europene. De trei ani statul poartă discuţii cu nemţii de la Rheinmetall care ar vrea să facă în România 400 de transportoare amfibii blindate, TBT 8×8 Agilis. Nemţii sunt hotărâţi şi dau asigurări că până în 2020 primul transportor va ieşi pe poartă. Deocamdată vorbe!

Am spus aceste lucruri, poate un pic dramatic, pentru ca voi cei care le citiţi să înţelegeţi unde suntem după 30 de democraţie originală, mioritică, românească sau cum îi spun politicienii noştri capitalism. Să-mi fie scuzată exprimare mai dură dar cred ca suntem încă într-o Perestroika upgradată, deşi am încercat şi chiar am reuşit, prin unele locuri, să dezvoltăm o societatea românească pe baza valorilor occidentale. 

Şi totuşi pentru că există şi acest fapt dincolo de echipamente, Armata Română are la îndemână poate cea mai valoroasă şi importantă resursă: oamenii – adevăraţi profesionişti, dedicaţi jurământului depus.

După ce 2018 s-a dovedit a fi un alt an dezastruos pentru dotarea armatei române, Ministerul Apărării nereuşind să ducă la bun sfârşit nicio achiziţie majoră de tehnică militară, în ciuda alocării unui procent de 2% din PIB pentru Apărare, nici 2019 nu se arată a fi mai bun. Deja două licitaţii, cea pentru achiziţionarea corvetelor şi cea pentru camioane, fiind ratate. Nici nu mai ştim cine conduce Departamentul pentru Armamente. Acolo şefii se schimbă frecvent şi nu sunt specialişti sunt membrii de partid. Programele de înzestrare ale Armatei Române par menite să crească doar „zestrea” unor politicieni, pentru că în spatele acestor se află, de fapt, interese subterane. În ultimii ani au fost create şi aprobate în Parlament opt programe de înzestrare ale armatei care însumează zece miliarde de euro. Astfel, după eforturi politice şi financiare consistente, care au început , ca să fim corecţi, în anii 1999, Forţele Aeriene Române au fost dotate cu primele avioane, second hand, F-16, s-au încheiat contracte pentru rachete performante şi este în curs o procedură de achiziţie a patru corvete multifuncţionale după o licitaţie tumultuoasă.

Industria de apărare

Nu mai avem industrie de apărare. De la 120.000 de oameni am rămas astăzi cu aproximativ 9.000 şi câteva fabrici/ateliere. Orice încercare de producţie internă este strivită în faşă. Importurile sunt prioritare fără ca măcar să se ia în considerare problema offsetului. Şi de aici, veşnicele scandaluri şi amânări şi refaceri ale planurilor de înzestrare ale armatei. De exemplu, de peste 20 de ani vrem să dotăm forţele navale cu corvete. A văzut cineva vreuna? Submarinul clasa kilo a devenit muzeu sau şcoală de antrenament pentru o flotă fără submarine. În timpurile interbelice, Galaţiul avea un Arsenal naval militar. El fusese înfiinţat ca un atelier de nave în 1864 la Brăila după care a fost mutat la Galaţi, în 1868, unde, în 1879, şi-a schimbat denumirea şi structura în Arsenalul Flotilei. Referindu-ne la starea navelor ar trebui să avem în vedere refacerea Arsenal marinei în subordinea Comandamentului Forţelor navale care să unească ceea ce a mai rămas din SN Mangalia, Centrul 399 de mentenanţă şi Centrul de Cercetări Ştiiţifice al Marinei. Dacă înaintaşii au creat o astfel de structură din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza probabil că aceasta a fost şi este necesară şi astăzi.

Cum ne avertizează istoria? Istoricul Gheorghe Brătianu spunea în studiul pe care l-a întocmit despre Marea Neagră că două sunt poziţiile geopolitice pe care România trebuie să le includă obligatoriu în calculele sale strategice: (1) Intrarea Bosforului şi în general sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă şi (2) Crimeea care prin porturile sale naturale şi prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim.  

Noi continuăm dotarea aviaţiei cu avioane second hand. Cu toate că upgradarea acestora le aduce la parametri optimi, ele nu sunt de ultimă generaţie. Până şi Bulgaria cumpără F16 Block 70/72 de 1,3 miliarde USD. Suma totală plătită de Guvernul de la Varşovia pe noile avioane de luptă a fost de 3,5 miliarde de dolari. În schimbul acesteia, Forţele Aeriene ale Poloniei au primit în dotare, între anii 2006-2008, 48 de aeronave multirol noi, model F-16 C/D Block 50 / 52, iar economia poloneză a beneficiat de un program de offset eşalonat pe durata a zece ani, totalizând 6 miliarde de dolari. Guvernul de la Varşovia a anunţat, la data de 30 mai 2015, că firma Lockheed Martin, cea care a acordat offsetul, şi-a finalizat obligaţiile faţă de Polonia prin derularea a 140 de programe bilaterale, cu o valoare totală de 6,03 miliarde de dolari investiţi în economia poloneză. De curând Pentagonul a anunţat că au aprobat vânzarea a 32 de avioane multirol invizibile pe radar de tip F-35 Poloniei, valoarea contractului fiind estimată la 6,5 miliarde de dolari. Polonia se numără printre ţările membre ale NATO care alocă cel puţin 2% din PIB pentru apărare. Varşovia a fost de acord în 2017 să crească treptat cheltuielile pentru apărare, de la 2% la 2,5% din PIB, ceea ce înseamnă că bugetul anual ar trebui să se majoreze de aproape două ori, până la circa 80 de miliarde de zloţi (21 de miliarde de dolari) până în 2032. 

Deci unde suntem cu aviaţia? Cine va face cele 20 de avioane  IAR 99 Super Şoim şi când? Proiectul programului de modernizare de tipul MLU/SLEP (Mid Life Upgrade/Service Life Extension Program) a fost pregătit de mai multă vreme de specialiştii INCAS, dar acesta nu s-a pus în practică. Cu o finanţare de 124 milioane de euro fără TVA asigurată, procesul de modernizare este considerat crucial chiar de către Ministerul Apărării care este în plin proces de formare a piloţilor care vor opera în final avioanele F-16 Fighting Falcon  ale Forţelor Aeriene. Ministerul Economiei dă sfaturi despre cum ar trebui să evolueze programul, dar nu ne spune când începe. Programul modernizării IAR-99 la standardul Super Soim este lovit de un scandal care se desfăşoară deocamdată în culise şi de câteva coincidenţe pe care le catalogăm în momentul de faţă drept stranii. La începutul lunii decembrie 2018, Avioane Craiova, fabricantul lui IAR-99, selecta compania americana CMC Electronics Aurora LLC, se zvoneşte, la indicaţiile directorului, ca partener în programul Super Soim. Avioane Craiova nu a organizat o licitatie, ci o selectie de oferte, firma americană subsidiara unei companii canadiene, CMC Electronics, fiind preferată în faţa italienilor de la Leonardo, americanilor de la Lockheed Martin şi a israelienilor de la Elbit care au modernizat iniţial avionul românesc. Să nu uităm faptul că Fabrica de Avioane Craiova este singurul producător român din industria aeronautică care a realizat componente pentru racheta Ariane 5, utilizată în cadrul Programului ESA (Agenţia Spaţială europeană). 

 FOTO Facebook/Armata RomânăPraf şi pulbere!  

Un episod care poate părea rupt dintr-o anecdotă descrie cel mai bine situaţia în care se află armata României, la 15 ani de când face parte din NATO. România, stat membru NATO, este nevoită să îşi importe integral pulberea – ingredient cheie pentru producerea muniţiei folosite de armata română – din Serbia, stat non-NATO care are relaţii strânse cu Rusia. Nevoia de pulbere a armatei este de circa 150 de tone pe an, cantitate la care până şi sârbii fac faţă cu greu. Ministrul Economiei, Nicolae Bădălău (PSD), a declarat în repetate rânduri că are „un proiect de suflet” al său acesta fiind repunerea pe picioare a fabricilor de pulbere din oraşele braşovene Făgăraş şi Victoria, pentru a ieşi din acest prizonierat al importului de pulbere. Şi ce a făcut? Pentru o datorie de 200000 euro fabrica de nitroceluloză a fost tăiată şi vândută la fier vechi? De fapt la inox vechi! Ruşii ne-au arătat deja „pisica” în urmă cu ceva vreme, atunci când sârbii, ajunşi furnizorul exclusiv de pulbere pentru industria de armament a României ne-au tăiat pentru o perioadă aprovizionarea, încât a fost nevoie să se recurgă de urgenţă la Rezervele Statului. Însă cu toate că există inclusiv autorizaţia integrală de mediu, acelaşi ministru al economiei refuză, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, să dea drumul vitalului  „proiect Făgăraş”. Conducerea armatei a fost politizată!

Se caută poziţionarea în funcţii a celor care execută orbeşte decizii politice. Scutul politic al acestora, este mai ceva decât cel de la Deveselu. De asemenea la aceste fapte se adaugă o boală gravă în armata română, care se numeşte împuternicirea. Invenţie pur românească şi de certă sorginte comunistă. O împuternicire durează 6 luni, după care trebuie reînnoită sau trebuie făcută numirea pe funcţie. Armata română este plină de împuterniciţi. Unii sunt la a treia sau chiar a patra împuternicire consecutivă.

Şi ca să închei într-un mod optimist am să spun: nu avem armate, dar avem făcuţi, după revoluţie, cel puţin 60 de generali de armată (excepţie fac foştii şefi ai Statului Major al Apărării şi cei care au făcut servicii deosebite pentru ţară pe care probabil le vor afla copii copiilor noştri). Gradele în rezervă se acordă, în toate ţările, numai militarilor care parcurg diferite forme de perfecţionare, sunt activaţi pentru o perioadă sau sunt vizaţi pentru conducerea anumitor structuri în caz de criză/război. Noi aici în România avem generali fotbalişti, generali de canotaj şi nu în ultimul rând generali primari. Să fiu bine înţeles pentru merite deosebite există ordine şi medalii care-i răsplătesc pe cei care le merită. Vă mai aduceţi aminte de meciul de tenis din Cupa Davis România-SUA? Rivalul din tinereţe al lui Ion Ţiriac în acel meci dramatic pierdut de români, americanul Stan Smith, era caporal în armata SUA şi aşa a rămas chiar dacă a câştigat Cupa Davis de două ori.

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

PoliticSebastian Burduja: Care vor fi top 3 prioritati PNL

EconomieAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

ExternBarbu Mateescu: Sistemul de vot la localele din Ungaria este exact ca la noi – un singur tur.

EvenimenteMarian Murguleț: ONRC cred că este cea mai digitalizată instituţie din România. La polul opus se află ANAF

CulturaRadu Preda: Haosul organizat

SocialMarian Staş: Nebunul Curţii Şcolii

MoldovaIulian Chifu: Chişinăul mănâncă forţat „salamul feliat“ al lui Putin în Transnistria



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe