OraNoua.ro
Publicat în 25 iunie 2014, 20:44 / 115 elite & idei

Alexandru Grumaz: Moartea vine prin reţele sociale

Alexandru Grumaz: Moartea vine prin reţele sociale

de Alexandru Grumaz

Suntem înconjuraţi de războaie. Unul se derulează în proximitatea graniţei noastre, în Ucraina, iar celălalt în Irak şi Siria. Primul balansează sensibil între un război civil, cu accente dramatice în regiunile estice, la graniţa cu Federaţia Rusă, şi un război energetic care va afecta, mai devreme sau mai târziu, spre iarnă, întreaga Uniune Europeană.

Al doilea se derulează într-un spaţiu unde convieţuirea celor două ramuri ale islamului, sunită şi şiită, pare din ce în ce mai dificilă. Jihadismul a devenit un fenomen global, care se manifestǎ în Pakistan şi în Afganistan, în Somalia şi în Yemen, în Nigeria şi în Mali, iar rǎzboiul civil din Siria este o şcoalǎ a jihadismului internaţional, care atrage combatanţi şi fanatici din întreaga lume.

Ţările din Orient au fost delimitate de graniţe trasate de Imperiul britanic şi de cel francez (Harta Sykes-Picot), cu rigla pe un petec de hârtie unde nu erau marcate datele demografice, culturale sau religioase. Rusia ţaristă a agreat împărţirea din 1916, pentru ca în 1917, când bolşevicii au preluat puterea, să publice harta şi astfel să sădească primele îndoieli şi nelinişti în Orient. De aceea, poate numai marxismul şi conducerile dictatoriale au prins ceva rădăcini în regiune.

Care este cauza actualelor confruntări din Iark? La Conferinţa pentru Securitate de la Herzilia (similară Conferinţei de Securitate de la München, având ca temă Orientul Mijlociu), adjunctul secretarului apărării al SUA pentru Afaceri de Securitate Internaţională în Orient, Matt Spencer, declara că sunt trei ameninţări care vor destabiliza Orientul în viitor: (1) dezvoltarea mişcărilor insurgente sectare; (2) lipsa de satisfacţie a cetăţenilor în ceea ce priveşte reprezentarea lor în administraţiile locale şi centrale; (3) competiţia pentru influenţă în regiune.

Să reţinem că majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează islamul sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează islamul şhia. Suniţii şi şiiţii sunt călăuziţi de aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele dintre ei au condus, de multe ori, la intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. Premierul Nouri al-Maliki s-a bazat mult pe miliţiile şiite în asigurarea controlului asupra celor 18 provincii irakiene, iar acestea s-au dedat la acte pe care populaţia sunită nu le-a suportat (arestări şi întemniţări fără judecată – anul trecut au dispărut peste 800 de irakieni suniţi într-o lună, fără să se mai ştie ceva despre ei).

Gruparea Asaib Ahl al-Haq (AAH, în traducere Liga Justiţiarilor), un grup desprins din mişcarea radicală a lui Moqtada al-Sadr, împreună cu Organizaţia Badr (fondată ca aripă militară a aşa-numitului Consiliu Suprem al Revoluţiei Islamice din Irak), parte a coaliţiei guvernamentale ce conduce Ministerul Transporturilor, au fost aliaţii de nădejde ai guvernului Al Maliki în păstrarea securităţii naţionale şi a ordinii constituţionale.

Aceste miliţii raportează direct la Teheran generalului Qassem Suleimani considerat de unii operativi ai CIA cel mai puternic om din sistemul serviciilor de informaţii din Orientul Mijlociu. De fapt şeful Forţelor Quds, braţul înarmat al Gărzii Revoluţionare Iraniene ce acţionează în străinătate, generalul  Suleimani, este astăzi cel care conduce grupurile miliţiilor şiite irakiene împotriva SIIL conform unor surse confidenţiale din zonă. Generalul a fost responsabil cu recrutarea, pregătirea şi înarmarea miliţiilor şiite dar şi cu integrarea lor în aparatul administrativ al Irakului. De asemenea guvernul pro-iranian care a supravegheat plecarea americanilor în 2011 a fost creaţia lui  Suleimani. Generalul iranian este cel care a construit în ultima decadă întreaga reţea de control şi influenţă şiită din Irak.

Toată atenţia este concentrată în aceste zile asupra mişcării jihadiste Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL) dar există şi alte grupuri naţionaliste, solide din punct de vedere militar, care luptă împotriva premierului Nouri al-Maliki: Jaysh Rijal al-Tariqa al-Naqshbandia (JRTN) în traducere Armata din Naqshbandia fondată în 2006 după moartea lui Sadam şi condusă de  Izzat Ibrahim al-Duri fost adjunct al dictatorului irakian. JRTN este un grup bine închegat şi bine instruit care doreşte reinstaurarea statului secular sunit dictatorial. De asemenea în nordul Irakului găsim forţele de securitate kurde cunoscute sub numele de peshmerga (cei care luptă cu moartea) care luptă împotriva SIIL reuşind să oprească incursiunile acetora în teritoriile kurde. Trupele de securitate kurde sunt cele mai pregătite forţe din Irak fapt ce-i permite Kurdistanului să-şi negocieze o serie de revendicari acum când Bagdadul le-a solicitat sprijinul.

Evoluţiile din Irak par surprinzătoare, având în vedere că situaţia din ţară a rămas într-un con de umbră, după izbucnirea războiului civil din Siria şi a crizei din Ucraina, însă de ani buni se observă o nelinişte în marile oraşe unde exploziile maşinilor-capcană fac parte din cotidian.

Înaintarea, până acum de neoprit, a combatanţilor Statului Islamic în Irak şi Levant ameninţă fragilul guvern al lui Nouri al-Maliki şi nu numai. Evoluţiile recente, precum căderea Mosulului, al doilea oraş al ţării, sau a Tikrit-ului au avut loc rapid, trei zile fiind suficiente insurgenţilor pentru a ajunge la porţile Bagdadului. Depozitele de armament părăsite de armata guvernamentală au adus în panoplia armelor insurgenţilor tancuri Abrams M1 şi elicoptere, ceea ce schimbă balanţa de forţe. Administraţia centrală nu mai controlează provinciile sunite din vest şi provinciile kurde din nordul Irakului. În provinciile şiite din sudul ţării, în  Karbala sau Basra, viaţa merge înainte normal. Criza nu a cauzat discontinuităţi. Bagdadul, în schimb, este în pericol şi nu datorită atacului insurgenţilor, ci mai degrabă datorită atacurilor teroriste din interiorul oraşului. Kurzii, în schimb, sunt marii câştigători ai actualei situaţii din Irak. Ei au preluat controlul oraşului Kirkuk şi pot exporta petrolul pe care-l extrag, folosind infrastructura Turciei, beneficiind de fonduri importante pentru dezvoltarea economică.

De ce este important Irakul?

Pentru că face parte din centura de siguranţă şiită a Teheranului în lumea arabă, centură care se întinde dela Beirut la Teheran trecând prin Damasc şi Bagdad. Şiiţi sunt 91% în Iran, 66% în Irak, 16% în Siria şi 30% în Liban. Şi mai este un lucru. Insurgenţa a adus preţul barilului la 115 USD ceea ce convine atât Arabiei Saudit dar şi Federaţie Ruse.

Ce se va întâmpla în viitorul apropiat? În Europa, Vladimir Putin îşi va continua politica de reconstrucţie a fostului URSS, adoptând o poziţie intolerantă faţă de Ucraina, dar şi folosind presiuni asupra statelor care vor dori s-o sprijine. În fond, Ucraina este un hub al infrastructurii de transport energetic dinspre Rusia spre Europa. În condiţiile actuale, viitorul nu este luminos, cum spuneau comuniştii, ruşii oprind tranzitul spre Europa prin Kiev. Rămâne gazoductul Drujba din Polonia şi North Streamul/Marea Baltică pentru a permite tranzitul gazului rusesc. Polonia este într-un conflict latent cu Rusia, care nu a izbucnit datorită Germaniei, cea care menţine balanţa între UE şi Federaţia Rusă. North Stream alimentează Germania şi de acolo se poate alimenta şi Europa de Est. Ucraina, care consumă 55 de miliarde mc de gaz pe an (produce doar o treime din această cantitate), caută soluţii alternative. Guvernul ucrainean are deja două acorduri pentru livrare de gaze, unul cu concernul german RWE, care a început livrarea către Ucraina prin conducte poloneze şi unul cu Slovacia (volumul maxim ce poate fi atins este de 10 miliarde mc anual). Kievul încearcă să obţină mai mult de la Slovacia, în condiţiile în care ţara dispune de pompe care pot inversa fluxul de gaze dinspre Vest către Est, dar Bratislava refuză o mărire a cantităţii.

Umbra Gazpromului este prezentă peste tot!

Şi asta nu este totul. Moscova se implică activ şi în Orientul Mijlociu unde are interese petroliere dar şi militare. Pe 3 iunie, câteva zile înainte de începutul ofensivei SIIL o întâlnire liniştită a avut loc la Soci între preşedintele Vladimir Putin, aflat în vacanţă, ministru de Externe Seghei Lavrov (care şi-a închis agenda de la Moscova pentru a fi prezent la întâlnire) şi ministrul de Externe saudit prinţul Saud al-Faisal. Detalii despre întâlnire sunt puţine şi ele se rezumă la comunicatele oficiale. Se vorbeşte despre o eventuală rezoluţie comună la ONU în privinţa Siriei unde Rusia doreşte protejarea lui Assad dar se pare că s-au discuta şi alte subiecte precum Irakul. Riadul şi Moscova au două obiective comune: subminarea negocierilor dintre Teheran şi Washington şi păstrarea preţului petrolului la o valoare de peste 100 de USD. În primul caz sunt puţine lucruri de făcut datorită operaţiunilor militare ale SIIL din Irak care au creat o posibilă platformă de discuţie şi cooperare între Washington şi Teheran pentru respectarea ordinii constituţionale şi salvarea regimului Nouri al-Maliki.

Secretarul de Stat John Kerry întrebat despre o colaborare cu Teheranul a răspuns: Voi deschide orice înţelegere constructivă care să asigure o stabilitate reală, respect pentru constituţie, respect pentru procesul electoral şi  respect pentru un guvernul reprezentativ pe care poporul irakian şi l-a dorit. Trebuie să fie un guvern de coaliţie pentru că lipsa acestuia a fost marea problemă a ultimilor ani.

În comparaţie cu Afganistanul, unde Teheranul, prin Garda Revoluţionară Iraniană, a cooperat indirect cu armata americană prin livrarea de informaţii despre ţintele talibane Alianţei Nordului, situaţia din Irak este mult mai complicată.  Teheranul se bazează pe miliţiile Asaib Ahl al-Haq (AAH), în traducere Liga Justiţiarilor, care în 2007 au uciş în Karbala 5 americani.   Discuţiile pe marginea acestui subiect se vor desfăşura la Viena cu prilejul întâlnirii P5+1 cu Iranul unde vor participa adjunctul Secretarului de Stat William Burns şi ministrul de Externe al Iranului Mohammad Jawad Zarif, un politician bine conectat la sistemul militar şi foarte apropiat de şiiţi de la Bagdad.

UE, între nevoi energetice şi sancţiuni economice

UE îşi va căuta propria identitate într-o construcţie parlamentară în care şi-a făcut loc dreapta naţionalistă. Aflată încă într-o criză economică majoră, şomajul atingând 20% în unele ţări europene, cu o diferenţiere clară între nord şi sud, Uniunea Europeană oscilează între o relaţie bilaterală individuală cu Moscova şi o aplicare a sancţiunilor economice şi financiare dure. Deşi liderii politici nu o spun public, frica de o expansiune neoimperială a Rusiei este mare în Europa de Est. Mulţi de vârsta mea nu au uitat intrarea tancurilor ruseşti în Budapesta sau Praga. Sunt oameni care se gândesc la un scenariu în care puterile occidentale pot lăsa din nou Estul în braţele Moscovei, aşa cum s-a întâmplat la finele celui de Al Doilea Război Mondial. Dar la fel ca întreaga UE şi Estul este divizat din acest punct de vedere. Statele baltice ar susţine sancţiuni dure împotriva Moscovei, dar şi acestea acordate treptat, cu multe precauţii, în vreme ce Ungaria, Bulgaria Cehia şi Slovacia le resping complet (cele şapte ţări sunt dependente de Rusia pentru aprovizionarea cu gaze naturale, iar Federaţia Rusă le este fie piaţă de desfacere, fie creditor şi investitor, vezi proiectele pentru centrale nucleare!). Polonia este dependentă şi ea de livrările de gaze de la Moscova, dar ar susţine, la fel ca România, sancţiuni dure la adresa Rusiei.

Polonia a avut mereu de suferit din cauza politicii expansioniste ruse, iar cursul precaut al UE nu este apreciat la Varşovia. România, dincolo de pierderile sale istorice, mai urmăreşte prin discursul anti-Putin apropierea Republicii Moldova de spaţiul comunitar şi, eventual, pe termen lung, reunificarea celor două state româneşti. Chestiunea depozitelor de gaz şi a pregătirilor pentru iarnă devine pe zi ce trece o himeră. Sistemul de producere a energiei este profund afectat de dependenţa de o singură sursă. Energia nucleară şi cea verde devin, pe zi ce trece, o filozofie de viaţă. Vorbim de gaze de şist ca şi cum extracţia de petrol, de-a lungul timpului, din zăcăminte sărace nu a folosit aceeaşi tehnologie. Nu încurajez extragerea gazelor de şist, dar trebuie să mă gândesc ce vom face atunci când rezervele noastre de gaz se vor sfârşi. Ne vom întoarce către Înalta Poartă sau ne vom pregăti încă de acum cu terminale GPL la Constanţa şi cu contracte cu aceia care pot livra prin Georgia sau Turcia? Vom încerca o apropiere de Croaţia şi Grecia, care au sau construiesc terminale GPL? Este şi aceasta o chestiune de timp şi iarna este la numai patru luni distanţă. Cam atât despre UE şi gaze, deocamdată.

În Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, gruparea care duce mai departe obiectivele Al Qaeda, Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL), doreşte înfiinţarea unui califat islamic, de fapt un nou stat de tip taliban în inima Orientului. Jihadiştii suniţi n-ar fi reuşit sǎ se organizeze atât de bine fǎrǎ complezenţa Turciei, care i-a considerat eficienţi în contextul revoltei anti-Bashar al-Assad şi cu largul concurs al Irakului, a cărui construcţie statală, sub premierul Al Maliki, i-a înlăturat din poziţiile guvernamentale pe suniţi, în special pe cei care au făcut parte din structurile militare ale lui Saddam Hussein. Militarii suniţii erau şcoliţi la Moscova şi aveau abilităţile operaţionale căpătate în războiul contra Iranului. Gruparea jihadistă SIIL a reuşit să cucerească două mari provincii irakiene şi ameninţă acum cu ocuparea Bagdadului.

Ofensiva jihadiştilor suniţi din Irak a devenit un veritabil coşmar pentru cancelariile occidentale. Primăvara Arabă, apoi conflictul din Siria şi, acum, cel din Irak au perturbat un întreg ansamblu geopolitic. Jihadismul a devenit un fenomen care ignorǎ frontierele. Au plecat dictatorii din Africa de Nord şi s-au instalat miliţiile jihadiste. În ceea ce priveşte Siria şi Irakul, dezmembrarea lor ca state unitare este deja extrem de avansatǎ. Orientul Apropiat îşi redeseneazǎ frontierele.

Care sunt originile grupării SIIL?

Grupul a fost lansat, în 2003, de Abu Musab al-Zarqawi, un arab de origine iordaniană, sub denumirea de Al-Qaeda în Irak (AQI). Înainte de a veni în Irak, Zarqawi a comandat, în 2001, voluntari afgani în Herat. Acolo el s-a înrolat în grupul Partizanii Islamului, un grup care făcea parte din mişcarea separtistă kurdă. Zarqawi a condus contingentul arab din grupul respectiv. Acest grup a fost la originea AQI şi, ulterior, la originea SIIL. Zarqawi a fost omorât în 2006, în urma unui raid al aviaţiei americane. În acel moment, grupul său căpătase o dimensiune militară importantă. El a fost înlocuit de Abu Ayyub al-Masri, un egiptean de origine, expert în explozivi. Masri este cel care a adoptat numele de SII (Statul Islamic Irak) pentru a creşte suportul populaţiei locale. După 2011, grupul a căpătat numele de SIIL, odată cu începerea războiului civil în Siria, în vederea exploatării noilor oportunităţi apărute. Grupul a fost relansat de revolta sunniţilor din Siria, în 2011, şi a purtat campanii planificate din punct de vedere militar în Siria. Serviciile americane de informaţii susţin că sunniţii din SIIL (mulţi din ei foşti militari în armata lui Saddam sau membri ai partidului Bass) se autofinanţează din vânzarea rezervelor de petrol şi gaze ale regiunilor ocupate în Siria şi îşi suplimentează veniturile cu răpiri şi alte activităţi criminale.

 O estimare recentă arată că gruparea teroristă ar dispune de fonduri, armament (recent au capturat un depozit de armament în Mosul, unde se aflau inclusiv elicoptere şi tancuri al armatei irakiene) şi alte posesiuni în valoare estimată de două miliarde de dolari. Şeful grupului terorist SIIL este un sunnit de 43 de ani, cunoscut sub numele de război Abou Bakr al-Baghdadi sau Abou Dua, adevăratul său nume fiind Ibrahim Awad Ali al-Badri al-Samarrai. A fost făcut prizonier de forţele americane, din 2005 până în 2009, şi încarcerat la Camp Bucca (Irak). Baghdadi s-a impus în vara lui 2010, când a devenit şeful Al Qaeda în Irak (AQI), după ce liderii acesteia au fost ucişi într-un atac al forţelor americane şi irakiene. Grupul SIIL este căutat de mii de străini, din zona occidentală a Europei, care doresc înrolarea în războiul sfânt. Astfel, acest grup poate oricând să exporte sute de terorişti în ţările occidentale. Dacă până cu puţin timp în urmă atentatorii sinucigaşi ai SIIL erau arabi (inclusiv marocani, tunisieni sau iordanieni), în martie gruparea a anunţat martiriul unui atentator sinucigaş danez, care s-a aruncat în aer într-o bază a armatei irakiene, la nord de Bagdad.

Între SIIL şi Al Qaeda există divergenţe care sunt insurmontabile, deocamdată. Metodele şi atitudinea SIIL – inclusiv bombardamente în zone civile şi impunerea brutalităţii, interpretarea conservatoare a Islamului – au suscitat reacţii adverse din partea liderilor Al Qaeda. Unele scrisori găsite la Abbottabad, în refugiul pakistanez al lui Bin Laden, conţin critici şi avertismente că grupul ar putea avea un impact negativ asupra reputaţiei Al Qaeda.

Cele trei grupări Jabhat al-Nusra şi Al Qaeda lui Zawahiri, pe de o parte, şi SIIL, pe de altă parte, sunt rivale, dar cu toate acestea împărtăşesc aceleaşi obiective: crearea unui stat islamic în Siria şi în Irak şi revenirea califatului islamic. Operaţiile militare ale SIIL au măturat nordul şi centrul Irakului în doar trei zile şi au preluat controlul asupra oraşelor Mosul, Tikrit şi Kirkuk. Capitularea/dezertarea trupelor irakiene, dar şi progresele rapide ale insurgenţilor au schimbat echilibrul puterii în Irak. Premierul irakian şiit Maliki a fost pur şi simplu paralizat, luând măsuri de destituire şi condamnarea unor lideri militari. Operaţiile din jurul Bagdadului au  accelerat o ripostă şiită, totul constituind o gravă ameninţare pentru fragila geopolitică a regiunii.

PR-ul, Twitterp-ul şi SIIL

Folosirea reţelelor sociale este unul din obiectivele care i-au adus organizaţiei o recunoştere internaţională, gândită într-un complex plan de PR care nu a mai fost întâlnit până acum într-o organizaţie teroristă. Folosirea unor tactici sofisticate de transmitere a datelor, cu aplicaţii ce pot fi descărcate pe telefonul personal, cu postări pe YouTube sau Facebook induc celor care le descarcă ideea unei armate care nu are mai mult de 10.000 de militari.

Pe Twitter, insurgenţii folosesc un hashtag, care are o utilizare intensă, precum #WorldCup (hashtag defineşte acel cuvânt care, precedat de simbolul # arată categoria tematică, facilitând căutarea de comentarii pe internet) şi amplifică mesajul trimis iniţial, făcându-l implicit vizionat de numeroşi utilizatori. De asemenea, organizaţia SIIL publică anual un raport denumit al-Naba (care, în arabă, înseamnă Ştirile, aflat la a treia ediţie, celelalte fiind editate în 2012 şi 2013). Raportul de 400 de pagini, redactate computerizat, devoalează activitatea organizaţiei de-a lungul unui an calendaristic şi face elogiul puterii acesteia pentru a atrage finanţatori.

Spre exemplu, în 2013, organizaţia a avut 10.000 de operaţiuni în Irak (1.000 de asasinate, 4.000 de bombe tip DEI, răpiri de persoane şi eliberări de deţinuţi). Câteva din datele publicate dovedesc cruzimea organizaţiei. În 2013, SIIL a cucerit opt oraşe, faţă de unul, în 2012, a executat 1.083 de prizoneri, faţă de 585, în 2012, a executat 607 lovituri cu mortiere, în 2013, faţă de 359, în 2012, a ars sau bombardat 1.015 case, în 2013, faţă de 648, în 2012, iar atacurile cu sinucigaşi sau cu vehicule-capcană au fost contabilizate în număr de 238 (în Bagdad 81, faţă de şapte, în 2012).

Ce e de făcut, pe termen scurt, în Orient?

Războaiele permanente, cele mocnite şi cele reîncălzite acţionează ca un factor perpetuu de destabilizare. Harta trasată de englezi şi francezi, prin împărţirea vechii Mesopotamii, nu mai este valabilă decât pentru Bagdad, Riad, Ankara, Teheran sau Damasc.

Occidentalii i-au tratat la început pe jihadişti ca fiind rebeli sau revoluţionari, în contextul rǎzboiului civil din Siria. Toţi cei care au încercat sǎ-i manevreze se trezesc acum cu o forţǎ considerabilǎ şi cu un stat irakian aflat în plinǎ disoluţie, precum şi cu spectrul unui rǎzboi generalizat între suniţi şi şiiţi. Un scenariu mai complicat este greu de imaginat în aceastǎ regiune unde fiecare dintre marile puteri a comis maximum de greşeli, de erori de judecatǎ şi de strategie posibile. Cancelariile occidentale înţeleg că soluţia cea mai bună este regândirea întregii geografii a Orientului, pentru că niciodată lumea levantină nu a cunoscut o asemenea expansiune a tensiunilor. Războaie imemoriale şi conflicte noi într-o înşiruire imposibil de anticipat. Cert este că, pentru a mişca ceva în acea lume orientală, este nevoie de mai mult decât de diplomaţia bunelor intenţii.

 

Ultima ora:

ObservatorFlorina Vevera: Frica de “Minority Report”

PoliticVictor Negrescu cere adoptarea rapidă a viitorului buget al UE

EconomieSorin Ioniţă: Digi24 începe campania Statul la Stat. Unde te faci că muncești pe bani publici

ExternFlorina Vevera: Frica de “Minority Report”

EvenimenteCristina Buzasu at the Annual Diplomatic Gala

CulturaIon M.Ioniţă: Dezbatere „Historia“ – 75 de ani după Yalta. Cine conduce lumea?

SocialRadu Preda: Eternizarea în funcție a rectorilor

MoldovaValentin Naumescu: „Moldova este, dacă vreți, eșantionul cel mai reprezentativ al schimbării”



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe