OraNoua.ro
Publicat în 21 octombrie 2015, 16:20 / 107 elite & idei

Alexandru Grumaz: Preşedintele Vladimir Putin, între Siria şi Formula 1

Alexandru Grumaz: Preşedintele Vladimir Putin, între Siria şi Formula 1

de Alexandru Grumaz

Pentru Rusia intervenţiile în Orientul Mijlociu, începând cu Războiul Ruso-Turc, între 1768-1774, când flota rusă a asediat de două ori Beirutul, au fost o cale de a-şi revendica puterea globală. Duminică, surâzător, pe podiumul de la Soci al circuitului de F1, la premierea câştigătorilor Marelui Premiu al Rusiei, între Hamilton şi Vetel, preşedintele Federaţiei Ruse ridică mândru cupa dedicată primului loc şi o înmânează câştigătorului.

Se intonează imnul naţional al Marii Britanii (pentru pilotul Luis Hamilton) urmat de cel al Germaniei (pentru firma Mercedes al cărei monopost s-a clasat pe primul loc). Preşedintele Federaţiei Ruse este în poziţie de drepţi (!?) ascultând cele două imnuri (probabil datorită formaţiei de ofiţer). Este oare Rusia din nou în Europa? Se pare că da. Cine sunt garanţii? Răspunsul îl are deocamdată drept garant pe Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, care într-o conferinţă de presă în oraşul german Passau la graniţa cu Austria, citat de site-ul TheLocal.se, declara:

„Ştiu din conversaţiile mele cu Putin că el nu acceptă fraze ca cele de atunci când preşedintele american Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poţi să vorbeşti despre Rusia aşa“.

Şi chiar a continuat cu hotărâre în acest sens: „Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu Rusia. Nu este sexi, dar aşa trebuie să facem, nu putem continua aşa”.

Preşedintele Comisie Europene a făcut aceste declaraţii în contextul în care UE şi Statele Unite au impus sancţiuni Rusiei din cauza intervenţiei acesteia în Ucraina şi a anexării ilegale a Crimeei, iar Obama a avut o întâlnire glacială cu preşedintele rus Vladimir Putin la Adunarea Generală a ONU, în septembrie. Sancţiunile aplicate Federaţiei Ruse au restricţionat accesul Rusiei la credite bancare occidentale, la tehnologie industrială şi în sectoarele apărării şi energetic şi de asemenea au impus restricţii în eliberarea vizelor şi au blocat averile a zeci de oficiali ruşi de rang înalt. Ca răspuns, Moscova a impus embargouri asupra celor mai multe importuri de alimente şi băuturi occidentale. Este o directie care ne duce într-o incertitudine de neimaginat. Încotro o s-o luăm?

CV-ul domnului JunckerApropo, cât este adevăr şi câtă fabulaţie în ceea ce ziarul Der Spiegel scria despre CV-ul preşedintelui Comisiei Europene odată cu propunerea acestuia la conducerea Comisiei? Nu ştim. Ştim însă cu certitudine că a demisionat din funcţia de premier al Luxemburg în urma unui scandal privind modul de operare a serviciilor secrete din ducat, în urma unei stenograme care devoala o discuţie între Juncker şi şeful de atunci al Serviciul de Informaţii al statului Luxemburg / Service de Renseignement de l’État du Luxembourg (SREL), Marco Mille, care pur şi simplu întâmplător înregistrase, cu un microfon montat într-un ceas de mână, discuţia pe care cei doi au avut-o, fără să-i comunice acest fapt premierului.

SREL, conform investigaţiilor comisiei parlamentare luxemburgheze conduse de verzi (Partidul Green), a făcut înregistrări ilegale, a ţinut peste 13.000 de dosare secrete asupra anumitor cetăţeni luxemburghezi şi a condus operaţiuni contrateroriste fără acoperire pentru a ajuta un oligarh rus să plătească 10 milioane de dolari unui spion spaniol(!?). Domnul Juncker nu a fost acuzat niciodată de nicio crimă în conexiune cu scandalul datorat operaţiunilor Agenţiei de informaţii luxemburgheze. De fapt, preşedintele Comisiei Europene declara la momentul respectiv: Serviciile de informaţii nu sunt prioritatetea mea. Mai mult decât atât cred că Luxemburgul nu va avea un prim-ministru pentru care SREL să constituie o prioritate. Cu alte cuvinte fostul prim-ministru din Luxemburg ne spune că securitatea naţională a ducatului nu este o prioritate (!?). Este curios pentru un om politic (de excepţie) care între 1995 şi 2013 a fost prim-ministrul Luxemburgului (18 ani fiind cel mai logeviv prim-ministru european) şi în acelaşi timp preşedintele Euro-Grupului până în 2013, o reuniune a miniştrilor de finanţe din statele care au adoptat moneda euro. Juncker a fost şi ministru de finanţe luxemburghez între 1989-1995.

Grand Prix-ul de Formula 1Şi încă o ştire care a scăpat presei noastre prinsă în balcanismul cotidian. La Grand Prix de la Soci (F1 este întodeauna o competiţie la care casele regale din Golf se înghesuie să participe indiferent de locul de desfăşurare) o întâlnire între preşedintele rus Vladimir Putin şi prinţul moştenitor al Arabiei Saudite şi ministrul al Apărării, Mohammed bin Salman, însoţit de Comandantul Suprem al Forţelor Armate ale Emiratelor Arabe şeicul Mohammed bin Zayed al-Nuhayyan. Datele despre discuţie sunt puţine, iar contextul în care s-a desfăşurat se spune, pe surse, că a fost tensionat. Odată ce Rusia sprijină guvernul Assad să supravieţuiască şi Iranul să-şi consolideze poziţia în Levant, ţările din Golf se situează pe poziţii opuse. Probabil că preşedintele Vladimir Putin a citit în documentele primite de la serviciile de informaţii faptul ca saudiţii au jucat un rol important în sprijinirea luptătorilor afgani, împotriva forţelor sovietice, prin asigurarea de rachete Stinger sol-aer în anii 1980 sau în sprijinul militanţilor ceceni în anii 1990 sau poate mai recent prin fatwa emisă de 52 de clerici musulmani pentru a lupta împotriva trupelor ruse din Siria. Acesta poate fi preţul apropierii de Iran al Kremlinului: o relaţie rece cu Golful.  

Ce a lăsat drept moştenire Ecaterina cea Mare liderilor ruşi?Interesele lui Vladimir Putin în Siria sunt mai multe şi mai complexe decât cele de acum două secole şi jumătate. Kremlinul alege să îşi prezinte incursiunea militară în Siria ca pe una care are ca ţintă apărarea ordinii de drept din Siria adică ordinea stabilită de regimul totalitar al lui Bassar al-Assad. Preşedintele Vladimir Putin se vede urmaşul împăraţilor bizantini şi apărători ai Creştinătăţii Ortodoxe, iar Moscova devine treptat Noul Ierusalim. În 1768  ţarina Ecaterina cea Mare a pornit la război împotriva Imperiului Otoman. Flota rusă a început asaltul coastelor Mediteranei. Prin victoria de la Chesme, Rusia şi-a instaurat pentru prima dată în istorie dominaţia navală în estul Mediteranei, dominaţie pe care astăzi o apără cu fervoare deşi la 1774 s-au retras după ce sultanii turci au oferit la schimb Crimeea. În aceste noi condiţii prinţului Potemkin – numit amiral al flotei ruse – a înfiinţat în Crimeea flota Mării Negre. Ruşii, fie că au fost conduşi de ţari, fie de bolsevici, au fost întodeauna fascinaţi de o extindere teritorială în Orientul Mijlociu (inclusiv o ieşire la mările calde) sau cel puţin de o influenţă politico-militară. O oportunitate a fost la mijlocul Primului Război Mondial în 1916 când o înţelegere secretă între francezi şi englezi realizată cu acordul tacit al Imperiului Rus ar fi făcut ca Rusia să preia Constantinopolul. Acordul Sykes-Picot a împărţit Imperiul Otoman în zone de ocupaţie bazate pe interesele geo-politice franceze şi britanice şi a făcut abstracţie de componenta etnică, etosul şi aspiraţiile naţionale şi religioase ale locuitorilor.

Astfel:

– Marea Britanie urma să preia controlul asupra teritoriilor pe care – în linii mari – se găsesc astăzi Iordania, sudul Irakului şi o mică zonă în Palestina, în jurul portului şi golfului Haifa, pentru a-şi asigura accesul la Marea Mediterană.

– Franţa, la rândul ei, urma să preia controlul asupra teritoriilor din sud-estul Turciei, nordul Irakului, Siria şi Libanul.

– Rusia ar fi urmat să primească Constantinopolul, Strâmtorile Turceşti şi partea rămasă otomană a Armeniei, (al cărei popor aspira la independenţă şi la unirea tuturor regiunilor în care locuia, sprijinit formal, mai ales, de către francezi)[1].

Ruşii au pornit în 1917 Revoluţia bolşevică şi au ieşit din înţelegerile stabilite pentru împărţirea Imperiului Otoman, dar nu au renunţat niciun moment la o poziţie de influenţă în Orientul Mijlociu.

Ce a urmat?Despoţii prezenţi în Nordul Africii şi în Orientul Mijlociu le-au permis sovieticilor să-şi satisfacă această poftă. Muammar el-Gaddafi în Libia, Saddam Hussein în Irak şi Hafez al-Assad în Siria au fost partenerii URSS de-a lungul timpului până la răsturnarea lor de la putere. Militarii sovietici au intervenit în Orient în timpul războiului israelo-egiptean dintre 1967-1970, în sprijinul Egiptului.

 

SUA vesus RusiaRetragerea SUA din Irak şi indecizia Washingtonului asupra Siriei a creat un vacuum de autoritate geostrategică pe care Rusia, hărţuită de sancţiunile economice, a căutat să-l umple în vederea unui eventual schimb: Siria contra Crimeea (!?). Problema este că o cooperare cu Teheranul merge bine pentru Moscova, următoarea ţintă declarată de ministrul de Externe rus Serghei Lavrov la ONU fiind Irakul. Noi nu suntem invitaţi şi nu am fost solicitaţi. Noi suntem oameni politicoşi – spunea Serghei Lavrov referitor la o posibilă implicare în Irak. Dar faptele sunt cele care ne demonstrează că pe 26 septembrie ruşii au constituit un comandament special de coordonare a acţiunilor militare la Bagdad.

Occidentalii sunt în impas în Siria în faţa strategiei Moscovei şi caută soluţii pentru a reveni în joc. Ele ar fi în număr de două: (1) Occidentul să nu facă nimic şi să se roage(!) ca Siria să devină un nou Afganistan pentru ruşi şi (2) Occidentul să joace după regulile sale şi să-şi asigure un loc la masa negocierilor viitorului Siriei. Acum intervenţia militară a Rusiei a creat mai mult sau mai puţin o zonă de interdicţie aeriană deasupra Siriei unde supremaţia occidentală a coaliţiei de 60 de state era de necontestat.

Problema Turciei este aceasta: nu există mişcări mai puţin riscante. Prin urmare este constrânsă, dacă nu chiar paralizată de situaţia actuală. Poziţia sa seamănă cu a Israelului: priveşte, aşteaptă şi speră că nu va fi nevoie să acţioneze. Cel mai rău deznodământ pentru Turcia este crearea unei republici kurde independente în Siria şi Irak. Turcia este în impas şi datorită unei (probabile!?) înţelegeri secrete a ruşilor cu kurzii care doresc un stat cel puţin o autonomie administrativă în provincia din nordul Siriei cu populaţie majoritară kurdă şi din această cauză ameninţă Europa cu un nou val de refugiaţi, deşi UE a promis un ajutor finaciar substanţial Ankarei. America nu poate proteja rebelii pregătiţi să înfrunte trupele guvernamentale siriene şi este clar că aceştia nu vor primi rachete sol-aer pentru a doborâ avioanele ruseşti (rachetele pot cădea în mâinile grupărilor teroriste şi pot fi folosite împotriva avioanelor de pasageri).

În acelaşi timp Casa Albă nu doreşte implementarea unei zone de interdicţie a zborului deasupra Siriei. În schimb SUA continuă aprovizionarea rebelilor cu rachete antitanc tip TOW (au fost trimise 550 de bucăţi) a căror efect asupra blindatelor (fabricate în Rusia) armatei prezidenţiale siriene a fost devastator (CIA solicită rebelilor care folosesc rachetele TOW să trimită lansatorul gol înapoi în Turcia şi să efectueze câte o înregistrare video la fiecare lansare – conform declaraţiei lui Charles Lister un expert în problema siriană de la un think-tank – Brookings Doha Center – din Qatar). Obiectivul americanilor în Siria este clar: eliminarea Statului Islamic, un grup terorist cu fonduri de milioane de dolari la dispoziţie. De asemenea americanii cred că eliminarea din ecuaţia guvernamentală a lui Assad este de fapt precursorul înfrângerii mişcării Statului Islamic, a cărei apariţie este în parte datorată nemulţumirii faţă de guvernarea Alawită. Şi în aceste condiţii ruşii încearcă să-l ţină la putere pe Assad prin forţa militară.

Programe diferite de sprijinire a opozanţilor lui AssadProgramul CIA de a antrena şi finanţa 10.000 de rebeli sirieni, care să lupte împotriva regimului Assad, este separat de programul Pentagonului pentru pregătire şi antrenarea de comandanţi (în jur de 80) din rândul rebelilor în vederea derulării de operaţiuni militare împotriva ISIS, nu împotriva lui Assad. După câteva rateuri rebelii pregătiţi în programul CIA au început să pună mari probleme regimului Assad (numai 4 rachete au căzut în mâinile grupărilor teroriste afiliate al-Qaeda). În acest timp două mişcări au surprins eşicherul militar turc şi nu numai: retragerea bateriilor de rachete Patriot dislocate la Gaziantep la Comandamentul Brigăzii Mecanizate 5, după ce pe 8 octombrie Turcia a solicitat NATO să nu le retragă din cauza pericolului iminent al unui atac cu rachete siriene (sistemele de rachete siriene hărţuiesc avioanele turceşti F-16 care patrulează la graniţa cu Siria) şi retragerea pentru prima dată după 2007 a unui portavion militar american care patrula constant în Golful Persic (USS Theodore Roosevelt cu 5000 de militari şi 65 de avioane de luptă la bord).

Cele două evenimente creează temeri nu numai la Ankara, dar şi în comunitatea militară, unii experţi americani exprimându-şi preocuparea faţă de rechemarea portavionului într-un moment în care Rusia îşi întăreşte prezenţa în Orientul Mijlociu. Rusia rămâne o carte necunoscută în regiune, iar lipsa unui portavion american se observă. În schimb chinezii au adus în Mediterană, în portul Tartus, pe 25 septembrie, portavionul Lioaning-CV-16 (fără contingentul de avioane şi elicoptere care vor ajunge la mijlocul lui noiembrie via Iran sau aduse de avioanele militare cargo ruseşti) însoţit de un distrugător cu rachete ghidate (a trecut prin strâmtoarea Suez la o zi după întâlnirea dintre preşedintele Vladimir Putin şi primul ministru Beniamin Netaniahu). La bordul portavionului va fi dislocată o escadrilă de avioane Flying Shark J-15 dintre care unele vor fi mutate pe pista aeroportului din Latakia dar şi elicoptere anti-submarin Z18F. 1000 de infanterişti marini se vor alătura partenerilor ruşi şi iranieni pentru a lupta în sprijinul guvernului Assad. Sursele din contraterorismul israelian spun că militari ruşi sunt instruiţi să scoată din luptă teroriştii ceceni iar militari chinezi sunt instruiţi să scoată din luptă militanţii uighuri.

Un nou NATO, de data asta din AsiaO nouă structură militară se organizează pe scheletul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, structură care se vrea un NATO asiatic, deocamdată în plină formare şi evoluţie militară. Cine sunt particiapanţii: ruşi, chinezi şi iranieni alături de proxi libanezi Hezbollah. În 1996 Rusia, China, Kazakstan, Tajikistan şi Kyrgyzstan au semnat Tratatul pentru adâncirea încrederii militare în regiunile de frontieră la Shanghai. Apoi în 1997 aceleaşi state au semnat Tratatul pentru reducerea forţelor militare în regiunile frontierelor. În 2001 la summit-ul anual de la Shanghai cei cinci au acceptat şi Uzbekistanul şi astfel s-a creat Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO). Structura organizaţia este similară cu cea a NATO şi a UE dar atât timp cât cele două state China şi Rusia nu-şi pot armoniza divergenţele cu privire la extinderea organizaţiei într-o perspectivă pe termen scurt şi mediu SCO nu poate fi considerată o contra pondere reală la NATO.  SCO are pe lângă cei 6 membri şi patru ţări cu statut de observatori: India, Pakistanul, Mongolia şi Iranul. Să nu uităm scopul acestei organizaţii: de a facilita securitatea regională, cooperarea în politică, economie, comerţ, pe plan militar, ştiiţifico-tehnic, cultural şi educaţional, ca şi în energie, transporturi, turism şi protecţia mediului. SCO a devenit un bloc energetico-finaciar-militar din centrul Asiei care reuneşte interesele sino-ruse. La o primă evaluare observăm că Rusia şi Iranul sunt două state cu cele mai mari rezerve de gaze naturale iar un posibil cartel de tipul OPEC va genera o schimbare globală a balanţei pe piaţa hidrocarburilor. Moscova şi Teheranul vor dicta preţul gazului şi îl vor folosi ca o armă energetică (un precedent a fost criza gazului provocată de Rusia în 2006). Rusia se mişcă repede demonstrând că alături de China axa Moscova-Beijing dispune de strategii geopolitice bine fundamentate.

La fel ca în celelalte două conflicte din Georgia în 2008 şi din Ucraina în 2014, occidentalii evită o replică militară, chiar şi prin proxi cu utilizarea de echipamente militare occidentale, singurul răspuns de altfel capabil să stopeze imediat operaţiunile ruse. Sancţiunile sunt eficient pe termen mediu şi lung, acum abia par a-şi contura unele rezultate. Oficiali europeni precum Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, susţin că trebuie să ne comportăm cu indulgenţă cu Rusia lui Putin, care la peste un an de la anexarea Crimeii provoacă din nou Occidentul ştiind că, în afară de discursuri şi, poate, ameninţări şi sancţiuni, nu i se opune cu adevărat nimeni. Rusia a torpilat planurile americane şi dorinţa Turciei şi a Arabiei Saudite de soluţionare a situaţiei din Siriei. Moscova a adus la masa internaţională noi alianţe militare secrete cu Teheranul dar şi un soi de Gentleman’s Agreement care favorizează izolarea americanilor cu Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite două ţări sunite extrem de influente în lumea musulmană. Cât de eficient sunt acestea în viitorul apropiat vom vedea.

 

Concluzie„We have no dog in that fight“ (este un proverb american care se traduce prin Noi nu avem un interes în problema respectivă) spunea fostul Secretar de Stat al SUA, James Baker, despre războiul din fosta Iugoslavie. El este cel care a asamblat motivaţia unei intervenţii americane pentru a opri carnagiul din Balcani. Lucrurile din Siria par similare cu cele din fosta Iugoslavie care au dus la finalul conflictului la câteva sute de mii de morţi şi dislocarea a jumătate din populaţia Bosniei. Două administraţii americane, Bush şi Clinton, s-au confruntat cu o situaţie critică. Neliniştea că situaţia se putea transforma într-un nou Vietnam a făcut ca deciziile luate la Washington să fie ambigue, iar politicile doar conturate, până în momentul în care administraţia Clinton a înţeles dimensiunea strategică a conflictului şi cu ajutorul forţei militare şi a diplomaţiei ofensive a terminat războiul în Bosnia. Cinci ani de război în Siria cu peste 250.000 de morţi şi 4 milioane de refugiaţi în zonă, dar şi în Europa, administraţia Obama se află la un punct de inflexiune similar cu cel din Bosnia. Forţată de evenimente şi de provocarea lui Vladimir Putin, administraţia de la Washington trebuie să recunoască eşecul politicii din Siria. Liderul şi consilierii de la Casa Albă se conving pe zi ce trece că renunţarea la folosirea forţei şi utilizarea diplomaţie contra unui regim totalitar care a utilizat gaze toxice împotriva propriului popor nu va aduce închierea ostilităţilor. Problema esenţială în Siria este cum să rezolvi două ameninţări simultate: ISIS şi Assad. Preşedintele Putin a implorat Adunarea Generală a ONU prin următoarea frază:

Noi ne gândim că este o greşeală enormă să refuzăm cooperarea cu guvernul sirian şi cu forţele sale armate care luptă cu terorismul.

Marea greşeală este să ne alăturăm acestei abordări a lui Vladimir Putin. Pentagonul a învăţat de două ori în Irak (succesul repurtat de generalul Petreus în lupta împotriva insurgenţei irakiene) că actori colaterali au numai succese limitate împotriva luptătorilor suniţilor. Succesul final împotriva ISIS va veni numai atunci când o masă critică de suniţi se va crea.

PS: Există un drum mai bun către un răspuns pozitiv al crizei siriene: un plan de pace care să fie realizat în consultare cu toate forţele implicate în conflict, în consultare cu puterile din zonă, un plan în care să se decidă dacă Siria va fi un stat unitar sau o federaţie, cum să fie scrisă constituţia sau cine să conducă serviciile secrete, cum să se desfăşoare alegerile şi ce protecţie vor avea minorităţile alta decât cea sunită. Dar această este o concluzie pentru viitor şi nicidecum una aplicabilă astăzi. Deocamdată avem un război care în mod sigur se va transforma într-un nou Afganistan pentru ruşi.

[1] Fromkin, David: A Peace to End All Peace: The Fall of the Ottoman Empire and the Creation of the Modern Middle East, publ. Owl, New York, 1989

adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorMarius Stoian: Din păcate observ că nu se înțelege ce este cu prezența în stradă a unor patrule militare cu vehicule de lupt

PoliticKlaus Iohannis: Până la finalul anului economia își va reveni și lucrurile vor intra în normal. Vom sprijini oamenii și firmele

EconomieAnca Dragu: Avem de ales între recesiune controlată și criză economică haotică

ExternRadu Carp nu vede cu ochi buni răspunsul dat de UE pandemiei de coronavirus: Este total inadecvat din moment ce Europa a devenit principalul focar de infecție

EvenimenteCristina Popescu: Romfilatelia introduce în circulație vineri, 20 martie, anul curent, emisiunea de mărci poștale intitulată Aniversări. Evenimente. Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere

SocialVasile Sebastian Dâncu despre frica și așteptările românilor în contextul social actual

CulturaTheodor Paleologu: Ideea că suntem atotputernici e o imensă iluzie. Cine sunt ”dedesubtologii”?

EditorialFlaviu Predescu: Apa în Bucureștii secolului trecut, ce se împărțea aproape în fiecare sâmbătă



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe