OraNoua.ro
Publicat în 4 mai 2016, 16:22 / 143 elite & idei

Alexandru Grumaz: Prin cenuşa Imperiului (neo)Otoman

Alexandru Grumaz: Prin cenuşa Imperiului (neo)Otoman

de Alexandru Grumaz

Noua Turcie, sub preşedinţia lui Recep Tayyip Erdogan încearcă să demonstreze că are instrumentele economice, diplomatice, culturale şi chiar pe cele militare (în zona Orientul Mijlociu) necesare „recuceririi“ fostelor provincii ale Imperiului Otoman. Are Europa un răspuns la această ofensivă?

Într-un eseu elaborat în 1957 de Hanson W. Baldwin (fost redactor pe probleme militare la New York Times şi deţinător al Premiului Pulitzer pentru materialele scrise în primele zile ale celui de-Al II-lea Război Mondial), şi intitulat Strategia în Orietul Mijlociu, prezintă confrutarea dintre Occident, reprezentat de SUA şi aliaţii ei de atunci, şi URSS şi aliţii ei din blocul comunist într-o manieră ce seamănă izbitor cu cea de astăzi. Autorul scria:

„Importanţa strategică a Orientului Mijlociu trebuie măsurată în comparaţie cu situaţia geopolitică globală. Într-o manieră simplificată, şi în sens geopolitic, conceptul de conflict între URSS, împreună cu statele comuniste, pe de o parte, şi SUA, împreună cu aliaţii ei, pe de altă parte, este de fapt o luptă între centru (heartland) şi periferie (rimland). Rusia sovietică împreună cu aliaţii ei ocupă teritoriu central din Euroasia; puterile Occidentale controlează, în general, zonele de coastă. Aceste ţărmuri înconjoară, mai mult sau mai puţin, Marele Imperiu comunist. O spargere a acestei încercuiri către ocean / mare ar fi o înfrângere strategică de magnitudine maximă pentru lumea occidentală; aceasta ar putea fi în cele din urmă partea finală a dominaţiei occidentale. Din această cauză cucerirea Chinei de către comunişti a fost mai mult decât o bătălie pierdută în lupta pentru controlul lumii şi a pus sub controlul acestora coasta de est a Asiei. În zona Pacificului situaţia este sub controlul SUA prin lanţul de insule, parte a Asiei, de la Aleutine la Filipine, cu excepţia portului Petropavlovsk din Kamchatka deţinut de URSS. În Atlantic, Insulele Marii Britanii şi Islanda asigură baze offshore care consolidează poziţiile Aliaţilor în Europa de Vest. Dar în estul Mediteranei, Aliaţii nu deţin baze aşa de importante, poate cu excepţia Ciprului. În vasta zonă a Marii Arabe şi a Oceanului Indian nu sunt baze importante ale Occidentului, poate, cu excepţia Madagascarului şi a Insulelor Maldive, amândouă prea departe de litoralul Orientului Mijlociu şi având amândouă o importanţă strategică redusă.

Turcia priveşte spre fostele provincii otomane

De ce vorbim din nou de Turcia? Pentru că aici este, deocamdată, cheia opririi valului de migranţi spre Europa Centrală şi Occidentală, cu toată cohorta sa de consecinţe. Deşi UE a impus 72 de clauze care trebuie îndeplinite de Ankara pentru a obţine accesul fără vize în Uniune, Ankara este optimistă că acestea vor fi îndeplinite. Comisia Europeana a anunţat că, dacă va accepta liberalizarea regimului de vize de scurt sejur pentru cetăţenii turci, decizia va include şi o asa-numita frână de urgenţă care să permită suspendarea acestei facilităţi, dacă guvernul de la Ankara nu respectă criteriile cerute de blocul comunitar, transmit agenţiile AFP si EFE. Evaluarea Comisiei ce va fi prezentată zilele acestea, va fi transmisă ulterior spre aprobare Parlamentul European şi statelelor membre ale UE.

Noua Turcie[1] sub preşedinţia lui Recep Tayyip Erdogan încearcă să demonstreze că are instrumentele economice, diplomatice, culturale şi chiar pe cele militare (în zona Orientul Mijlociu) necesare recuceririi paşnice a fostelor provincii ale Imperiului Otoman. Nimic nu a fost uitat. Nordul Africii este şi el pe agendă la fel ca şi Caucazul, unde relaţia cu Azerbaijianul este extrem de apropiată. Turcia a fost foarte activă în Primăvara Arabă, mai ales în Egipt. Politica externă turcă a fost modelată de conceptul zero probleme cu vecinii şi de strategia de maximă cooperare şi integrare regională gândite de Ahmed Davoutoglu, fiindcă în concepţia profesorului, Turcia este epicentrul Balcanilor, Orientului Mijlociu şi Caucazului. Turcii s-au săturat să stea deoparte şi să privească cum americanii se împrietenesc cu rebelii kurzi, pe care-i înarmează şi îi sprijină în lupta cu Statul Islamic.

De teama că-şi vor pierde din importanţa strategică în regiune şi se vor trezi curând cu un PKK cu armament NATO la graniţă, turcii au pornit la război împotriva acestora – vorba proverbului american: nu poţi să faci omletă, dacă nu spargi şi câteva ouă. Pentru Ankara însă, kurzii din Siria sunt mai degraba inamici. Partidul dominant kurd din nordul Siriei, PYD (Partidul Uniunii Democratice), este afiliat Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), gruparea insurgentă turcă angajată într-un razboi de gherilă cu statul turc. De fapt, adevărata motivaţie a Turciei pentru a interveni în războiul sirian este să deranjeze alianţa dintre SUA şi PYD, pentru a se înfăţişa drept un partener viabil în discuţiile cu Washingtonul. Vizita vicepreşeditelui SUA, Joe Biden, în Erbil, Kurdistanul de Nord, provincie irakiană, şi întâlnirea acestuia cu preşedintele guvernului regional kurd Massoud Barzani, a avut ca scop discutarea reluării ofensivei luptătorilor kurzi asupra oraşului Mosul, deţinut de ISIS, dar şi ajutorul în valoare de 415 milioane de USD pe care Washingtonul îl va acorda luptătorilor Peshmerga. Să nu uităm declaraţia generalilor irakieni care spun că Mosulul nu va cădea din mânile ISIS înainte de finele anului 2016 sau începutul anului 2017.

Doborârea avionului de bombardament rusesc Su-24 a adus pe masa relaţiilor ruso-turce pe lângă îngheţul relaţiilor bilaterale şi cartea kurdă pe care ruşii o folosesc la negocierile de pace dintre guvernul sirian şi insurgenţi, de la Geneva, unde turcii sunt parte (ruşii au deschis o reprezentanţă a kurzilor la Moscova). Atenţia este îndreptată acum spre Aleppo unde Frontul Al-Nusra deţine zone importante alături de Armata Siriană Liberă şi unde aviaţia rusă şi cea a lui Assad bombardează la întâmplare de la locuinţe la spitale, omorând zeci de sirieni nevinovaţi şi lăsându-i pe sirienii de rând fără medicii necesari acordării primului ajutor. Aleppo este un oraş de importanţă strategică pentru ambele tabere din războiul civil sirian şi este sub asediu!

Dorinţa Turciei de aderare la Uniunea Europeană

Pe măsură ce atenţia Turciei este îndreptată către vecinătatea sa apropiată, dosarul cel mai complex şi complicat de politică externă al Turciei rămâne însă aderarea la UE – tot mai amânată de cei din urmă şi din ce în ce mai puţin dorită de primii până la finele anului 2015 când tsunami-ul migrator a atins Europa. O nouă relaţie Turcia – UE este devoalată de Acordul încheiat recent, negociat, în principal, între Berlin şi Ankara, acord privind imigranţii clandestini care vor sosi în Grecia din Turcia şi care apoi vor urma traseul otoman spre centrul Europei. Aceştia vor fi trimişi înapoi pe teritoriul turc, după ce vor fi înregistraţi şi solicitările lor de azil vor fi procesate. În schimbul fiecărui imigrant primit de Turcia, UE va accepta un refugiat sirian. Toţi refugiaţii sirieni primiţi de Uniunea Europeană urmează să fie repartizaţi între statele membre UE. De asemenea Uniunea urmează să acorde un ajutor financiar de şase miliarde de euro Turciei pentru a reţine cei aproape trei milioane de imigranţi în taberele construite de turci în ţară. În primă fază, UE va accelera acordarea celor trei miliarde de euro solicitate anul trecut de Turcia, urmând să mai acorde încă trei milioane de euro până în 2018, odată ce Turcia va prezenta o listă de proiecte care necesită asistenţă din partea UE. În plus, Turcia a solicitat şi accelerarea procedurilor de liberalizare a vizelor în zona Schengen pentru cetăţenii săi, restricţii care ar urma să fie ridicate până în iunie, dar şi reluarea negocierilor privind aderarea la UE, Ankara fiind unul dintre cei mai vechi aspiranţi la integrarea în UE. Din punct de vedere militar Ankara şi-a reluat cooperarea cu ţările din Golf şi a semnat un acord militar la Doha în Qatar. Acordul a fost semnat de ministrul Apărării al Turciei, Ismet Yilmaz, şi de partenerul său din Qatar, Khalid bin Mohammed al-Attiyah. Acordul parte a unei înţelegeri din 2014 va permite Turcie să-şi construiască, în următorii doi ani, o bază militară în Qatar. Ambele ţări au puncte de vedere comune în ceea ce priveşte războiul civil din Siria şi implicarea Rusie în regiune.

Drumul migranţilor spre Viena şi problemele Italiei

Astăzi, situaţia în Europa este mult mai complicată, iar ordinea globală stabilită după cel de-Al II-lea Război Mondial se dezintegrează încet, dar sigur. Tonul l-a dat Rusia în Ucraina şi Siria, urmată îndeaproape de China în Asia. Deosebirea între cele două este că Moscova a folosit proiectarea forţei militare în timp ce Beijingul încă mai joacă cartea economică cu tuşe militare în zona Mării Chinei de Sud. Europa este în faţa mai multor provocări cărora nu le poate face faţă concomitent datorită, în primul rând, faptului că arhitectura europeană nu este complet finalizată, părând mai degrabă un joc de puzzle neterminat. Maşinăria franco-germană nu mai funcţionează, iar Europa plăteşte preţul.

Criza refugiaţilor este piesa centrală a provocărilor la adresa Europei şi are în mijlocul ei Germania – ţara care a primit un milion de imigranţi. Berlinul este supus la ora actuală unui război hibrid dus de propaganda Kremlinului prin aşa numiţii trolli (cei care răspândesc veştile rele privind în primul rând imigranţii – vezi povestea nereală a fetei violate în Germania de către imigranţi) relaţiile dintre cele două state fiind la cele mai scăzute cote de la încheierea Războiului Rece. Deşi Berlinul a organizat un răspuns colectiv al Uniunii la criza refugiaţilor, acesta a eşuat lamentabil, datorită unor ţări precum cele din Grupul de la Vişegrad, care s-au opus cu vehemenţă. Plata pentru lipsa de coeziune în soluţionarea crizei refugiaţilor este recrudescenţa partidelor extremiste în ţările europene membre ale UE (vezi alegerile prezidenţiale din Austria şi cele locale din Germania). În fapt, este vorba de cea de-a treia invazie şi de cel de-al treilea asediu al Europei, după cele ale mongolilor din secolul al XIII-lea şi efortul prelungit din secolul al XVII-lea al Imperiului Otoman de a înainta din Balcani şi din Est către centrul şi apusul european, stăvilit definitiv, la 1683, la Viena, odată cu despresurarea marelui oraş de către coaliţia oştilor creştine. Acest eşec a marcat începutul declinului otoman, prin oprirea expansiunii musulmane spre Europa Centrală. Au rămas în schimb soluţiile logistice ale acelor incursiuni otomane în inima Europei şi ele sunt astăzi folosite de către imigranţi.

Austria ş-ai închis din nou graniţele. Cancelarul în funcţie, Werner Faymann, a anunţat că va suspenda măsurile de urgenţă prin care a permis migranţilor să intre pe teritoriul ţării şi a mobilizat armata la graniţele ţării. Europenii trebuie să decidă pe termen mediu dacă sunt dispuşi să primească anual două până la cinci milioane de oameni, în calitate de solicitanţi de azil, refugiaţi sau migranţi din raţiuni economice. Soluţiile cu lagăre şi hot-spoturi sunt numai temporare, rutele ilegale mişcându-se în permanenţă. Libia devine în locul Turciei centrul spre care se îndreaptă speranţele emigranţilor astăzi. Ministrul italian al Apărării, Roberta Pinotti, declara de curând pentru ziarul La Stampa că aşteaptă ca la Summitul NATO de la Varşovia să se decidă desfăşurarea forţelor aliate NATO spre ţărmul Libiei, ruta Turcia-Grecia fiind într-un fel rezolvată de Acordul Uniunii cu Ankara. Italia se teme de o nouă rută balcanică, în căutare de azil, care începe în Grecia şi travesează Albania spre oraşele italiene de la malul Mării Adriatice, Lecce şi Bari. În acest sens pe 4 martie ministrul de Interne al Italiei s-a întâlnit cu omologul albanez în vederea găsirii unei căi de comunicare rapide a informaţiilor referitoare la procesul migraţionist.

Migranţii din Italia

Graniţa Grecia-Albania este una muntoasă mai puţin accesibilă decât graniţa Grecia-Macedonia, dar în actualele condiţii în care Skopje a închis graniţele, este o soluţie (unii dintre imigranţi aleg să se îndreapte spre Muntenegru sau Bosnia). Problema italienilor este că Franţa, Austria şi Elveţia au devenit intolerante cu imigranţi, la graniţă oprind accesul acestora spre centrul continentului, chiar cu preţul închiderii acesteia cu Italia. Astfel migranţii vor rămâne blocaţi în nordul Italiei sau vor traversa graniţa cu Franţa, redeschizând tensiunile între cele două state. Italia va fi nevoită să construiască mai multe hot-spoturi pentru migranţii a căror număr va creşte în perioada de vară. Influxul de refugiaţi va avea un efect imediat asupra oraşelor în care primarii, care aparţin de partide de centru-dreapta, nu-i vor accepta pe teritoriul lor pe imigranţi. Imigraţia va afecta în mod sigur campania electorală municipală din iunie şi va testa popularitatea Partidului Democratic de centru stânga a lui Matteo Renzi. Din aceste cauze, Roma sprijină Acordul cu Ankara, dar cere în acelaşi timp o reformă a sistemului de azil, în formula Dublin, care stipulează ca aplicaţia pentru azil trebuie întocmită în prima ţară din UE în care solicitantul intră. De asemenea, Roma sprijină Acordul Schengen pentru simplul motiv că azilanţilor le va fi greu să se mişte printr-o Europă în care graniţele au fost restabilite, ei fiind obligaţi să rămână în Italia. Aici cooperarea cu Germania, care din cauze economice nu doreşte reinstaurarea graniţelor, este una benefică doriţelor administraţiei de la Roma. În schimb Italia alături de Grecia, Polonia şi Ungaria se opune creării unei noi structuri de securitate în subordinea Bruxelles-ului, structură dorită de Berlin, care să asigure desfăşurarea de forţe de securitatea fără acordul ţării respective, în prevenirea migraţiei.

Cooperarea franco-germană şi ameninţarea teroristă

Ameninţarea teroristă este o altă provocare majoră pentru Europa, Franţa fiind lovită de două ori anul trecut. Parisul a încercat la fel ca şi Berilinul să organizeze un răspuns colectiv în baza articolului 42.7 din Tratatul Uniunii Europene. Rezultatul a fost identic, adică un fisco. Franţa îşi aduce o contribuţie importantă la misiunea ONU din Mali, dar are şi 1.000 de militari pentru pregătirea trupelor irakiene care luptă împotriva ISIS. În domeniul militar, Germania sprijină Franţa plasând o fregată germană sub comanda franceză a grupului naval al portavionului Charles de Gaulle. Având în vedere reticenţa administraţiei de la Berlin de a se angaja militar în Siria, sprijinul naval cât şi cel aerian prin utilizarea de avioane de recunoştere şi de realimentare în zbor înseamnă un pas important în reluare cooperării franco-germane, înseamnă în final solidaritatea pierdută în ultimul deceniu între cele două.

La rândul ei, Franţa îşi manifestă solidaritatea cu Germania, deşi preşedintele Hollande nu a fost înştiinţat înainte de realizarea acordului secret dintre Berlin şi Ankara privind refugiaţii. Şi totuşi, Parisul s-a angajat să sprijine Berlinul prin susţinerea cotelor de refugiaţi repartizate pe teritoriul UE. Astfel Parisul a fost de acord să preia 30.000 de azilanţi din Grecia şi să-i relocheze în regim de urgenţă în Franţa. De fapt, prim-ministrul Manuel Valls a lăsat să se înţeleagă, după vizita unei tabere de refugiaţi de lângă Munchen, că ceea ce s-a stabilt ca fiind cota Franţei va rămâne bătută în cuie şi nu se va accepta o nouă creştere sub nicio formă, fapt ce în final a nemulţumit Berlinul.

Dacă înainte de 1990 Parisul sprijinea Berlinul necondiţionat, acum lucrurile s-au schimbat, nemţii ajungând într-un fel la fundul sacului în relaţia cu francezii.

Au francezi dreptate? Într-un fel, da, pentru că Frontul Naţional a lui Le Pen abia aşteaptă o nouă tranşă de refugiaţi pentru a-şi spori numărul de voturi cu ocazia alegerilor din 2017. Deputaţii francezi au adoptat o propunere de rezoluţie a grupului de dreapta, Republicanii, prin care invită Guvernul francez să nu reânoiască sancţiunile europene împotriva Rusiei, impuse pe fondul conflictului separatist din estul Ucrainei (AFP). Este o rezoluţie care nu are caracter obligatoriu, dar care relevă disensiunile din societatea franceză. Rezoluţia a fost adoptată cu 55 de voturi pentru şi 44 împotrivă, bucurandu-se de sprijinul extremei dreapte şi a extremei stângi ambele cu simpatii şi sprijin de la Moscova, însă a fost respinsă de socialişti şi ecologişti.

Liderii UE trebuie să poarte o dezbatere şi să ajungă la un consens care ar duce în final la pregătirea unei căi legale de migraţie. Se pare însă că soluţiile politice naţionale sunt cele care dictează regula şi nu Bruxelles-ul. Europa se transformă pe zi ce trece într-o fortăreaţă. Recent, Germania, Franţa, Austria, Belgia Danemarca şi Suedia (ţările cele mai afectate de valul migrator) au cerut Comisiei Europene să extindă controalele la graniţa Zonei Schengen dincolo de data limită de 12 mai, conform declaraţiei ministru de Interne german, Thomas De Maiziere. Germania şi aliaţii ei speră să menţină acest control în vigoare până în noiembrie. Germania vrea soluţii transnaţionale la criza imigranţilor, iar protecţia graniţelor externe o doreşte consolidată acum, când diferite state membre ale UE au adoptat soluţii naţionale ce afectează coeziunea blocului comunitar.

Cooperarea franco-germană şi leadershipul Europei

Esenţial pentru o Europă unită este, în primul rând, reluarea leadershipului comun franco-german şi, în al doilea rând, satisfacerea cerinţelor de securitate ale flancului estic al Europei, de la Marea Baltică la Marea Neagră inclusiv crearea unei Flote a Mării Negre care să acţioneze sub umbrela NATO, dar şi constiturea de baze NATO, de dimensiunea unor brigăzi (4000-5000 militari) în fiecare din statele din flancul estic (cel puţin 7 brigăzi). O poziţie proactivă a Franţei în problema refugiaţilor şi găsirea unei soluţi de apărare a graniţelor Uniuni ar fi un bun început al acestei noi relaţii Berlin-Paris. Ruta de urmat este creşterea cooperării între cei doi pentru obţinerea unui interes colectiv comun european.

În acelaşi timp trebuie găsite soluţii la cauzele care au generat această criză fără precedent a imigranţilor. Discuţia nu poate avea ca obiectiv numai coridoarele umanitare sau lupta împotriva Staului Islamic. Există o oportunitate acum prin încetarea chiar şi temporară a focului între Assad şi opozanţii săi, cu excepţia zonelor deţinute de ISIS şi Frontul Al-Nusra, de a găsi o soluţie de tranziţie de la regimul lui Assad la un regim în care opoziţia să aibă rolul decisiv. Europenii au loc la masa tratativelor de la Geneva, dar agenda lor nu este coezivă, iar ruşii şi americani nu-i aşteaptă să se lămurească ce vor.

În al treilea rând, Franţa şi Germania trebuie să dea un sens direcţiei în care trebuie să se îndrepte Uniunea. Aşa cum Parisul şi Berlinul au stat unite la negocierile cu Marea Britanie în vederea evitării Brexit-ului, trebuie să caute împreună soluţii pentru o mai largă integrarea a ţărilor membre în Uniune. O viziune proactivă şi atotcuprinzătoare este necesară dacă Bruxellesul doreşte ca europenii să-şi recâştige încrederea în proiectele Uniunii. Trebuie însă să fim oneşti, aceste lucruri nu se vor întâmpla înainte de alegerile din mai 2017 din Franţa urmate de alegerile din septembrie din Germania. Sunt semnale că cetăţenii celor două state vor o schimbare de lidership şi asta alături de creşterea popularităţii partidelor extremiste va duce la o nouă arhitectură politică a Europei. Şi mai este ceva Referendumul din Marea Britanie. Este de fapt primul pas spre o nouă Europă. Dacă Brexitul se va întâmpla Franţa şi Germania vor trebui să acţioneze împotriva impactului centrifugal şi este necesar să aducă ţările membre la masa unor negocieri speciale.

Este realist să punem toate problemele Europei în seama Franţei şi a Germaniei? Nu, pentru că între ele există o lipsă de coeziune şi acest lucru, cum spunea un hâtru- trage covorul de sub picioarele UE la un timp de mare tensiune şi când provocările externe şi interne au atins cote maxime.

Cât priveşte securitatea flancului estic al NATO, Berlinul ar trebui să mainifeste mai mare înţelegere a culturii estice creată în aceste ţări de comunism. Este necesară fără doar şi poate o creştere a capacităţilor militare ale Alianţei NATO pe flancul estic prin poziţionare de tehnică militară de ultimă generaţie, prin constituirea unui sistem A2/AD eficient, prin construirea de baze militare de nivel brigadă, prin dezvoltarea unei infrastructuri şi a unei logistici capabile să susţină operaţiunile militare complexe. De ce este necesară o Flotă a Marii Negre? Pentru simplul motiv că există portavionul rusesc Crimeea dotat cu tehnică militară de ultimă generaţie care poate bloca flancul sud-estic.

Privind, însă, mai adînc şi mai atent lucrurile, cohortele de africani şi cele de musulmani care au ocupat drumurile, gările, ogoarele şi cîmpiile europenilor, războiul hibrid la care Europa este supusă de Moscova, cît şi alte mari neajunsuri care zgîlţîie de multă vreme balamalele continentului, se poate spune că Europa este în cădere liberă! Spre ce ne îndreptăm?

[1]Neo-otomanismul, articulat prima dată în anii ’90 de către intelectuali liberali seculari, împreună cu prim-ministrul de atunci, Turgut Özal, dorea să găseasca surse pentru apariţia pluralismului şi a deschiderii vieţii politice şi sociale din Turcia, iar pe plan naţional, punea accent pe legăturile lingvistice, culturale şi religioase cu noile state independente din Caucaz şi Asia Centrală, precum şi cu fostele dominioane arabe. Neo-otomanismul, la polul opus kemalismului, din acest punct de vedere, se hrăneşte cu trecutul imperialist al spaţiului Turciei de astăzi, având ca scop creşterea importanţei şi a influenţei Turciei atât în Orientul Mijlociu, cât şi în Europa şi, la un nivel mult mai general, devenirea unui actor global. Această nouă ideologie a determinat eforturile de detensionare a relaţiilor cu Armenia, cooperarea pe tema cipriotă (şi susţinerea Planului Annan, în 2004), menţinerea unor relaţii cordiale cu Grecia, cooperarea economică şi politică cu Georgia şi intensificarea cooperării cu Rusia. Pe plan intern, a răspuns nevoii majorităţii populaţiei de relaxare a practicilor religioase, prin care mulţi etnici turci se definesc, a creat stabilitate economică şi îmbunătăţirea sistemului de sănătate. (Revista 22 – „Turcia şi noul otomanism“  – Cristina Dobreanu 2011)

adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorFlorina Vevera: Frica de “Minority Report”

PoliticVictor Negrescu cere adoptarea rapidă a viitorului buget al UE

EconomieSorin Ioniţă: Digi24 începe campania Statul la Stat. Unde te faci că muncești pe bani publici

ExternFlorina Vevera: Frica de “Minority Report”

EvenimenteCristina Buzasu at the Annual Diplomatic Gala

CulturaIon M.Ioniţă: Dezbatere „Historia“ – 75 de ani după Yalta. Cine conduce lumea?

SocialRadu Preda: Eternizarea în funcție a rectorilor

MoldovaValentin Naumescu: „Moldova este, dacă vreți, eșantionul cel mai reprezentativ al schimbării”



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe