Matei Bogdan
Publicat în 21 noiembrie 2018, 12:21 / 48 elite & idei

Alexandru Grumaz: Razboiul Rece sau „Pacea caldă“? (criza rachetelor cu rază intermediară de acţiune/telegrame ale serviciilor secrete sovietice)

Alexandru Grumaz: Razboiul Rece sau „Pacea caldă“? (criza rachetelor cu rază intermediară de acţiune/telegrame ale serviciilor secrete sovietice)

de Alexandru Grumaz

În memoriile sale, Ronald Regan dezvăluie că se plângea lui Nancy, soţia sa, de faptul că a trimis mai multe scrisori liderilor sovietici pentru a se întâlni cu aceştia şi nu a reuşit: Cum am să mă întâlnesc cu un oficial de rang înalt al URSS dacă ei continuă să moară în mandatul meu?(Brejnev în 1982, Andropov în 1984, Cernenko în 1985).

Intrăm într-o nouă ordine geoeconomică mondială, caracterizată printr-o rivalitate puternică între Statele Unite şi China şi prin folosirea clară a instrumentelor economice pentru atingerea obiectivelor strategice. În aceeastă ecuaţie dintre cei doi, SUA şi China, apare şi Rusia care este un factor multiplicator al instabilităţii. Situaţia globală actuală este una tensionată, iar viitorul este impredictibil. Punerea în discuţie a tratatului de interzicerea a rachetelor nucleare cu rază intermediară (INF),  tensiunile dintre liderii politici ai marilor puteri, tensiunile din estul Mediteranei, tensiunile din Siria şi tensiunile dintre comunitatea internaţională şi Arabia Saudită, diferenţele de obiective între SUA şi Coreea de Sud referitoare la relaţia cu Coreea de Nord fac ca această perioadă să fie similară cu cea din perioada care precedat Primul Război Mondial.

Acum, la 100 de ani, ne întoarcem în acelaşi loc cu diferenţa că suntem în altă etapă a dezvoltării umane. Ce ne aşteaptă? Un nou Război Rece sau o Pace caldă? (Cum definea perioada actuală fostul ambasador american în Rusia, Michael McFaul[1]).

În capitolul 24, intitulat Sfârşitul resetării (pentru moment), din cartea De la Războiul Rece la o Pace caldă – Un ambasador american în Rusia lui Putin, Michael McFaul scria: …din februarie 2016, prim-ministrul Rusiei, Dimitrie Medvedev, făcea un anuţ înfricoşător: «Ne îndreptăm rapid către o perioadă a unui nou Război Rece». Câteodată sunt confuz: suntem în 2016 sau în 1962?[2] Medvedev în mod deliberat a invocat anul 1962, pentru că atunci URSS şi SUA au fost la un pas de un război nuclear. Ascultându-l, am decis că exagerează – relaţiile între Rusia şi SUA nu sunt la fel de rele ca cele din 1962 – dar în mod sigur trebuie să cercetez mai adânc în timpul Războiului Rece pentru a găsi o perioadă de confruntare similară. Nu este o întoarcere la Războiul Rece, dar în mod sigur este o Pace Rece. Relaţiile dintre SUA şi Rusia nu erau diferite faţă de cele dintre URSS şi SUA în 1979, când eu am început să le studiez… Aluzia lui Medvedev la binomul Kennedy-Hrusciov arăta că importanţa schimbării produse de întalnirea Regan-Gorbaciov este de domeniul trecutului.

În acel moment Crimeea era deja la Rusia, iar sanctiunile împotriva Kremlinului în funcţiune. Când vine vorba de izolarea rusă, după anexare, realitatea nu  corespunde retoricii. Toate marile economii ale UE au continuat în linişte să facă afaceri cu vecinul lor de la est. De fapt, Europa cumpără mai mult gaz din Rusia decât oricând în istorie. Mai mult decât atât, o prietenie din ce în ce mai strânsă cu China a oferit Moscovei finanţe, noi oportunităţi comerciale şi o susţinere diplomatică. Moscova şi-a consolidat legăturile cu o serie de ţări din Orientul Mijlociu, de la Turcia până la Israel, Arabia Saudită şi Iran, şi şi-a extins influenţa în regiune într-o perioadă de ezitare americană. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat la începutul lunii octombrie 2018 că alianţa militară a rămas „îngrijorată de Rusia care nu-şi mai respectă angajamentele internaţionale, inclusiv Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (INF)“.

La începutul anilor 1980, Reagan a fost supus unei presiuni enorme din partea aliaţilor din Europa de Vest pentru a opri desfăşurarea rachetelor Pershing II, destinate contracarării rachetelor SS-20 sovietice. El a rezistat, iar rachetele Pershing II au fost dislocate. Această mişcare de şah a sa a fost răsplătită. Desfăşurarea a fost un factor care l-a ajutat să-i convingă sovieticii să negocieze serios Tratatul INF în 1987. Lecţia: Unele proliferări pe termen scurt pot fi necesare pentru controlul armelor pe termen lung.

Preşedintele Donald Trump se apropie astăzi de o abordare similară. În 2017, Comandantul Comndamentului SUA din Pacific, Amiralul Harry Harris, a declarat în faţa Congresului că aproximativ 95% din rachetele Chinei ar încălca Tratatul INF, dacă Beijingul ar face parte din acord. Câte rachete are China alocate pentru un portavion american? 1200 de rachete cu rază intermediară cu încărcătură nucleară sau conventională. Astfel, Beijingul a exploatat respectarea de către Washington, timp de 31 de ani, a Tratatului INF, ceea ce a dus la obţinerea dominanţei militare în Marea Chinei de Sud.

Despre tratat

Tratatul dintre SUA şi URSS privind eliminarea rachetelor cu raza intermediară (tratatul INF) a fost semnat pe 8 decembrie 1987, la Washington, de preşedintele Ronald Reagan şi de secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, şi a intrat în vigoare la 1 iunie 1988. Eliminarea tuturor rachetelor şi a lansatoarelor aferente în temeiul tratatului a fost finalizată în 1991. Tratatul are o durată nelimitată şi interzice posesia, producţia şi testarea în zbor a sistemelor de rachete cu rază intermediară de acţiune.

Tratatul a impus eliminarea completă a tuturor celor aproximativ 800 de rachete americane şi aproximativ 1800 de rachete sovietice, rachete cu rază intermediară de acţiune cuprinsă între 500 şi 5.500 de kilometri, lansatoarele acestora şi echipamentele şi structurile de sprijin asociate. Toate aceste elemente au fost eliminate până la 28 mai 1991. Au fost inspecţii referitoare la tratat şi de o parte şi de cealaltă până în 2001. Tratatul INF nu a fost niciodată un garant al păcii mondiale, în schimb a anunţat sfârşitul iminent al Războiului Rece şi a fost o măsură de restabilire, chiar şi numai parţială, a încrederi între SUA şi URSS.

Anunţul încheierii tratatului – indiferent de cauza sau pretenţia presupusă în spatele acestuia – este doar cel mai recent dintr-o serie de semnale că orice încredere a existat înainte a dispărut. Este cel mai clar semn din partea SUA pentru Rusia şi China că Washingtonul îi consideră acum, pe ambii, concurenţi strategici şi intenţionează să se comporte în consecinţă.

Sistemul 9M729 este un sistem de rachete dezvoltat de Rusia ca parte a familiei rachetelor sol-sol Iskander. Potrivit comunităţii de informaţii americane, racheta 9M729 este, în esenţă, o variantă a unei rachete de croazieră hipersonică sau a unei rachete balistice cu o distanţă de câteva mii de kilometri şi care poate fi înarmată cu încărcătură nucleară. La începutul lunii octombrie 2018, SUA a susţinut că noua rachetă încalcă limitele Tratatului Forţelor Nucleare Intermediare (INF) şi, prin urmare, dezvoltarea ei ar trebui oprită. Modelul 9M729 ar putea fi folosit pentru a lovi orice ţintă în Europa de Vest fiind dotată, în caz de război cu NATO[3], cu focoase nucleare tactice.

Perioada de la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 a părut ca unul dintre cele mai tensionate intervale de timp ale Războiului Rece. Majoritatea americanilor, şi nu numai, de o anumită vârstă şi cei care lucrează în domeniul securităţii naţionale probabil că au, printre amintirile lor, imagini ale elicopterelor americane care ridică evacuaţi de pe acoperişul ambasadei SUA din Saigon, în 1975.

Înfrângerea Americii în Vietnam a fost urmată după un an de desfăşurarea rachetelor nucleare sovietice SS-20 „Sabre“ în Europa. Conducerea militară sovietică a crezut că implementarea acestui sistem de rachete avansate a fost esenţială pentru a se asigura că Pactul de la Varşovia avea o capacitate egală sau mai mare decât Statele Unite de a lansa lovituri nucleare în teatrul european. Acest lucru permitea Uniunii Sovietice să submineze „credibilitatea garanţiei nucleare americane în Europa de Vest“.

După dezbateri ample, conducerea NATO, în consens, a anunţat o decizia sa pe 12 decembrie 1979: ca răspuns la desfăşurarea rachetelor sovietice SS- 20 Statele Unite vor desfăşura 108 rachete balistice cu rază intermediară Pershing II şi 464 de rachete de croazieră Tomahawk în Marea Britanie, Italia, Germania de Vest, Belgia şi Ţările de Jos. Desfăşurarea acestora va fi oprită dacă SS-20 vor fi îndepărtate. Cu cinci săptămâni mai devreme, 52 de diplomaţi şi cetăţeni americani au fost luaţi ostatici în Teheran, începând detenţia lor de 444 de zile într-un Iran care tocmai trecuse de la un aliat strategic occidental la un adversar feroce. La douăsprezece zile după anunţul NATO asupra Pershing II şi Tomahawks, trupele sovietice au invadat Afganistanul.

Tensiunile din Războiul Rece au fost cu siguranţă mai mari decât în ​​orice moment de la criza rachetelor cubaneze. Şirul evenimentelor din perioada anilor 80 este unul cutremurător şi a mai continuat încă câţiva ani. La 1 septembrie 1983, zborul Korean Air Lines Flight 007 a plecat din New York, în drum spre Seul, prin Anchorage. Zborul coreean a ajuns la 360 de mile distanţă, faţă de ruta stabilită, în spaţiul aerian sovietic, unde un avion sovietic Sukhoi-15 şi un MiG-23 l-au interceptat. La scurt timp după aceea, KE007 s-a prăbuşit în Marea Okhotsk, ucigând în impact toţi 269 de pasageri, inclusiv 61 de americani, dintre care unul era congresmanul republican Larry P. McDonald, un anticomunist convins. Reagan a descris incidentul drept „un act de barbarism împotriva naturii“.

Tensiunile au continuat să crească spre finele anului. Exerciţiul NATO Able Archer[4], executat între 2 noiembrie şi 11 noiembrie, s-a axat pe aplicarea cerinţelor de coordonare în cadrul structurii de comandă a Alianţei pentru autorizarea utilizării armelor nucleare. Într-o diferenţă esenţială faţă de exerciţiile anterioare, aceasta a implicat conducerea SUA şi a NATO. Serviciile de informaţii sovietice au urmărit îndeaproape aceste mişcări ale liderilor şi a apreciat că acestea au indicat intenţia SUA de a „asigura o primă lovitură nucleară“.  Liderii sovietici au ordonat drept răspuns dotarea cu arme nucleare tactice a aeronavelor militare sovietice dislocate în Germania de Est, aeronave capabile să lovească în Germania de Vest şi nu numai.

Din fericire, tensiunile nu au atins niciodată punctul de fierbere. Convingerile ferme ale lui Reagan că „nimeni nu poate «câştiga» un război nuclear“ şi dorinţa sa de a discuta cu conducerea sovietică au stat la baza agajării acestora. Reagan a dorit ca în perioada în care va fi în Biroul Oval să reducă riscurile de război nuclear, inclusiv prin tăierea arsenlelor americane şi sovietice. Începând cu noiembrie 1981, el a oferit liderilor sovietici un plan pentru a elimina toate rachetele cu rază intermediară din Europa.

Cu toate acestea, Reagan, împreună cu liderii NATO, a fost de acord cu faptul că desfăşurarea  rachetelor Tomahawk şi Pershing II trebuie să continue. Reagan a devenit din ce în ce mai convins, după cum a explicat Parlamentul britanic, în iunie 1982, că „puterea noastră militară este o condiţie prealabilă pentru pace“.  În logica aceasta, care este aproape de neconceput mai mult de trei decenii mai târziu, tensiunea a umplut potirele unui posibil război nuclear în noiembrie 1983 şi a contribuit la furnizarea către SUA a ceea ce Reagan a descris mai târziu ca fiind „cea mai puternică poziţie în două decenii de a negocia cu ruşii de la putere“.

În aprilie 1985, Gorbaciov a anunţat că suspendă desfăşurarea de rachete SS-20 în Europa. S-a întâlnit cu Reagan pentru prima dată la Geneva în noiembrie 1986. La cinci luni de la acest summit, tragedia a lovit Uniunea Sovietică atunci când reactorul nuclear de la la centrala Cernobîl a explodat. Explozia a provocat mai mult de 4.300 de victime. Accidentul a întărit, pentru Reagan şi Gorbaciov, convingerea  că trebuie să se facă progrese serioase asupra reduceri armelor nucleare. Această credinţă a servit drept temelie pentru semnarea Tratatului INF în decembrie 1987 la Washington.

Telegrame din arhivele KGB din Ucraina sau din arhive SUA

Începând cu anul 1981, „obiectivul principal“ al KGB-ului a fost „de a urmării neîncetat pregătirile militare ale inamicului şi posibilele pregătiri pentru o eventuală lovitura nucleară“, conform textului unui discurs secret al preşedintelui KGB, Iuri Andropov, găsit în arhivele KGB ucrainene.

Preşedintele KGB, Iuri Andropov, către membrii KGB, „Rezultatele celui de-al 26-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi sarcinile pentru organizarea KGB“, 25 martie 1981. Top Secret /1981-03-25

Sursă: Arhiva KGB ucrainiană, f. 13, o. 678, pp. 9-27. Document aflat în Arhiva SUA

La o prezentare secretă, pentru ofiţerii KGB, din 25 martie 1981, Iuri Andropov, şeful KGB, a avertizat că „de la Marele Război Patriotic şi până în anii Războiului Rece nu cred că situaţia [exacerbarea situaţiei internaţionale] a fost aşa de acută ca acum“. El a rezumat apoi rezultatele celui de-al 26-lea Congres al Partidului Comunist al URSS şi a introdus o nouă acţiune operativă codificată RYaN. Andropov a anunţat că acum este nevoie ca KGB-ul să lucreze pentru a preveni o primă lovitură nucleară occidentală – în ciuda lipsei de dovezi că NATO ar avea astfel de intenţii. Şeful KGB a mai transmis ofiţerilor serviciului de informaţii:

(1) „Raportul [către cel de-al 26-lea Congres] afirmă că imperialiştii conduc o cursă a înarmărilor la o scară fără precedent şi grăbesc pregătirile pentru un război nuclear. Operaţiunile de informaţii detaliate pe care SUA şi partenerii lor NATO le desfăşoară împotriva URSS şi aliaţilor săi, fac parte integrantă din aceasta.”

(2)„După cum ştiţi, unul dintre elementele cruciale ale unei strategii nucleare este de a lovi în aşa fel încât lovitura să dezactiveze cât mai multe instalaţii vitale ale inamicului. Şi, prin urmare, cel care cunoaşte mai bine obiectivele, intenţia şi întreaga natură a pregătirilor militare şi politice ale celeilalte părţi, va câştiga avantajul cu mult înainte ca rachetele să-şi atingă ţinta. În acest sens, cu mult înainte de confruntarea militară, o confruntare a serviciilor de informaţii are importanţa ei. Obiectivul nostru este să-o câştigăm.”

(3) „Un rol esenţial în atingerea acestui obiectiv revine serviciului de informaţii externe al KGB-ului. Serviciul nostru de informaţii are experienţă, se bazează pe tradiţii glorioase, are la dispoziţie un personal loial şi bine pregătit şi este înarmat cu echipamente de specialitate de ultimă oră. Să se angajeaze cu curaj în teritoriul inamic.”

(4) „Dar astăzi trebuie să ne gândim cum să creştem în continuare eficienţa serviciului de informaţii în faţa unor noi sarcini mult mai complexe. Pe scurt, serviciul de informaţii trebuie să înveţe să acţioneze într-un mod rapid şi precis. Obiectivul său este de a urmării cu atenţie pregătirile militare ale inamicului, ale inamicului principalul [Statele Unite], pregătirile sale pentru o lovitură nucleară şi să evalueze riscul real al izbucnirii războiului.”

În februarie 1984, revista „Analiza militară“,  a Statului Major General sovietic, diseca exerciţile NATO din 1983 şi avertiza despre dificultatea de a distinge exerciţiul de pregatirea unui posibil atac.

Preşedintele KGB, Iuri Andropov, către secretarul general Leonid Brezhnev, „Bilanţul KGB pe anul 1981”, 10 mai 1982 şi Victor Chebrikov către secretarul general Iuri Andropov, „Bilanţul KGB pe 1982”, 15 martie , 1983.

Sursa: Dmitrii Antonovich Volkogonov Papers, Biblioteca Congresului SUA, disponibilă la Colecţia READD-RADD din Arhiva Naţională de Securitate(document furnizat de Svetlana Savranskaya).

În timp ce raportul KGB din 1981 prezentat de Iuri Andropov lui Leonid Brejnev nu folosea termenul specific „Operaţiunea RYaN”, el a afirmat că KGB „a pus în aplicare măsuri de consolidare a activităţii de informaţii pentru a preveni o posibilă izbucnire bruscă a războiului”. KGB-ul „a obţinut în mod activ informaţii cu privire la aspectele militare şi strategice, precum şi planurile militare şi politice agresive ale imperialismului [şi anume Statele Unite] şi complicii săi” şi „au sporit relevanţa şi eficacitatea abilităţilor sale active de informaţii”

Raportul din 1982 – trimis de această dată secretarului general Andropov de către preşedintele KGB, Victor Chebrikov – a confirmat temerile reale ale sovieticilor de încercuire a propriului teritoriu. Acesta a luat act de provocările reale ale  „SUA şi aspiraţiile NATO de a schimba echilibrul strategic-militar existent „şi, ca atare,” A fost acordată atenţie sporită problemelor militare şi strategice legate de pericolul unui atac termonuclear al inamicului”.

STASI Note on Meeting Between Minister Mielke and KGB Chairman Andropov, July 11, 1981, Highly Confidential.

1981-07-11 strict secret /Notă referitoare la întâlnirea dintre Ministrul Securităţii din RDG Mielke şi preşedintele KGB Andropov

Sursa: Biroul Comisarului Federal pentru Stasi Arhive SUA

În timpul unei discuţii ample cu Ministrul Securităţii statului est-german Erich Mielke, la care au participat delegaţi sovietici şi est-germani, Andropov a recunoscut rolul important pe care Germania de Est l-a jucat în furnizarea datelor necesare îndeplinirii obiectivelor proiectul codificat RYaN[5], mulţumindu-i în special pentru furnizarea manualului NATO KGB-ului. Adropov a mai declarat că „a apărut o creştere substanţială a tensiunilor militare“. Apoi, i-a spus lui Mielke că el crede că un atac occidental este cel puţin posibil: „SUA se pregăteşte pentru război, dar nu doreşte să înceapă un război. Ei nu construiesc fabrici şi palate pentru a le distruge. Ei se străduiesc pentru superioritate militară pentru a ne «verifica» şi apoi pentru a declara «şah mat» împotriva noastră fără a începe un război. Poate mă înşel”.

În memoriile sale post-Război Rece, ambasadorul sovietic din SUA Anatoli Dobrynin a declarat că toţi secretari generali cărora le-a servit – Hruşciov, Brejnev, Cernenko sau Gorbaciov- „au crezut că un atac ar putea avea loc pe neaşteptate“. Andropov, a scris el, s-a dovedit a fi „o excepţie“. „În timp ce era încă şeful KGB, Andropov credea că administraţia Reagan se pregătea în mod activ pentru război“. Dobrynin a reamintit o conversaţie „privată“ cu Andropov în care el avertiza că „Reagan este imprevizibil. Ar trebui să te aştepţi la ceva de la el“.

Aceste rapoarte arată că KGB-ul a depus eforturi susţinute pentru a înţelege operaţiunile militare de exrciţiu ale NATO şi SUA în Europa. Frica sovieticilor de o posibilă lovitură nucleară era evidentă şi ea s-a manifestat pentru prima dată în 1981. La aceasta se adăugă frica sovieticilor de Inţiativa Strategică-Războiul Stelelor pe care SUA o declanşase.

Tratatul INF îşi merită locul său în istoria Războiului Rece, „istorie“ fiind cuvântul cheie care-l caracterizează acum. Astăzi, tratatul forţează angajamentele strategice ale SUA, angajamente care sunt inacceptabile – în special datorită creşterii puterii militare chineze. Aceste obligaţii par să fie înţelese la Casa Albă. Preşedintele Donald Trump a declarat că intenţionează să retragă Statele Unite din tratat, invocând încălcările ruse ale acordului datând încă din 2014. Cum şi dacă acest lucru ar avea loc este încă neclar, dar, în mod crucial, preşedintele şi-a exprimat de asemenea dorinţa de a rămâne angajat într-un tratat de tip INF, dacă Rusia este de acord să se reîntoarcă la conformitate şi China va deveni în cele din urmă un semnatar.

Consilierul pentru securitatea naţională, John Bolton, a exprimat un sentiment asemănător la discuţia recentă cu preşedintele Vladimir Putin de la Moscova. Casa Albă a ajuns la această poziţie după ce Congresul şi liderii militari şi-au exprimat în mod public îngrijorarea cu privire la tratat. În lumina încălcărilor ruse ale obligaţiilor tratatului şi a avantajului asimetric din ce în ce mai mare al Chinei în ceea ce priveşte rachetele terestre care ameninţă interesele Statelor Unite în Asia, ultimul act de autorizare a apărării naţionale cere preşedintelui să stabilească dacă „interdicţiile prevăzute la articolul VI din Tratatul INF, obligatorii pentru Statele Unite, încalcă legislaţia americană“.

 

[1]În 1979 Michael McFaul credea ca student că un angajament mai serios cu ruşii va aduce cele două ţări mai aproape una de alta.

[2]Medvedev se referea la Criza rachetelor cubaneze din 1962

[3]Echilibrul a fost rupt acum câţiva ani când SUA au acuzat oficial Rusia că încalcă tratatul prin dezvoltarea unui rachete de croazieră capabilă nuclear cu rază medie de acţiune, respectiv Novator 9M729 (cod NATO SSC-8). Rusia a respins acuzaţiile şi a refuzat dialogul propus succesiv de administraţiile Obama şi Trump, insistând pe faptul că scutul anti-rachetă NATO este, la rândul lui, o încălcare a tratatului. Modelul 9M729 este o variantă a rachetelor 9M728 o versiune îmbunătăţită – o rachetă cu rază extinsă, sol-sol – se lanseaza de pe un nou model de lansator, denumit Garnet.  9M729/SSC-X-8 este un sistem de rachete de croazieră pe distanţe lungi cu rază lungă de acţiune. Potrivit rapoartelor oficiilor de informaţii occidentale, racheta este o versiune terestră a complexului de rachete (SS-N-30) 3M14 „Caliber-NK” şi a fost dezvoltată de OKB „Innovator” (Ekaterinburg). Din raportele serviciilor de informatii „Sistemul de management pentru rachetele 9M728 / 9M729 şi versiunea sa îmbunătăţită” a trecut testele de stat. Intervalul de zbor evaluat al rachetei este cuprins între 500 şi 5500 de km – distanţa acoperită de tratatul INF. Racheta este realizată printr-o proiectare aerodinamică normală, cu aripile pliate în fuselajul rachetei în poziţia de transport. Racheta este echipată cu combustibil solid. Sistemul de control şi ghidarea al rachetei de croazieră este probabil un sistem de control inerţial (autopilot) Doppler cu corecţie a unghiului de deviaţie prin senzori în conformitate cu sistemele de navigaţie prin satelit GLONASS şi GPS. În etapa finală, este posibil să se utilizeze un radar activ. Există speculaţii că racheta este o opţiune de suprafaţă a rachetei intercontinentale navale CBRC X-101 cu un interval de peste 5.500 km. Crearea şi testarea unor astfel de rachete sol-sol încălcă Tratatul privind Rachetele Nucleare cu Rază Intermediară.

[4]Exerciţiul militar NATO „Able Archer”a fost un exerciţiu militar NATO de zece zile, care a început la data de 2 noiembrie 1983. Acest moment al Războiului Rece, deşi pare obscur la prima vedere, este considerat de mai mulţi istorici, după criza rachetelor cubaneze din 1962  momentul în care lumea a fost cel mai aproape de un război atomic. Centrul exerciţiului militar care implica toată Europa de vest era sediul NATO din Belgia de la Casteau, aflat la nord de Mons. Exerciţiul militar Able Archer simula un moment de conflict care se escalada, şi care culmina prin utilizarea armelor nucleare. Exerciţiul militar din 1983 avea şi unele elemente, care nu au fost anterior niciodată exersate, cum au fost: transmisiuni radio codate, tăcere în comunicaţiile radio, participarea şefilor de stat şi o alarmare nucleară de tip DEFCON 1. „Îi enervam foarte tare,” îşi aminteşte fostul secretar de stat Dr. William Schneider, care a văzut „rapoartele secrete după acţiuni” despre zboruri. „Sovieticii nu pricepeau ce înseamnă toate acestea. Escadrile întregi zburau drept spre spaţiul aerian sovietic, sovieticii ne prindeau cu radare, alarmau unităţile, ca apoi în ultimul minut escadrilele noastre să se întoarcă.” (Wikipedia)

[5]Motivele precise care au condus la Operaţiunea RYAN sunt încă necunoscute şi astăzi. După opinia disidentului KGB, Oleg Gordievski, „paranoia sovietică” şi „retorica lui Reagan” se susţineau reciproc. Gordievski era de părere că Brejnev şi Andropov erau „comunişti de modă veche, uşor influenţabili….de dogme comuniste”, care credeau că Ronald Reagan va apăsa butonul nuclear şi va arunca Uniunea Sovietică în „groapa de gunoi a istoriei”. Benjamin B. Fischer, istoric la CIA a precizat câteva motive care probabil au condus la Operaţiunea RYAN, dintre care prima fiind Operaţiunile psihologice (PSYOP), care au început imediat după ce preşedintele american Ronald Reagan şi-a preluat mandatul.

www.adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

PoliticIurie Leancă: ”Sandu și Năstase încearcă să antreneze și România în luptele politice din R.Moldova”

EconomieDaniel Daianu: What drives illiberalism?

ExternAlexandru Grumaz: George H.W. Bush, Mihail Gorbaciov şi Summitul de la Malta din 1989

EvenimenteCristian Bușoi, organizator al evenimentului „UE 2019-2024: Cum putem sprijini eliminarea hepatitei virale, în conformitate cu strategia globală a OMS și SDGS ale ONU”

CulturaRadu Preda: Memoria dreptăţii

SocialRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe