Henry Kissinger crede că o comunitate atlantică divizată va transforma Europa într-un apendice al Eurasiei, plasînd-o sub controlul Chinei.

La sfîrşitul lunii iulie, principalele linii aeriene americane au cedat în faţa şantajului Beijingului care le-a solicitat imperativ să scoată de pe website-urile lor orice informaţie care ar fi putut lăsa să se înţeleagă că Taiwanul nu este parte a Chinei. Li s-a părut prea riscant să nu o facă deşi Departamentul de Stat american le sprijinise criticînd dur presiunile chinezilor, pe care le consideră un „nonsens orwellian“. IATA, Asociaţia Internaţională pentru Trasporturi Aeriene, estimează că în 5 ani, China va devansa Statele Unite devenind cea mai importantă piaţă aviatică (definită drept traficul aerian către şi dinspre a anumită ţară) din lume. O consecinţă implacabilă a legii numerelor mari. Iar în timp ce recurge la aceste presiuni care încalcă grosolan reguli fundamentale ale WTO (Organizaţia Mondială a Comerţului), de pe urma cărora a benficiat enorm în ultimele două decenii, China se autodescrie drept un campion al comerţului liber şi al multilateralismului, în contrast cu America lui Trump, caracterizare la care subscriu din păcate şi unele puteri occidentale.

Între timp, presa americană vorbeşte despre un raport intern Google în care se discută despre lansarea unei variante a sistemului de operare pe mobil Android care să se conformeze politicii de cenzură a informaţiei impusă de autorităţile de la Beijing. Această versiune a aplicaţiei ar urma să filtreze automat toate website-urile blocate de regim, o condiţie esenţială pentru ca Google să poată reveni pe piaţa chineză pe care a părăsit-o în 2010. În prezent toate aplicaţiile Google, de la GMail la YouTube, FaceBook, chiar şi DropBox, sunt automat blocate pe teritoriul Chinei. Sunt disponibile acolo doar variante chinezeşti ale motoarelor de căutare sau reţelelor sociale şi o armată de cenzori, estimată la un milion de persoane, supraveghează strict tot traficul Internet intern.

Iată însă că Beijingul a decis să extindă braţul lung al cenzurii la nivel global. Companiile aeriene americane şi, anterior, lanţul hotelier Marriott, anterior Google şi Yahoo, au resimţi explicit, direct, consecinţele acestui demers. În fapt, Beijingul foloseşte curent schimburile comerciale sau orice alte mijloace de presiune pentru a pedepsi ţările sau companiile care îi deranjează pe chinezi la un moment dat. De pildă, atunci cînd Coreea de Sud a decis să instaleze rachete de interceptare americane pentru a contracara potenţiale atacuri nord-coreene Beijingul practic a îngheţat o perioadă schimburile turistice bilaterale, cifrate la peste $8 miliarde. La fel, după ce UE a decis în 2013 să trateze în regim de dumping importurile chinezeşti de panouri solare, Beijingul a ameninţat că va suprataxa importurile de vin din Europa, în care doar partea Franţei era de peste $500 milioane anual. Pînă la urmă s-a ajuns la un acord, UE reducînd la jumătate tarifele aplicate. Iar în 2010, China a îngheţat, pînă în 2016, relaţiile diplomatice cu Norvegia după ce activistul pentru drepturile omului Li Xiaobo, decedat între timp în detenţie, a primit Premiul Nobel pentru Pace.

E bine să avem astfel de lucruri în minte atunci cînd ne întrebăm cum ar putea eventual arăta în viitor o potenţială lume dominată de Beijing. Cu trei mii de ani în urmă Imperiul Chinez s-a autointitulat „Regatul de Mijloc“, considerînd că ocupă un loc special, între cer şi pămînt, superior tuturor celorlalte naţii, considerate „barbare“. O concepţie care în mare nu s-a schimbat de atunci în mod fundamental. Nu e o discuţie teoretică. Mulţi se întreabă dacă nu am ajuns cumva la un punct de inflexiune geopolitică, la apusul Pax Americana şi a ceea ce numim ordinea mondială liberală. Brexitul şi mai ales viziunea noii administraţii de la Washington în materie de alianţe şi relaţii internaţionale sunt posibile semne în această direcţie. Într-o discuţie purtată cu Edward Luce, pentru Financial Times, Henry Kissinger, care ne avertizează că actuala situaţie internaţională este una „gravă, chiar foarte gravă“, este de părere că „Trump este una dintre acele figuri din istorie care apar din timp în timp pentru a marca sfîrşitul unei ere forţîndu-ne să renunţăm la falsele noastre iluzii. Asta nu înseamnă neapărat că el este conştient de asta sau că ia în calcul o viziune alternativă. Poate fi doar un accident“.

Numai că, nu doar la noi, lumea nu pare să fie conştientă de aceste posibile evoluţii dramatice sau de impactul acestora asupra vieţii de zi cu zi. Mai ales aşa numita „generaţie a mileniului“ din Occident dar şi de la noi, are impresia că aşa a fost dintotdeauna. Te sui în avion şi mergi oriunde pe glob, fără să ceri permisunea nimănui, sau după o mobilizare pe Facebook ieşi în stradă să protestezi împotriva politicienilor sau împotriva unor proiecte ca Roşia Montană. Nu are nici un fel de idee ce a însemnat Războiul Rece şi viaţa în comunism cînd, de exemplu la noi, benzina se dădea pe cartelă şi puteai fi arestat dacă ţi se găsea în casă o bancnotă de $100.

Ordinea internaţională liberală sună drept ceva abstract, dar existenţa acesteia, mai ales din1990 încoace, a avut şi are un impact enorm asupra raporturilor dintre ţări pe plan extern, dar şi a vieţii cotidiene a fiecăruia. A garantat în spaţiul în care operează libertatea de expresie şi dreptul la asociere, proprietatea privată, limitează semnificativ capacitatea statului de abuz la adresa cetăţenilor şi a militat pentru protecţia acestor drepturi fundamentale şi în alte regiuni. Şi, deşi în mod real deciziile importante se iau, şi în UE şi pe plan internaţional, într-un cadru relativ restrîns, ţările mici, ca România, au totuşi o voce în interiorul unor structuri precum UE sau NATO şi niciun stat democratic de pe glob nu a suferit vreo agresiune externă din partea altui stat democratic în toată perioada post-belică. Toate acestea par lucruri normale, dar nu e deloc obligatoriu să rămînă aşa pe timp nedefinit. Avem un exemplu chiar lîngă noi, în Turcia, unde în utimii doi ani Erdogan a dat afară din slujbă 150 de mii de persoane, majoritatea din mediul universitar şi instituţii publice şi a trimis alte 50 de mii la închisoare, între care mulţi jurnalişti. Un exemplu de manual este şi Cambodgia unde, după ce timp de două decenii Statele Unite, Occidentul în ansamblu, au sprijinit financiar şi instituţional, procesul de democratizare internă, premierul Hun Sen, aflat în funcţie de trei decenii, i-a pus capăt brusc atunci cînd a fost pus în situaţia de a pierde puterea în alegerile desfăşurate recent. Un element esenţial fiind sprijinul unei Chine în ascensiune. Liderii principalului partid de opozţie au fost arestaţi şi mai toate toate canalele media independente au fost închise la pachet cu o retorică anti-occidentală virulentă.

Iată de ce tot mai adînca falie transatlantică şi tensiunile crescute din interiorul UE sunt serioase motive de îngrijorare. În articolul din Financial Times menţionat anterior, Henry Kissinger, a cărei carte „Despre China“ este una de referinţă în domeniu, crede că o comunitate atlantică divizată „va transforma Europa într-un apendice al Eurasiei“, plasînd-o sub controlul unei Chine care are ambiţia de a-şi recupera statutul de „Regat de Mijloc“ şi de „principal sfătuitor al omenirii“, în timp ce America va deveni o „insulă geopolitică, flancată de două oceane gigantice“. Or, este limpede că în această nouă ordine mondială, „de-americanizată“, pentru care militează intens şi China şi Rusia, e puţin probabil ca modelul de societate de tip occidental să poată supravieţui în ţări precum cele din Europa de Est.

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/cum-ar-putea-arata-o-ordine-mondiala-sub-guvernanta-chinezeasca–196489.html