Matei Bogdan
Publicat în 15 mai 2019, 18:18 / 133 elite & idei

Alexandru Lăzescu: Cum se văd la Bruxelles viitorul UE și noua lume multipolară

Alexandru Lăzescu: Cum se văd la Bruxelles viitorul UE și noua lume multipolară

de Alexandru Lăzescu

Atunci cînd abordează chestiunile legate de securitate și de poziționare în contextul geopolitic global, explicitînd cele cinci direcții strategice de acțiune pe care ar trebui să le aibă în vedere UE în perioada următoare, Comisia Europeană evită cu desăvîrșire să facă vreo referire la NATO, Statele Unite sau la partenariatul euro-atlantic

UE nu duce lipsă de strategii grandioase, toate cu o obligatorie patină socială, indiferent de subiect, problemele apar la contactul cu realitatea; „Mai multă Europă” se traduce diferit în diferitele părți ale continentului

Un comunicat de presă al Comisiei Europene dat publicității pe 30 aprilie, înaintea summit-ului de la Sibiu din această săptămînă, preciza care sunt în opinia acesteia cele cinci direcții strategice pe care UE ar trebui să acționeze în următorul mandat de cinci ani pentru „a-și modela viitorul într-o lume tot mai nesigură și multipolară” (vezi aici). Executivul european le descrie în felul următor: 1. o Europă care protejează; 2.  o Europă competitivă; 3.  o Europă echitabilă; 4.  o Europă durabilă; 5.  o Europă influentă. Și ține să sublinieze că e momentul să fie stabilite „noi orientări de politică și noi priorități”.

Problema e că dacă citești restul comunicatului pentru a afla mai multe detalii în multe situații rămîi oarecum descumpănit. Dai peste o sumă de platitudini, livrate în de acum bine cunoscutul limbaj de lemn bruxelez. Ceva ce seamănă mai degrabă cu o listă de daruri de Crăciun, decît cu o un pachet de politici pragmatice care pot fi transpuse în realitate. Ai uneori impresia că citești un text inclus într-unul din documentele programatice prezentate la congresele PCR. Pentru că e greu să descrii altfel obiective de genul: „servicii de sănătate de înaltă calitate, la prețuri rezonabile și accesibile tuturor” sau „acces la locuințe de calitate, eficiente din punct de vedere energetic și abordabile ca preț pentru toți cetățenii din Europa” în condițiile în care cu puține excepții deficitele publice sunt explodate în statele membre. Media acestora pe UE a ajuns în 2017 la 87 procente din PIB iar în unele cazuri, în Belgia (104 procente), Italia (131 procente), Grecia (180 procente!) sau Portugalia (128 procente), au depășit deja pragul critic. În plus, într-o economie de piață, e neclar cine ar trebui să ofere, de pildă, locuințe ieftine și de calitate tuturor cetățenilor din UE.

Țările din Uniune sunt campioane atunci cînd e vorba de dimensiunea cheltuielilor sociale, ca pondere din PIB. Ocupă primele 20 de poziții în statisticile întocmite de Banca Mondialăpentru anul 2016, cu alocări în general de peste 20 procente (Franța cheltuiește 31,5 procente, Belgia și Italia 29 procente). Spre comparație, într-o țară dezvoltată precum Coreea de Sud nivelul acestora este de 10 procente. Însă e puțin probabil că acest sistem extrem de generos să fie sustenabil pe termen lung, poate chiar mediu, în condițiile deficitului demografic de pe continent și a tensiunilor introduse de imigrație. La acest punct Comisia Europeană ne spune că „trebuie să fim mai pro-activi în gestionarea migrației” și că statele membre trebuie să fie solidare.

Rămîne de văzut în ce fel s-ar putea transpune la nivel de politici abordarea pro-activă însă ce se știe sigur e că țările din Uniune sunt profund divizate cînd vine vorba de migrație, nici vorbă de solidaritate. În fapt, problema migrației joacă un rol important în ceea se anunță a fi ascensiunea spectaculoasă a curentului autointitulat „suveranist”, e vorba de formațiunile politice etichetate în general în mass media drept „eurosceptice” și de „extremă dreapta”, în viitorul Parlament European. În ciuda retoricii utilizate frecvent de către cercurile pro-federaliste majoritatea acestor partide nu doresc distrugerea UE, fie și datorită faptului că, din rațiuni pragmatice mai degrabă decît dintr-o afiliere emoțională, europenii nu vor asta ci doresc să oprească sau chiar să reverseze cursul actual integraționist care își propune să transfere tot mai multă putere de la nivel național către Bruxelles. Însă e adevărat, pe de altă parte, că majoritatea acestor partide, polonezii de pildă sunt o excepție, privesc cu simpatie către Moscova a cărei agendă strategică este în fond subminarea, chiar dezintegrarea, Uniunii Europene. Un posibil motiv fiind acela că agreează faptul că Rusia lui Putin rejectează elemente fundamentale din agenda ideologică progresistă occidentală, precum cele legate de definiția familiei, multiculturalism sau migrație.

Cert este că obsesiva chemare pentru „mai multă Europă” primește răspunsuri foarte diferite în diferitele capitale. În timp ce Emmanuel Macron vizează la o structură federală, la Statele Unite ale Europei, sub o baghetă franco-germană, la Berlin lucrurile se văd cu totul altfel. Într-un interviu recent luat de Katya Adler pentru BBC Annegret Kramp-Karrenbauer, noul lider al CDU, a ținut să sublinieze că în opinia publicului german „mai multă Europă”înseamnă o mai bună colaborare între țările membre, nicidecum mai multă integrare și mai mult transfer de autoritate către Bruxelles. De altfel, promovarea proiectului gazoductului Nord Stream 2, în ciuda opoziției masive a multor state membre din UE, inclusiv a Franței, a indicat clar că la Berlin primează interesul național chiar dacă asta înseamnă să intre în coliziune cu strategia energetică adoptată la Bruxelles. Care este doar una dintre strategiile Uniunii care enunță obiective grandioase dar eșuează la implementare.

Exemplul tipic este cel al agendelor strategice digitale, Agenda Lisabona din anul 2000 și apoi Agenda 2020. Rezultatul concret este că după două decenii astfel de „abordări strategice” departe de a deveni „cea mai avansată economie bazată pe cunoaștere din lume” așa cum își propunea UE în anul 2000, aceasta a rămas în urma nu doar a Statelor Unite ci și a Chinei, în acest domeniu. Chestiunea este bineînțeles atinsă și în ultimul comunicat al CE, pe componenta de competitivitate. Dar, ca de obicei, la Bruxelles nimic nu este formulat tranșant, peste tot trebuie să existe o patină socială obligatorie. Economia nu poate fi doar de piață, ci „socială de piață”. Iar mai nou trebuie să fie musai și „durabilă”, să nu se abată cumva de la preceptele fundamentalismului ecologic care impregnează aproape orice propunere politică emanată la în ultima vreme la Bruxelles. Ei bine, și în acest caz, birocrația bruxeleză nu se dezminte inventînd o nouă sintagmă: Inteligența Artificială centrată pe factorul uman. În ce fel ar trebui aceasta să fie diferită de Inteligența Artificială pur si simplu, iată o enigmă la care foarte probabil nici cei care au redactat descrierea nu ar ști să răspundă.

Problema nu este aceea că unele dintre aceste deziderate de natură socială nu ar fi lăudabile sau justificate dar a le amesteca permanent cu cele de natură economică în cadrul unor formulări de politici duce la lipsă de claritate, la blocaje, la demersuri care devin adesea un fel de „forme fără fond”, distorsionînd realitatea. De pildă, în planurile de afaceri finanțate din fonduri europene, aplicanții inventează tot felul de propuneri, unele ridicole, pentru a se încadra în criteriile obligatorii de „promovare a unei economii cu emisii de carbon reduse” deși în multe situații acest aspect este cu totul nerelevant.

Puseele federaliste vs reacțiile „suveraniste”

Trebuie să promovăm în continuare creșterea economică și să asigurăm o prosperitate durabilă prin aprofundarea uniunii economice și monetare” și „să sprijinim în continuare transformarea pieței europene a forței de muncă, asigurând în același timp echitatea acesteia”, ne mai îndeamnă Comisia Europeană. Numai că de o bună bucată de vreme UE are cea mai anemică creștere economică între economiile dezvoltate din lume. Conform unor statistici ale Băncii Mondiale în 2017 PIB-ul economiei din zona Euro a rămas practic la același nivel cu cel din 2009 în timp ce cel al Statelor Unite, unde nu se vorbește despre obiective strategice de genul „prosperitate durabilă” sau „accentul trebuie pus pe tranziția ecologică, socială și economică”, a crescut cu 34 de procente.

Comisia Europeană este preocupată și de fiscalitate deși, deocamdată, acesta este o chestiune reglementată în principal la nivel național. Asta nu împiedică însă Bruxelles-ul să recomande o „politică fiscală echitabilă și modernă ”, o formulare generală care în fond nu spune nimic concret. Ce înseamnă pînă la urmă „o politică fiscală modernă”? E mare, e mică, e diferențiată pe categorii de venituri, este progresivă sau merge, ca la noi, pe o cotă unică? E poate util de subliniat faptul că taxa pe consum, TVA-ul, este în cazul țărilor din UE cam de două ori mai mare, cîteodată si mai mult, decît în Statele Unite, Japonia sau în Coreea de Sud, de pildă. Și ce are în vedere Comisia cînd vorbește despre o fiscalitate echitabilă? O armonizare fiscală la nivelul UE? Taxarea corporațiilor digitale americane, precum Google, Facebook, Amazon sau Microsoft, un element care riscă să amplifice și mai mult tensiunile transatlantice? Oricum, referirea la politica fiscală stîrnește sigur îngrijorare în unele state membre, Irlanda este un exemplu, care utilizează regimuri de taxare stimulative pentru a atrage investiții străine, în principal americane. Este unul dintre puținele mecanisme pe care statele mici le mai au la îndemînă în competiția cu țările mari din Uniune.

Deocamdată deciziile în acest domeniu trebuie luate cu unanimitate însă o propunere a actualului comisar pentru Economie și Afaceri Financiare, Taxe și Politici Vamale, francezul Pierre Moscovici, vizează trecerea la un regim de decizie bazat pe o „majoritate calificată” (55 de procente din țările membre cu 65 de procente din populație) care să fie aplicat în cazul tuturor inițiativelor „necesare pieței unice și pentru o taxare echitabilă și competitivă”. După remarca Otmar Issing, fost Economist Șef și membru în Board-ul Băncii Centrale Europene, într-un articol publicat în cotidianul economic german Handelsblatt,acest tip de formulare vagă deschide calea pentru multiple intervenții ale Bruxelles-ului peste capul autorităților naționale, mai ales că în urma Brexit-ului balanța se va înclina în defavoarea celor care se opun măsurilor protecționiste și creșterilor de taxe. „Propunerea Comisiei reprezintă o încercare de a submina, prin intervenții pe ușa din dos, competența fiscală a statelor suverane”, scrie Issing. Și este interesant de subliniat faptul că privitor al acest aspect intențiile exprimate la nivelul Comisiei Europene de a muta competențele în materie de taxe de la nivelul statelor membre către Bruxelles merg mai departe decît practicile din America care este totuși un stat federal nu o uniune de state suverane.

Acest tip de demersuri care, pas cu pas, în mare parte pe sub masă, au dus la un transfer masiv de autoritate de la nivel național către birocrația de la Bruxelles au provocat tensiuni și nemulțumiri interne, exploatate, iată, de partidele suveraniste, și au constituit un factor major care a favorizat Brexit-ul. Numai că acest conflict deschis între două viziuni complet opuse privind formula instituțională în care ar trebui să opereze Uniunea Europeană este ignorat complet în discuția privind viitorul acesteia. În fapt, este considerat drept legitim doar modelul federalist, cu un transfer tot mai pronunțat de autoritate către Bruxelles. Alternativa, o formulă de cooperare strînsă în care însă statele naționale să rămînă relevante, este considerată de către unii lideri politici europeni și în special de către birocrația bruxeleză, drept ceva toxic promovat de curente ostile Europei. Însă problema nu este, indiferent cum ne poziționăm în această dispută, ce e dezirabil, care este modelul de preferat, ci ceea ce este posibil în realitate. Or, e limpede că în acest moment pe continent este o totală lipsă de entuziasm pentru o integrare extinsă în care o birocrație considerată de mulți drept una supradimensionată, cu privilegii exagerate, să ia mai toate deciziile majore privind soarta UE și a cetățenilor din țările membre.

Picioarele de lut ale „Uniunii Europene a apărării”

Însă probabil cel mai interesant aspect de desprins din comunicatul Comisiei Europene nu este neapărat legat de ceea ce se spune, atunci cînd se descriu, cu formulări în care abundă platitudinile și exprimările vagi, direcțiile strategice de acțiune pe care ar trebui să le aibă în vedere Uniunea Europeană în viitor, inclusiv în materie de apărare, securitate și politică externă. Ci ceea ce nu se spune. Nu se face nicăieri nici o referire la partenariatul transatlanticNu este nicăieri pomenit NATO atunci cînd se vorbește despre aranjamentul de securitate de pe continent, se vorbește doar despre o „uniune europeană a apărării”. Mesajul destul de clar, chiar dacă nu este formulat explicit, este acela al decuplării de Statele Unite. Pentru că, la urma urmei NATO este de 70 de ani, împliniți recent, principala expresia simbolică a partenariatului euro-atlantic. Mesajul este întărit prin referirea, încă din start, la o „lume multipolară” cu o Europă influentă pe scena mondială, „ca actor-cheie sprijinind consecvent și cu fermitate o ordine mondială multilaterală, bazată pe norme, având în centrul său Organizația Națiunilor Unite”. O formulare, pe linia declarațiilor marca Mogherini, care denotă o îngrijorătoare fugă de realitate. Suntem într-o perioadă în care viziunea globală proiectată la Bruxelles este în disonanță flagrantă cu lumea reală.

Într-un film celebru al lui Federico Fellini„E la nave va”, reprezentanți ai elitelor intelectuale și culturale se îmbarcă pe un vapor pentru o ceremonie în care urma să fie împrăștiată în mare cenușa unei celebre cîntărețe de operă decedate, ignorînd complet ceea ce se întîmpla pe un continent ce avea să fie răvășit în scurt timp de distrugerile provocate de primul război mondial. Or, din acest punct de vedere CE pare la fel de decuplată de realitatea din jur. Suntem într-o perioadă de turbulențe geopolitice majore, marcată de demersuri de redefinire a sferelor de influență, în care valorile fundamentale care stau la baza modelului de societate occidental sunt contestate deschis, în principal de China și Rusia. Fostul ministru de externe german, Sigmar Gabriel, descria la un moment plastic situația: „într-o lume de mamifere ierbivorele vor avea o viață grea!”.

Trimiterea la „norme” devine irelevantă atunci cînd China decide să ignore o decizie a Curții Internaționale de la Haga privind acțiunile sale din Marea Chinei de Sud iar UE nu este capabilă nici măcar să condamne public această atitudine din cauza blocajului intern impus de Grecia și Ungaria, transformați, prin investițiile făcute în cele două țări (în Grecia chinezii au preluat, de pildă, controlul asupra portului Pireu) în agenți de influență ai Beijingului. Astfel de declarații de principiu sunt cu siguranță bine primite la seminarii și conferințe internaționale dar ceea ce i-au oferit într-un singur an lui Kim Young-un din Coreea de Nord, care patronează probabil cel mai represiv regim de pe glob, o țară săracă total irelevantă în plan economic, o suită de summit-uri cu liderii din Statele Unite, China și Rusia au fost armele nucleare de care dispune nu respectarea normelor internaționale. Conflictul din Siria a fost tranșat în favoarea lui Assad nu la masa negocierilor ci cu ajutorul sprijinului militar direct acordat de Rusia și Iran. În timp ce în Venezuela, în ciuda unei imense nemulțumiri populare exprimată prin ample proteste de stradă, regimul Maduro se menține la putere datorită armatei si asistenței externe asigurate de Rusia, China și serviciilor secrete cubaneze. Iar a face trimitere la ONU, ca instituție cheie în actuala ordine mondială denotă e o viziune idilică complet naivă. Consiliul de Securitate este practic blocat în cazul tuturor inițiativelor majore occidentale, inclusiv a celor promovate de țări din UE, de veto-urile Rusiei și Chinei. În aceste condiții ONU a devenit mai degrabă un club de discuții decît un for capabil să ia decizii în situații de criză. Iar această paralizie instituțională se va accentua în perioada următoare pe măsură ce tensiunile geopolitice se vor accentua și ele.

Însă dincolo de asta ambițiile UE de asigurare, pe speze proprii, fără americani, a securității sale intră și acestea într-o contradicție flagrantă cu realitatea. Mai ales după ce Marea Britanie, singura putere europeană relevantă în plan militar, alături de Franța, va părăsi Uniunea Europeană. Chiar dacă bugetele de apărare cumulate ale statelor din UE ajung la o sumă impresionantă marea majoritate a banilor merg pe salarii și pensii. Dotările cu echipament de luptă și suport logistic sunt adesea sub nivelul critic, inclusiv în țări bogate, ca Germania. Însă cea mai gravă este lipsa de voință politică existentă pe un continent, unde timp de zeci de ani a fost cultivat intens pacifismul, care aduce aminte de un slogan popular în fosta Germanie de Vest în perioada în care percepția amenințării sovietice atinsese un nivel critic: „mai bine roșu decît mort!”. Un sondaj Pew Research din 2015 releva că singurul loc unde opinia publică sprijinea în majoritate intervenția în favoarea unui aliat din NATO era peste Ocean, în Statele Unite (56 procente) și Canada (53 procente). În Germania, de pildă, doar 38 procente din populație era în favoarea unui astfel de demers. Iată de ce e legitim să ne întrebăm de ce Comisia Europeană nu a găsit de cuviință să facă nici un fel referire la NATO atunci cînd a adus în discuție dimensiunea strategică de securitate. Mai ales că ține să descrie din start climatul internațional drept unul tot mai nesigur. Ce e sigur însă este că nu s-a consultat cu țările de pe flancul de est al UE care nu-si fac nici un fel de iluzii în privința garanțiilor de securitate pe care le-ar putea oferi o „Uniune Europeană a Apărării”.

www.contributors.ro

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

PoliticSebastian Burduja: Care vor fi top 3 prioritati PNL

EconomieAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

ExternBarbu Mateescu: Sistemul de vot la localele din Ungaria este exact ca la noi – un singur tur.

EvenimenteMarian Murguleț: ONRC cred că este cea mai digitalizată instituţie din România. La polul opus se află ANAF

CulturaRadu Preda: Haosul organizat

SocialMarian Staş: Nebunul Curţii Şcolii

MoldovaIulian Chifu: Chişinăul mănâncă forţat „salamul feliat“ al lui Putin în Transnistria



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe