Matei Bogdan
Publicat în 4 martie 2020, 10:30 / 86 elite & idei

Alexandru Lăzescu: Va putea supraviețui capitalismul asaltului valului socialist?

Alexandru Lăzescu: Va putea supraviețui capitalismul asaltului valului socialist?

de Alexandru Lăzescu

Întrebarea din titlu poate să pară bulversantă pentru mulți dintre cei din Europa de Est care au prins perioada comunistă. Nu neapărat însă și pentru cei mai tineri, din categoria „millenials”, pentru care experiența acelor vremuri rămîne doar una abstractă. Au mai aflat cîte ceva din manualele de istorie, la fel cum au aflat despre războaiele mondiale sau despre revoluția din 1848. Și cu atît mai puțin înseamnă mare lucru pentru „millenials” din Occident în ale căror manuale școlare capitalismul este adesea descris drept una dintre formele de putere șiopresiune socială, alături de rasism sau „supremația albilor” (caracterizarea apare într-o propunere de model de Curriculum pentru Studii Etnice care aparține Departamentului Educației al Statului California). Este un teren fertil. În multe țări occidentale tinerii din această generația privesc socialismul favorabil, în proporție de 40 sau chiar 50 de procente, oportunitate pe care o exploatează cu succes noul val populist socialist reprezentat de Bernie Sanders (care ar putea deveni în noiembrie viitorul președinte al Statelor Unite) și democrații socialiști din America sau de facțiunea radicală stîngistă care a preluat în mare parte controlul asupra Partidului Laburist din Marea Britanie.

În mai 2019, în cadrul unei prestigioase conferințe anuale găzduită începînd din 1970 de orașul elvețian St Gallen, istoricul britanic Niall Ferguson a ținut o prelegere despre „Capitalism, Socialism și Democrație” plecînd de la cartea cu același nume, scrisă în 1942 de Joseph Schumpeter. O temă care, în condițiile de astăzi, se dovedește surprinzător de actuală. Schumpeter, profesor la Harvard între 1932 și 1950 și pentru o scurtă perioadă, între 1919 și 1921, ministru de finanțe al Austriei, considerat unul dintre cei mai influenți economiști din ultima sută de ani, este cel care a inventat conceptul de „distrugere creativă”, devenit între timp celebru, pentru a descrie principala calitate a capitalismului. Deși el personal avea convingeri conservatoare Schumpeter se arăta sceptic în privința șanselor de supraviețuire ale capitalismului. Pentru că, spunea el, este disruptiv iar această caracteristică incumbă costuri semnificative în plan social și politic. Surprinzător, el împărtășea teza lui Marx privitoare la colapsul capitalismului și la victoria finală a socialismului, dar din motive foarte diferite de cele avansate de acesta din urmă. În opinia sa, capitalismul își generează și își cultivă propriii germeni ai distrugerii chiar în interiorul său, excelează în a crea și subvenționa curentele intelectuale care să-l conteste. După cum subliniază Niall Ferguson Schumpeter avea în vedere, spunînd asta, în principal elitele intelectuale care domină spațiile academic și mediatic și mai nou și cel de afaceri, oricît de surprinzătoare ar putea să pară la prima vedere ultima afirmație.

În plus, mai subliniază Schumpeter, socialismul prezintă „o atracție irezistibilă” pentru birocrați și pentru politicienii aflați în competiție în societățile democratice. În cazul politicienilor pentru aceștia sunt evident tentați să-i atragă de partea lor pe alegători prin propuneri populiste tentante chiar dacă acestea sunt contraproductive, chiar nocive, pe termen mediu și lung. Așa a ajuns, de pildă, Grecia în faliment. Asta vedem și la noi, în cazul unor inițiative foarte generoase de mărire a pensiilor și salariilor bugetarilor, nesustenabile în plan economic. Iar în cazul structurilor birocratice pentru că le oferă celor care le populează enorme pîrghii de influență în societate, pe măsură ce rolul statului s-a extins în tot mai multe domenii. Un exemplu tipic sunt structurile europene de la Bruxelles unde zeci de mii de funcționari elaborează reglementări, impun norme obligatorii de conduită pentru mediul de afaceri și pentru sutele de milioane de cetățeni ai UE. Expresia maximalistă a acestui tip de intervenții o reprezintă marile „proiecte verzi”, „New Green Deal-ul” din America, propus de stînga radicală, în frunte cu Bernie Sanders și Alexandria Ocasio Cortez, sau „Green Deal-ul” promovat de către noua Comisie Europeană, în frunte cu Ursula von der Leyen. Ambele complet nerealiste și destructive în plan economic. Pare că ne reîntoarcem în timp, înaintea celui de-al doilea război mondial, cînd puternice curente pacifiste în rîndul cărora găsim personalități intelectuale de marcă, precum Bertrand Russell, militau pentru dezarmare unilaterală, fiind convinși, susțineau ei, că văzînd asta germanii, italienii sau japonezii vor proceda la fel. Iată că vedem și acum astfel de inițiative de autodistrugere economică, făcute în numele unor motivații mai degrabă de natură ideologică de tipul celor care stau la baza abordărilor dominante privind „Schimbările Climatice”, oferă mai ales Chinei șansa de a obține supremația mondială în plan geo-economic. În timp ce Greta & Co, iată și Bruxelles-ul, ne îndeamnă să renunțăm cît mai repede la sursele de energie bazate pe combustibili fosili și la energia nucleară, să renunțăm și la carne și să călătorim cît mai puțin cu avionul China, care dă în exploatare zeci de centrale bazate pe cărbune anual, și India au anunțat că plănuiesc să construiască 320 de noi aeroporturi pînă în 2035 (216 în China).

Ideea că socialismul ar putea triumfa a rămas una populară în toată perioada Războiului Rece. Și la Harvard și în alte medii universitare, spune Niall Ferguson, amintindu-l în principal pe un alt foarte cunoscut economist, Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, un fost student al lui Schumpeter la Harvard. Prezicerea sa, făcută în 1961, că la mijlocul anilor ’80 economia sovietică o va depăși pe cea a Statelor Unite, infirmată de realitate (la apogeu aceasta nu a depășit 40 de procente din cea americană) arată cît de mult se pot înșela în predicțiile lor multe dintre persoanele care se bucură altfel de o enormă autoritate profesională. Între cei care i-au călcat pe urme din acest punct de vedere lui Paul Samuelson s-au aflat mai tîrziu alte nume celebre, Jeffrey Sacks, Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, ultimii doi și ei laureați ai Premiului Nobel pentru Economie. De pildă atunci cînd se arătau entuziasmați de politicile promovate de Hugo Chavez în Venezuela, politici care au dus țara la ruină. Este adevărat, predicțiile lui Samuelson au toate șansele să se împlinească în cazul Chinei, a cărei economie o va depăși probabil ca dimensiune pe cea a Statelor Unite spre sfîrșitul anilor 2020. Numai că modelul economic practicat la Beijing este foarte diferit de cel adoptat în trecut de către URSS. Este vorba de un Capitalism de stat cu destule practici care amintesc mai degrabă de perioada capitalistă sălbatică.

Primele două decenii care au urmat după căderea Comunismului păreau să confirme triumful definitiv al pieței libere și capitalismului. Iată însă că lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani. Popularitatea curentelor radicale de stînga reprezentate de personaje ca Bernie Sanders, liderul laburist Jeremy Corbyn în Marea Britanie, Jean-Luc Melenchon în Franța sau a liderul Podemos din Spania, Pablo Iglesias, vicepremier în guvernul Sanchez și un simpatizant al regimului Maduro din Venezuela, a explodat. Reprezentanții acestora nu se mai sfiesc să se prezinte drept socialiști sau chiar comuniști, etichete evitate cu grijă în trecut. În timp ce vocile mai moderate vorbesc despre ceea ce numesc un „woke capitalism”. Termenul „woke” este preluat de la promotorii progresiști ai unei ideologii care are în centru bătălia pentru „justiție socială” care, în opinia lor, ar trebui să prevaleze asupra oricăror alte considerente. Definiția, destul de vagă, dată în Statele Unite conceptului de „woke capitalism”, aceea că misiunea corporațiilor este de a promova „o economie care să-i servească pe toți americanii”, oferă un teren fertil derapajelor și agendei ideologice promovate de diferitele grupări radicalizate care interpretează aproape tot ce se întîmplă în societate în cheia confruntării dintre „opresori” (reprezentați prin definiție de albii heterosexuali, în principal de bărbații albi) și mai toți ceilalți, „oprimații”. Se ajunge astfel la cereri de boicotare a unor produse sau servicii dacă nu convin opiniile politice sau deciziile luate de conducerea corporațiilor care le furnizează. De pildă, un protest inițiat de angajații Google a determinat corporația să se retragă dintr-o colaborare cu Pentagonul în domeniul Inteligenței Artificiale. Este inutil de precizat că așa ceva este de neconceput în China unde marile corporații din domeniul tehnologiilor digitale asistă guvernul de la Beijing într-un demers similar. Este un exemplu concludent de orbirea ideologică, tot mai larg răspîndită, care afectează grav capacitatea democrațiilor occidentale de a rezista în viitor asaltului regimurilor autocratice.

O cercetare sociologică realizată recent la comanda RealClearPolitics releva că mai bine mai bine de o treime dintre americani (dar 64% printre democrați), privesc nefavorabil un brand comercial dacă cineva de la conducerea companiei cu care este asociat și-a exprimat sprijinul pentru Donald Trump. În timp ce doar 19% dintre americani adoptă aceeași atitudine dacă este vorba de un candidat democrat în alegerile prezidențial din acest an. Ultimele cifre ilustrează dominația categorică, pe ansamblu, în spațiul public, a discursului Stîngii și explică ascensiunea spectaculoasă a unui politician ca Bernie Sanders care vrea sa expandeze masiv rolul guvernului în domeniile energiei și sănătății, să introducă controlul chiriilor la nivel național, să crească semnificativ taxele. Iar una dintre propunerile sale, prea puțin discutate, este aceea de a obliga companiile să dea 20 de procente din acțiuni angajaților. Chestiunea în sine nu ar fi neapărat o noutate pentru că multe companii fac deja asta dar selectiv, în funcție de performanță, și în nici un caz în baza unei obligații legale.

Sanders descrie constant America drept o societate „rasistă, de sus pînă jos” și spune că va gestiona toate crizele mondiale doar prin intermediul ONU. Organizație al cărui Consiliu de Securitate este paralizat complet, de o bună bucată de vreme, de blocajul existent între Moscova și Beijing, pe de o parte, și puterile occidentale, pe de alta. Ca și Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist din Marea Britanie, Bernie Sanders el este un mare simpatizant al regimurilor totalitare. Cu condiția să fie anti-americane. Test pe care l-au trecut cu bine, de-a lungul timpului, sandiniștii lui Daniel Ortega din Nicaragua, Cuba lui Fidel Castro, Iranul, Venezuela lui Hugo Chavez și Nicolas Maduro și nu doar Uniunea Sovietică, unde senatorul și-a petrecut luna de miere, ci și Rusia lui Putin. El a votat, de pildă, împotriva unei legi adoptate în Congres, cunoscută sub numele de Magnitsky Act, după numele avocatului Serghei Magnitsky, care a fost torturat în închisoare, unde a și murit în 2009, lege care sancționează persoanele din Rusia care se fac vinovate de abuzuri și încălcări grave ale drepturilor omului. În 1985, după o întîlnire cu Daniel Ortega, implicat în ucideri politice și relocări forțate ale populației, scrie Jennifer Rubin în Washington Post, Sanders declara că liderul din Nicaragua nu era binevăzut în America pentru că administrația Reagan utiliza „profesioniști bine instruiți în manipularea mass media”.

Un website satiric american, BabylonBee, un fel de Times New Roman de la noi, ilustra această situație de o manieră tragi-comică dînd un „citat” din Vladimir Putin care spunea că „nu mai este nevoie de noi; nici cele mai mari ambiții ale noastre nu mergeau pînă acolo încît să încercăm să facem ca un comunist sadea să cîștige nominalizarea unui mare partid din Statele Unite; așa că nu văd ce putem obține mai mult dacă interferăm în alegeri”. Numai că din păcate nu este deloc o glumă. Cu Bernie Sanders la Casa Albă ne putem aștepta la destule surprize neplăcute chiar dacă solidul angrenaj instituțional american va putea probabil să evite derapajele majore. Deși Bret Stephens era de părere de altă părere, în The New York Times: „o victorie a lui Sanders în alegeri va fi doar posibilă pe fondul unui val, ca acela de care a beneficiat Reagan în 1980 și Obama în 2008, cea ce înseamnă că va avea mandat să-și implementeze o bună parte din agenda sa electorală”.

Cum s-a ajuns aici? Între cauzele majore, trecute în revistă și într-un editorial recent din Wall Street Journal, se numără discreditarea pieței libere și capitalismului. Pentru că, spun economiști ca Thomas Picketty, acesta generează inegalitate, iar preocuparea pentru combaterea acesteia ar trebui să primeze în mod absolut asupra tuturor celorlalte, precum eficiența și profitabilitatea. O alta cauză este creșterea intoleranței de sorginte radical progresistă (nu rareori cu accente de violență fizică) din campusurile universitare față de orice punct vedere care nu se înscrie în linia ideologică „corectă”. Ceea ce a făcut ca „noile abordări” din toate domeniile științei să fie astăzi impregnate de o viziune tributară politicii identitare. Împreună, bătălia împotriva inegalității, a cărei dimensiune este amplificată prin intermediul „interpretării creative” sau chiar distorsionării datelor statistice, și războaiele identitare în numele „justiției sociale” sunt cei doi piloni ideologici principali pe care se sprijină actualele mișcări populiste radicale de stînga. Un instrument fiind ofensiva copleșitoare a ceea ce a devenit în fapt mai degrabă o religie decît o știință, Cultul Schimbărilor Climatice, care are o profundă tentă anti-capitalistă. Tot acest demers generalizat beneficiind de sprijinul substanțial a celei mai mari părți din mass media.

Sunt destule voci care încearcă să tempereze astfel de temeri spunînd că avem în fapt de a face cu abordări de tip social-democrat. În plus, ni se spune, nu e vorba de socialismul totalitar sovietic ci de unul democratic. Numai că nu eticheta e problema. Politici de acest gen afectează sever creativitatea și dinamismul economic. Atunci cînd au fost aplicate, chiar în țări care au rămas democratice, precum Marea Britanie, în anii ’60 și ’70, sau în India (în a cărei primă constituție se specifica că este o Republică Socialistă) ca să nu mai vorbim de Venezuela sau Zimbabwe, s-au dovedit falimentare. Cînd ridici dramatic taxele e greu de crezut că nu va scădea semnificativ și apetitul pentru risc și sacrificii, elemente care stau la baza inițiativelor care au dus la nașterea majorității marilor corporații americane din prezent. Bernie Sanders, care nu e deloc sărac, are cîteva case și milioane de dolari în conturi, spune constant că a fi miliardar este ceva imoral. Cu toate că o analiză recentă releva că 9 din 10 miliardari americani au căpătat acest statut financiar exclusiv prin eforturilor lor, de regulă în urma lansării unor afaceri din domeniul noilor tehnologii digitale, precum Jeff Bezos, Mark Zuckerberg sau fondatorii Google. Nu au primit averea cadou și nici nu au obținut-o prin legături clientelare, ca oligarhii ruși. Pe de altă parte, atunci cînd introduci statul în gestiunea unor întregi sectoare economice rezultatul previzibil este mai multă ineficiență, mai puțin dinamism și mai multă corupție.

Ceea ce acest larg front radical, cantonat ca vîrstă mai ales printre cei care nu au nici un fel de imagine legată de perioada Războiului Rece, uită sau ignoră este că nu mai suntem într-o lume unipolară în care consecințele unor astfel de experimente și derapaje majore în plan economic și social sau în cel al securității nu ar fi pînă la urmă catastrofale, ar putea fi îndreptate ulterior. Competitori de calibrul Chinei sau Rusiei sunt gata să exploateze toate aceste evoluții și să tranșeze în favoarea lor bătălia pentru supremație politică, economică și militară pe plan global, așa că nu e deloc sigur că daunele provocate vor mai putea fi, măcar în parte, reversibile mai tîrziu.

www.contributors.ro

Ultima ora:

ObservatorElena Calistru, pe lista reprezentanților României în cadrul Comisiei Economice și Sindicale Europene din partea Sindicatelor, Patronatelor și Societății Civile, pentru perioada 2020-2025

PoliticKlaus Iohannis: Guvernul va veni cu o iniţiativă legislativă pentru a repara Legile Justiţiei

EconomieElena Calistru, pe lista reprezentanților României în cadrul Comisiei Economice și Sindicale Europene din partea Sindicatelor, Patronatelor și Societății Civile, pentru perioada 2020-2025

ExternMircea Geoană: NATO este cu toate radarele sus. Rusia și China încearcă să se folosească de această perioadă dificilă

SocialEmil Constantinescu: FERPAR Corneliu Dinu

EvenimenteAlina Achim – Inayeh: A inceput Brussels Forum in format virtual

CulturaCristina Popescu: ROMÂNIA, UN TEZAUR EUROPEAN

EditorialFlaviu George Predescu: Jurnal politico-literar (III)



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe