de Alina Bărgăoanu

Europa se confruntă în acest moment cu trei crize convergente: Grecia, Ucraina, criza refugiaților (vezi și analiza lui George Friedman, „What Borders Mean to Europe” publicată în iunie pe Stratfor Geopolitical Weekly). Există cel puțin două elemente comune ale acestor crize, pe care voi încerca să le dezvolt în continuare.

Primul are de-a face cu faptul că, în funcție de locația de pe hartă, crizele respective se văd foarte diferit. Pentru cineva din România sau din Polonia, de exemplu, principala preocupare este Ucraina. În general, Europa Centrală și de Est acuză ceea ce literatura de specialitate numește „sindromul post-aderare”, în traducere mai liberă „marea mahmureală” pe care cetățenii o resimt după euforia excesivă a primilor ani de aderare. Unele dintre așteptările și promisiunile legate de UE par nerealiste – mai ales în ceea ce privește prosperitatea. Mai nou, chiar în ceea ce privește pacea. De partea cealaltă a continentului, aflată la o distanță confortabilă de Rusia, există percepția că extinderea către Est a fost o „gafă geopolitică”, o eroare care a antrenat Vestul dezvoltat într-o aventură geopolitică.

În ceea ce privește criza din Grecia, felul în care se vede aceasta de la Atena diferă, în mod fundamental, de felul în care se vede de la Berlin. Cum am mai scris și cu alte ocazii, nemții sunt etichetați drept naziști, iar grecii, leneși bun de nimic. „Nordul sârguincios” se opune „Sudului leneș”. Sau ”Nordul oprimant” a adus Sudul în postura de victimă. Europa Centrală și de Est participă mai degrabă ca spectator la acest război al acuzațiilor, considerând că este o chestiune „a lor”, a celor bogați din Vest.

Legat de cea de-a treia criză, italienii consideră că aceasta este „mama crizelor”. Discuțiile despre refugiați sunt generoase, pigmentate cu multe vorbe frumoase, dar atunci când se pune problema cotelor de refugiați, a unei anumite împărțiri a poverii pe care o presupune găzduirea acestora, unele state membre vor să ridice ziduri, altele vor să iasă din UE, altele ignoră subiectul pur și simplu. Declarația premierului italian Matteo Renzi – rostită cu năduf, este mai mult decât lămuritoare: „If this is Europe, forget about it!”.

Așadar, niciuna nu este „criza noastră”, de europeni. De ce est-europenii s-au luat la ceartă cu rușii? De ce grecii s-au împrumutat excesiv? De ce nemții sunt inflexibili? Ce am eu de-a face cu refugiații din Libia și din Siria? Un vacarm foarte puțin european.

Al doilea element comun este dat de faptul că, în încercarea de a rezolva cele trei crize, Uniunea Europeană pare să se îndepărteze tocmai de filosofia sa de bază, aceea care a scos-o din ruinele războiului și a readus-o pe scena mondială. Filosofia potrivit căreia cooperarea economică este generator de bunăstare, conștientizarea faptului că nu există pavăză de securitate mai puternică în afara bunăstării și a dezvoltării. Pace și prosperitate – mai precis, pace în urma prosperității.

Grecia a fost supusă unor drastice măsuri de austeritate, despre care unii analiști spun că au avut un caracter „experimental”. Discuția despre ștergerea datoriilor este, în continuare, tabu, insistându-se pe plata lor integrală. În timp ce preocupările privind recâștigarea bunăstării, reconstrucția economică, modernizarea, reindustrializarea, reîncadrarea țării în circuitele de producție globale sau măcar europene lipsesc.

În ceea ce privește criza din Ucraina, UE a adoptat un ton războinic și a optat pentru sancțiuni economice, cu efect cel puțin de bumerang. În condițiile în care apetitul istoric al Europei pentru conflicte sângeroase, devastatoare, a fost potolit de soluția liberală a cooperării economice, și nu de sancțiuni.

Aceeași îndepărtare de filosofia de bază a UE poate fi remarcată și în cazul crizei refugiaților. În treacăt fie spus, UE are vina istorică de a fi asistat la destabilizarea zonei. Și nu orice zonă, ci „vecinătatea sa apropiată”. Cum de nu și-a pus problema Europa că, odată destabilizată zona, este prima lovită? Cum de i-au „scăpat” evenimente majore precum primăvara arabă sau intervențiile din Libia și Siria? Lăsând la o parte perspectiva istorică, este neclar modul în care UE caută să rezolve această criză. Am auzit propuneri de genul „să bombardăm taberele traficanților de persoane”. Ca și cum refugiații ar avea neapărat nevoie de traficanți de persoane pentru a ajunge în Europa. S-a uitat faptul că o graniță nu poate fi menținută (decât) prin mijloace coercitive. Că, în cazul în care decalajul de dezvoltare, de prosperitate de o parte și de alta a unei granițe este mai mare de unu la cinci, acea graniță este luată pur și simplu cu asalt; iar ceea ce vine dinspre zona săracă înspre cea bogată este precum viitura.

Judecând după aceste elemente comune, am putea spune că nu avem de-a face, de fapt, cu trei crize convergente, ci cu una singură. Criza de model, mai precis, incapacitatea UE de a genera prosperitate. Pe teritoriul său sau în imediata vecinătate.

http://www.convorbirieuropene.ro