OraNoua.ro
Publicat în 28 septembrie 2016, 19:34 / 420 elite & idei

Antonia Colibăşanu: Păpuşa japoneză

Antonia Colibăşanu: Păpuşa japoneză

de Antonia Colibăşanu

Poveştile au zâmbete şi lacrimi strânse prin urzeala cuvintelor. Înainte ca literele să le zugrăvească sunetul, cuvintele sunt cele care colorează sentimente şi definesc muzica imaginaţiei. O păpuşă din lemn, într-un kimono roşu aprins, culoarea cerului la apus, cu cocori care-şi văd de zborul lor ordonat, în timp ce soarele nu mai e decât o minge palidă a zilei ce-a trecut… Bretonul adânc şi negru al păpuşii îi ascunde privirea. Iar zâmbetul e atât de timid că pare inexistent. Ghiceşti în costumul ei o poveste – şi uneori povestea din mintea ta se potriveşte să fie echivalentul originalului. Povestea dinaintea cuvintelor.

Pentru mine, păpuşa japoneză este echivalentul tranziţiei. În anii copilăriei de comunism gri, urmat de agitaţia primilor ani ai libertăţii, păpuşa bretonata îmi spunea că există o lume total diferită de a mea, colorată, chiar daca nu neapărat constant fericită. Doar neclintită şi de neclintit. Era o ciudăţenie pe raftul bibliotecii – faţa inexpresivă, aparent fără zâmbet, m-a determinat să-i trasez într-o zi, cu creionul colorat, zâmbetul meu imaginat. Un pic mai veselă acum, tot nu zâmbea, ba mai mult, parcă avea un aer preocupat. A fi japonez a devenit atunci, pentru mine, echivalent cu încăpăţânarea în durabilitate chiar şi înprocesul de transformare. Zâmbetul trasat de mine era asimilat într-un mod particular, datorită graficii unitare iniţiale. Am abandonat deci proiectul deînveselire a păpuşii mele. Mai târziu am început (o) înţelegParţial doar. Japonia e departe – cărţile, cuvintele mi-au adus-o mai aproape uneori. De fiecare dată însă, atunci când a apărut, motivul transformării, al construcţiei dificile a fost parte din peisaj.

La nivel profesional, pentru mine, transformarea societăţii româneşti, a ţărilor central-est europene este atât obiect de studiu cât şi o caracteristică de luat în calcul în analizele geopolitice care vizează Europa. Cumva, tranziţia este acel atribut al suferinţei produsă de reforma obligatorie pentru a intra în rândul civilizaţiei capitaliste, occidentale. Cu urme adânci în conştiinţa individuală a populaţiei din această regiune, comunismul nu poate fi şters decât printr-un soi de suferinţă. Sigur, durere amestecată şi provocată şi de efectele secundare negative ale proceselor reformiste: corupţie, parvenitism, hei-rupism… frustrare determinată de succesul non-valoarii ca etalon, care reuşeşte să depăşească, nominal, pe cei care consideră că şcoala, cartea sunt importante în viaţă. Elită alterată de reminiscenţele fecunde ale regimului trecut, care nu au reuşit să se scuture de tarele educaţionale ale “mi se cuvine”-lui din jilţul fabulos al funcţiei. Dar şi un soi de mentalitate care susţine că cel care conduce este de drept superior şi trebuie să spună societăţii ce are de făcut – pentru ca societatea, comunitatea sau individul care preia mesajul să ştie eventual cum să-i trişeze aşteptările, în timp ce mimează respect.

Tranziţia depăşeşte astfel graniţele economicului – dar defineşte economia, mai mult decât orice alt fenomen, ca o ştiinţă pur socială. Ne dă şi un barometru politic, stabilind cerinţele democraţiei – şi ea aflată, concomitent, în construcţie. Şi este, în acelaşi timp, creativă – din soluţiile la problemele sociale pot ieşi în evidenţă calităţi ce valorizează societatea în ansamblu, oferindu-i optimismul necesar următorului pas.

De aceea, când analizezi geopolitic regiunea central-est europeană nu te plictiseşti – mai mult, există întotdeauna un strop de pasiune, de sinceritate sentimentală – pe care parcă îţi pare rău că trebuie s-o înlături din textul obiectiv asupra stării de fapt şi potenţialelor scenarii viitoare. În regiunea aceasta nu e nimic care să semene cu ceva din occidentul european – îţi spui. E totul atât de aparte! Comunismul ne-a dăruit cumva această idee a legitimităţii originalităţii regionale, lăsând la latitudinea statelor specificităţile caracteristice. Iar acestea din urmă îşi găsesc noimă în cultura societăţilor interbelice – deci nimic mai frumos să le descoperi.

Şi totuşi, un cuvânt povesteşte parcă altfel… Berlin. Locul de început şi de sfârşit – capitală atât pentru cel de-al doilea război mondial cât şi pentru războiul rece. Germania a fost şi este un simbol puternic al Occidentului pentru noi, esticii. Felul în care vedem harta Germaniei depinde și de locul din care ne uităm. Noi, românii, o cautăm spre vest. Și atunci e natural să nu înţelegem de ce Germania e, de fapt, ţară central-europeană. Reconstruirea Europei după sfârşitul războiului rece şi ameţeala de libertate individuală datorată pilulei globalizării ne-au făcut să ştergem din memorie faptul că şi Germania de astăzi a fost victima comunismului. Fantoma regimului planează şi asupra estului Germaniei, acelei RDG parcă uitate astăzi… sau omise din discursul politic. Doar alegerile regionale sunt cele care încearcă, de fiecare dată, să ne evidenţieze diferenţele. Pentru că apoi aceste diferenţe să fie diluate.

“Ei se aşteaptă că Merkel să aibe nu numai răspuns la orice, dar şi autoritatea implementării a ceea ce promite” îmi spune, critic, un prieten neamţ pentru care trecutul communist a rămas în atitudinea esticilor. “Hainele s-au schimbat cel mai repede, cei avizi de libertate au plecat spre vest rapid – în căutarea unui venit mai ridicat, nu neapărat a libertăţii”, continuă el. Pentru cei care călătoresc succesiv în Vestul şi Estul ţării, primul lucru observat este diferenţa între cosmopolitanismul multicultural vestic şi uniformitatea, mai mult sau mai puţin gri a estului. Stereotipul nemţesc al blondului cu ochi deschişi la culoare este astăzi mult mai frecvent în est. Pentru cei de aici, tranziţia e echivalentă cu presiunea reinventării constante – un element pe care-l văd impus de vest, nu neapărat necesar evoluţiei. Şi dacă euforia primilor ani de reunificare a avut ca notă de subsol întrebările referitoare la concordanţa între definiţiile est-vest pentru educaţie, eficientă, adaptabilitate, acum este rândul testului suprem al toleranţei. După ce a trecut testul iniţial al democraţiei multiculturale, societatea vestului se luptă cu temerile inerente ale maturării în diversitate. Estul învaţă încă democraţia, sistemul politic de aici, deşi importat, se sprijină pe platforma elitistă ieşită din comunism, comparabilă din multe puncte de vedere cu cea existentă şi în celelalte state “satelit” din Europa Răsăriteană. În căutarea caracteristicilor specifice, şi această societate caută în istoria interbelică. Popularitatea partidului de extremă dreapta “Alternativa pentru Germania”, deşi a crescut la nivel naţional datorită percepţiei riscurilor asociate fenomenului migraţionist şi crizei refugiaţilor, a înregistrat de la bun început un succes impresionant în est, mai ales în rândul tinerilor. Nostalgia după regimul comunist în care ‘aveam puţin, dar nu ne era teamă pe stradă şi societatea era ordonată’ există în estul Germaniei, la fel ca şi în celelalte state est europene. Interesant din punct de vedere sociologic, dar explicabil, acest tip de nostalgie este sesizabilă în discursul generaţiei tinere care nu a cunoscut regimul comunist, dar percepe şi judecă neajunsurile contemporane prin comparaţie subiectivă.

Oraşele din est şi-au păstrat sufletul cultural german în centru, chiar dacă periferia a fost schimbată de arhitectura comunistă, la fel de gri ca peste tot. Sunt, din acest punct de vedere o metaforă vie a istoriei: citadelele păzite de coloşii grei ai unui regim apăsător văd cu suspiciune şi teamă orice incursiune, fiind aproape impermeabile schimbării. E locul în care tranziţia de la comunism la capitalism nu s-a definitivat, democraţia e încă în construcţie iar multiculturalismul o curiozitate a dezvoltării ulterioare acestui prag. Şi pentru că interbelicul nu a fost democraţie. Şi pentru că e natural să vrei să conservi valoarea regăsirii. Iniţial imperceptibilul sentiment al intoleranţei devine natural, o caracteristică specifică explicativă pentru rezistenţă.

În tranziţie, se dezgoleste şi întăreşte deopotrivă miezul societăţii – ceea ce e doar al ei, iubit doar de ‘ai ei’, într-un mod atât de particular, atât de naţional. În centrifuga maşinii de spălat de comunism, nu mai rămâne decât esenţa tare. Şi ea se aşează în poveste, explicând starea de fapt, trauma colectivă a societăţii. Ea dă detaliul care uniformizează doar după ce a trecut prin toate punctele cardinale ale încercărilor transformatoare.

Şi doar apoi vin cuvintele, că să confirme povestea. De pe raftul bibliotecii, păpuşa japoneză fără zâmbet rămâne încă definiţia tranziţiei – spre un loc promis mai bun, pe un drum în care zâmbetele ca expresie a făţărniciei de imagine nu-şi au locul. Doar cele adevărate rezistă – chiar dacă par mai timide.

Recent, cu ocazia deschiderii primului magazin japonez din Bucureşti – lucru de neînchipuit în anii gri de sfârşit de era comunistă – am aflat parte din povestea păpuşii mele. O cheamă, sau… pentru că nu e chiar identică, e din familia Yuuzuru, pe româneşte “cocorul serii”. Acesta e numele legendei care-a inspirat-o şi spune-aşa: un ţăran sărac salvează un cocor rănit – după ce acesta îşi ia zborul, la scurt timp, apare la uşa ţăranului o femeie deosebit de frumoasă care se oferă să-l ajute şi ulterior îi devine soţie. Ţăranul e fericit alături de ea, dar se plânge tot timpul de sărăcie. Pentru a-l ajuta, soţia se oferă să ţeasă o broderie pe care îi promite să obţină bani mulţi. Sigura condiţie impusă de aceasta este ca el să nu o privească atunci când lucrează. Zis şi făcut, soţia se ţine de cuvânt iar el vinde broderia pe mulţi bani. Împins însă de prieteni şi de propria-i dorinţa de îmbogăţire, el o roagă pe soţie să mai ţeasă broderii similare… iar într-un sfârşit, datorită lăcomiei, nu rezistă curiozităţii de a descoperi cum reuşeşte soţia să producă asemenea broderii. Nu-i respectă deci singura dorinţă şi află că, de fapt, soţia lui era cocorul rănit pe care îl salvase. Un cocor care acum se rănea voluntar, ţesându-i broderiile din penaju-i preţios. Încălcarea unicului prag al respectului o face pe soţie să redevină cocor şi să-şi găsească liniştea între cei asemeni ei, continuându-şi zborul pe cerul înserat de un roşu aprins.

 

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

PoliticSebastian Burduja propune o întâlnire cu părţile implicate în problema gunoiului şi constituirea unui grup de lucru

EconomieBogdan Chiriţoiu: 2020 a fost clar un an diferit; pe ansamblu economia noastră a mers surprinzător de bine

ExternMarco Badea: Moștenirea politică a lui Netanyahu nu va fi o națiune mai sigură, ci o societate israeliană profund fracturată, care trăiește în spatele zidurilor

SocialManuela Catrina: Ne luptam cu birocratia, iar unii cred ca hartia e mai safe

EvenimenteAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

CulturaIonuț Vulpescu: Proiectul pe care l-am inițiat, prin care mi-am propus să rezolv una dintre problemele dificile cu care se confruntă în special muzeele, a devenit lege!

EditorialCorneliu Vișoianu: Voluntarul și Club România după 10 ani | Bogdan Gavrilă, Spiritul Voluntarului care dă, fară să aștepte răsplată ci doar construiește ”Zero-risk” society



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe