Matei Bogdan

Publicat în 20 mai 2020, 18:28 / 452 elite & idei

+ Analize • + Observator • barbu mateescu

În competiția pentru menținerea locuitorilor actuali sau pentru atragerea unor potențiali migranți, orice oraș românesc începe cu un handicap prin comparație cu o localitate din afara țării. Penalizarea e dată de funcționarea în genere defectuoasă a anumitor componente ale statului român: spitale insalubre care te ucid cu bacterii aparte, un sistem educațional prăfuit și mediocru, birocrație lentă și slab digitalizată etc. 

“Competitorii” adică orașele din centrul și vestul Europei care sunt destinații posibile de migrație, au aproape întotdeauna la dispoziție sisteme funcționale din aceste puncte de vedere. 

Implicit, ca oraș ai datoria să furnizezi o continuare pentru propoziția: “Aș pleca din România dar..”. Această continuare trebuie să fie hotărâtoare. “Aș pleca din România dar calitatea serviciilor publice din orașul în care locuiesc este înaltă.” Sau: “Aș pleca din România dar îmi place să trăiesc aici, în acest oraș. Sunt fericit aici.” Sau: “Aș pleca din România dar aici se află familia mea, sau prietenii mei, sau o afacere/firmă la care nu aș renunța.”

Ideea de mai sus este punctul de pornire pentru câteva observații sau extinderi ale discuției.

Relațiile umane, oameni la care să poată apela, printre motivele care îi țin pe români în țară

În primul rând, handicapul față de Occident este parțial compensat de comoditatea inerentă tuturor. Orice sistem sau organism funcționează în sensul menținerii, pe cât posibil, a resurselor disponibile. A schimba pe termen lung localitatea în care trăiești implică nu numai costuri financiare, ci și psihologice. 

Motivațiile de natură socială sunt de asemenea relevante: cu toții am construit rețele umane complexe de prieteni, cunoștințe, oameni la care să putem apela la nevoie, angajați sau angajatori. A porni totul de la zero în altă țară nu este ușor, chiar și bazându-te pe tehnologii moderne pentru a menține legătura cu cei lăsați acasă.

Această stare de fapt implică o realitate dureroasă: deseori pleacă tocmai oamenii curajoși, dinamici, adică potențialii antreprenori economici sau culturali, persoanele cu resurse interne considerabile și cu standarde relativ înalte – pentru care un status quo mediocru sau submediocru este insuficient. Dacă aș fi primar, nu m-aș uita la comoditate ca fiind factorul care să-mi salveze localitatea. 

Cei care pleacă în ciuda puternicei tentații a stabilității sunt tocmai oamenii care, prin acțiunile lor, ar fi generat mai multă atractivitate pentru oraș în ochii viitorilor potențiali emigranți, adică adolescenții sau copiii de azi – iar acea atractivitate ar fi redus migrația. De asemenea, împotriva comodității și învingând-o, pleacă tocmai oamenii care ar fi creat instituțiile formale sau informale, procesele și cadrul ce ar fi atras migranți din alte orașe sau zone, reducând astfel impactul numeric al emigrației spre Occident.

Exemple relevante în context mi se par băltirile Craiovei și Constanței, care au produs în practic orice domeniu performeri, inovatori sau oameni extrem de capabili – și pe care îi găsești în principal în străinătate sau în București. Cele două localități au probleme autentice în a-și reveni, întrucât masa critică a capitalului uman de care e nevoie pentru remontare este deja plecată. Vorbim de un cerc vicios sau de o profeție care se împlinește singură: absența acestor oameni reduce tempo-ul celor două municipii și mărește probabilitatea ca generațiile viitoare, privind în jur, să tragă concluzia că orașul e blocat și să emigreze – ceea ce mărește probabilitatea ca generațiile de după ele să gândească la fel etc.

Orașele dinamice, opresc emigrația

Pleacă însă nu numai spărgătorii de norme, generatorii de soluții și idei sau viitori antreprenori economici sau culturali – ci și oamenii disperați. Iar din multe localități urbane din România pleacă tocmai cei disperați. Mai sus am pornit de la premisa că orașul românesc care dorește să-și păstreze locuitorii are măcar argumentul fundamental să o poată face: economia. 

Dinamismul din acest domeniu are un efect explicit: oferă locuri de muncă și deci măcar o fărâmă de probabilitate ca locuitorii să poată rămâne. O fântână luxoasă în centrul unui orășel este inutilă dacă locuitorii mor de foame. 

Există  însă un impact implicit legat de efervescența economică: o localitate vie din acest punct de vedere mobilizează energii, atrage eventual migranți din alte zone ale țării, deține un tempo ridicat, cu o viață socială intensă. Un oraș cu o forță de muncă ocupată are, mai devreme sau mai târziu, localuri numeroase pentru petrecerea timpului liber, o fertilitate considerabilă, un capital uman mai înalt. Iar acest lucru produce sau schimbă percepții, stări de spirit, chei de lecturare a realității. 

Dacă locuiești într-un oraș dinamic, pozitiv, pus pe treabă ai o probabilitate mai mică să arunci prosopul vizavi de România – ai o probabilitate mai mare să consideri că lucrurile merg, în genere, în direcția corectă.

Calitatea serviciilor publice 

Revenind la ideea principală de la începutul textului, calitatea instituțiilor publice dintr-o localitate are un impact direct asupra emigrației, putând-o accelera sau reduce spre zero. 

Această informație produce o stare nemulțumitoare pentru autoritățile locale: ele nu pot influența direct management-ul unor instituții atașate ombilical de birocrația centrală a țării, dar viața în localitate este influențată de acele instituții, iar primarii pățesc consecințele.

Implicit, autoritățile locale trebuie să acționeze indirect, uneori prin lobby personal, pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor publice. “Nu e treaba mea” este o scuză corectă din punct de vedere administrativ sau juridic – însă nu e de ajuns. 

În măsura în care oferă o creștere a calității față de instituțiile de stat, cele private sunt un mijloc de a remonta handicapul față de un oraș vestic. Personal, cel puțin în domeniul medical, consider că diferența dintre privat și stat este de la cer la pământ. 

Dar din punct de vedere financiar instituțiile private nu sunt accesibile oricui. În plus, de vreme ce ele funcționează pe logica profitului, o extindere în localitatea ta depinde de modul în care ele evaluează situația economică: există o piață pentru servicii medicale sau educaționale private? Din nou economia primează.

Aspectul localității

O metodă facilă de a utiliza în folosul tău atât comoditatea naturală a locuitorilor cât și aspirația naturală spre mai bine este creșterea propriilor standarde. Sintagma este pretențioasă dar ascunde o realitate simplă: în plan strategic, trebuie să fii tu orașul occidental pe care locuitorii și-l doresc. Pentru a detalia acest aspect aș putea scrie câteva mii de cuvinte, dar un aspect anume mi se par destul de important și de subestimat pentru a fi menționat urgent. Mă refer la aspectul public al localității. 

Revăd pozele pe care le-am făcut în Viena vara trecută: în câteva zile de mers pe jos zeci de kilometri am găsit fix 2 (două) clădiri cu fațade dărăpănate. În România, Oradea a luat taurul de coarne iar alte localități sunt în diferite stadii de manageriere a problemei. Întrucât da, vorbim despre o problemă. Un oraș murdar, neîngrijit și prăfuit inspiră neîncredere, dă impresia de “sat fără câini” și furnizează un imbold constant în sensul migrației. 

Aspectul psihologic este extrem de important și extrem de subestimat. Nu există oraș mare sau semnificativ în România care să nu aibă probleme din acest punct de vedere – strada Moților din Cluj, centrul Timișoarei și mari părți din centrul Bucureștiului arată într-o mică măsură precum ariile echivalente din Munchen, Praga sau Budapesta. 

Fără excepție, explicația pentru aceste situații este de natură juridică: fie un regim incert al proprietății, fie o capacitate redusă de acțiune a autorităților. Oradea a arătat că pot fi găsite soluții.

Imaginea locuitorilor despre propriul oraș

Rezumând, există câteva stadii în care se pot afla localitățile urbane din țara noastră. Cele fără o viață economică consistentă sunt condamnate la a deveni comune de facto sau la a se converti din municipii în orășele. Ca exemplu major și grav, incapacitatea Brăilei și Galațiului de a coopera, alcătuind împreună o zonă metropolitană puternică de sute de mii de locuitori, le sugrumă pe amândouă. O zonă cu un potențial economic major – atât în planul consumului cât și al producției – nu s-a născut. În loc să supraviețuiască împreună, unite, cele două localități mor separate și singure. Atractivitatea migrației, în astfel de locuri, este enormă.

Localitățile viabile din punct de vedere economic se confruntă cu creșterea standardelor locuitorilor, compensată parțial de comoditate. Ele sunt practic obligate să se adapteze, mereu cu un ochi către Vest. Un exemplu insolit îl reprezintă capacitatea de utilizare a râurilor ce le traversează. 

Donaukanal, un braț al Dunării ce traversează centrul Vienei, este în anotimpurile calde gazda a zeci de evenimente și antreprize simultane. Poți asculta funk, heavy metal, jazz, poți degusta o băutură flambată sau o bere retro în doar câteva minute și câteva sute de metri. După programul de lucru, pe măsură ce se lasă seara, zeci de mii de vienezi se plimbă, participă la concerte sau pur și simplu fumează liniștiți în șezlonguri, privind Dunărea și centrul orașului. 

La nivel subiectiv, nimic – nici bogăția istorică a orașului, nici precizia transportului în comun sau politețea locuitorilor – nu mi s-a părut mai atractiv decât acele ore și acele mulțimi. Pentru marea majoritate a orașelor românești, însă, râurile ce trec prin oraș sunt o mică inconveniență și atât. Natura nu este integrată în ritmul de viață al locuitorilor în măsura în care ar putea să fie.

Suprapunerea tuturor lucrurilor pe care le-am menționat aici constă în imaginea locuitorilor despre propriul oraș. Faci parte dintr-o poveste de succes? Te simți mândru, jenat sau indiferent atunci când spui în ce localitate din România locuiești? Te pomenești căutând mental o scuză ca să explici de ce n-ai emigrat încă? În termeni concreți, discuția aici se divide. 

Atunci când vorbim despre orașe altele-decât-Bucureștiului contează, în afară de elemente subiective precum experiențele și percepțiile personale, și capacitatea orașului de a genera evenimente pozitive sau remarcabile. Își manifestă locuitorii tendința naturală de a crește, de a învăța, de a experimenta lucruri noi împreună cu orașul sau în ciuda sa? 

Există localități – și nu puține – de care auzim doar când acolo se petrece un act de violență extremă sau un scandal de corupție. Manifestări tradiționaliste, precum zilele orașului, se adresează exact publicului care nu mai are, din motive biologice, tentația migrației. Tinerii au la dispoziție doar activitățile care îi separă de comunitatea locală – și nu ia mult timp să-ți dai seama că o viață petrecută în bună parte online în Orăștie sau Bacău sau Giurgiu poate fi la fel de bine petrecută online și în altă țară, cu adăugirea că elementele offline pot fi mult superioare în străinătate.

Bucureștiul, locul unde identitatea locală e un lucrur rar

În ceea ce privește Bucureștiul, cadrul dezbaterii este aparte întrucât, din estimările mele, nu există localitate în România în care oamenii să fie mai puțin conștienți de identitatea lor locală. Fenomenul e cumva asemănător conceptului ideologic de stânga de “white privilege“: oamenii care aparțin unei minorități sunt conștienți de acest lucru – cei majoritari nu se gândesc niciodată că sunt majoritari.

În practică, a fi locuitor al Bucureștiului reprezintă mult mai puțin – ca identitate, relevanță sau intensitate – pentru un locuitor al capitalei decât înseamnă pentru ieșeni că rezidează în Iași, pentru clujeni că locuiesc în Cluj etc. Explicațiile sunt numeroase. Implicațiile însă contează mai mult. 

Când ponderează gândul de a migra în străinătate, bucureștenii evaluează România și mai puțin Bucureștiul în special, orașul fiind perceput drept caracteristic țării ca atare, cu câteva nuanțe pozitive adiționale (cum ar fi veniturile mai mari). Practic, atunci când vorbim despre tentația migrației, bucureștenii joacă cu alte pachete de cărți decât alți locuitori ai țării, argumentele uzitate atât pro-rămânere cât și pro-plecare fiind semnificativ mai numeroase.

Ultimul deceniu și jumătate a adus românilor o creștere semnificativă a veniturilor și standardelor de viață. Orașele mari au fost principalele câștigătoare. Economic vorbind, ele încep să joace în aceeași ligă cu echivalentele lor din Europa centrală și de vest. 

Cine nu este atent, însă, se poate pomeni cu o populație ostilă și dezamăgită: un oraș slab întreținut sau care se târăște inerțial, fără viziune, este mai acceptabil pentru locuitori dacă și veniturile lor sunt mici (“ei, asta e, totul merge prost!”) decât dacă veniturile lor sunt consistente. Reacționăm mai dur la disonanțe (“am bani mulți dar trăiesc într-un oraș mizer!”) decât la peisaje uniform proaste, pentru al doilea set de circumstanțe psihologia umană construind tot felul de mecanisme de adaptare. O efervescență economică este meritorie, dar nu protejează cu totul un oraș de mirajul emigrării.

Barbu Mateescu este sociolog și prieten al nostru, fiind speaker Urban Talks. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică. În ultimul deceniu el a lucrat în mai multe proiecte având de a face cu consultanța politică, electorală și dezvoltarea urbană.