de Cristian Ghinea

– observaţii dintr-o anarhie bine organizată –

Tradiţia acestui Maidan vine de la cel precedent, care, în 2004, a împiedicat ajungerea la putere a lui Viktor Ianucovici. E ceea ce în afara Ucrainei se numeşte, mai degrabă, Revoluţia Oranj. Acela a fost însă mult mai paşnic.

Aşa ar fi trebuit să fie şi acesta. Şi chiar a fost pentru cîteva zile. Oamenii au ieşit în stradă imediat după Vilnius, cînd acelaşi Ianucovici, ajuns pînă la urmă preşedinte, s-a sucit şi nu a semnat Acordul de Asociere cu UE. Începutul a fost clar dominat de ONG-uri, organizaţii de tineret şi intelectuali. Care, în mod neaşteptat pentru ei, s-au trezit înconjuraţi de o masă mare de oameni: „Credeam că vom fi 300 şi ne-am trezit 30.000, apoi 100.000“, îmi zice un ONG-ist din specia asta iute ieşitoare în stradă. E clar acum că Vilnius a fost doar picătura care a pus cruce speranţei, altfel frustrarea se acumula în substrat. În faţa unor manifestaţii-gigant pentru standardele Estului (îmi amintesc ce emoţionat eram de cei 15.000-20.000 de oameni, la cel mai mare miting din Bucureşti), puterea a comis o mare, enormă, monstruoasă greşeală: trupele speciale Berkut au intrat extrem de violent peste manifestanţii paşnici, noaptea. Au cîştigat pe moment Maidanul, oamenii s-au refugiat într-o mănăstire aflată la vreo 700 de metri în deal. Miliţia (aşa se numeşte încă) nu a îndrăznit să intre peste ei acolo. Aşa a început povestea de dragoste între Maidan şi Biserică (în Ucraina sînt trei Biserici ortodoxe, aflate în conflict una cu alta, nu e clar care cum acţionează, aşa că las referinţa aşa, generică).

După noaptea aceea şocantă, a urmat contrareacţia. Nucleul de ONG-işti şi intelectuali se pierde în decor. Maidanul e preluat de activiştii partidelor din opoziţie. Dar primele corturi le-au ridicat veteranii din Afganistan. Tipii duri au reînviat Maidanul. Ei au făcut regulile şi organizarea.

Am cutreierat Maidanul două zile, săptămîna trecută. Voi publica un reportaj pe larg săptămîna viitoare – cu oameni, momente şi idei. Vom avea o temă dedicată Ucrainei. Pînă atunci, însă, încerc să vă explic ce este şi cum funcţionează Maidanul.

Un experiment social fascinant. Vlad Mixich zice că e Comuna din Paris. Casa Jurnalistului (care a făcut un lung reportaj, pe care vi-l recomand) zice că e o republică paramilitară. Maidanul este o Republică, asta e clar. Un teritoriu delimitat fizic, unde legile statului ucrainean se suspendă de facto. Este un stat care apare în interiorul altui stat. Este moartea visului teoretic anarhist: statul este suspendat, dar nu pentru a fi înlocuit de cooperare liberă între indivizi, ci pentru a se naşte un alt stat în interiorul celui suspendat.

Maidanul principal este în Piaţa Independenţei – un spaţiu enorm, cum noi nu avem la Bucureşti. Străzile care duc spre această piaţă au fost toate blocate, la distanţe variabile faţă de piaţă, cu baricade din saci cu zăpadă şi nisip, lemne, fiare, ce se găseşte. Privit de sus, e un dreptunghi mare, cu multe braţe, care se întind pînă la baricade. Unele străzi sînt blocate complet, altele au deschizături – porţi, cum ar veni –, unde se intră în şir. La fiecare intrare sînt paznici, care nu fac nimic anume, decît să observe. Unii au cutii pentru donaţii – şi se pot dona bani, ţigări sau haine. Nu vă închipuiţi acest Maidan ca pe un loc al terorii şi al violenţei între manifestanţi şi miliţieni. Violenţele sînt în altă parte. La vreo 500 de metri, după colţ.

Poţi reconstitui arheologic scurta istorie a Maidanului după cum arată fiecare baricadă. Unele au fost făcute din ce s-a găsit la îndemînă, arată grotesc de dezordonate. Acestea sînt primele. Treci de ele (tot prin porţi-deschizături) şi mai încolo e altă baricadă. Parcă mai dreaptă, din materiale mai puţin pestriţe. Una, care dă spre Piaţa Europa, are chiar nişte bîrne lungi de fier ca întăritură. Ar rezista şi unui vehicul blindat. Aşa realizezi că Maidanul este un animal care se extinde. Învaţă. Primele baricade au fost prost realizate, următoarele baricade au mai muşcat încă 200 de metri din statul Ucraina şi au fost mai bine realizate. Dacă nu ai căuta special locul în care, totuşi, unii se bat – doar ai văzut la televizor că se întîmplă – ai putea să pierzi toată ziua pe Maidanul paşnic. E mare, se întinde pe multe străzi. Nu vă închipuiţi că Maidanul e rupt de lume. Dimpotrivă, o staţie de metrou dă chiar în el. Intri în Ucraina, mergi două staţii cu un metrou oribil de ponosit şi ieşi în Maidan. Nu ţi se cere paşaport.

Acest Maidan arată ca un fel de bîlci medieval. Corturile jerpelite, cazanele din care ies mirosuri. O scenă mare, în centrul Pieţei, unde cineva vorbeşte, cîntă sau se roagă. Ce rupe  aerul medieval sînt unele elemente de tehnologie: ce se întîmplă pe scenă e proiectat pe întreaga clădire de vizavi, lîngă scenă poţi accesa Internetul de pe reţeaua wireless FreeMaidan (eu n-am reuşit să mă conectez, dar se zice intri direct la pagina de ştiri ţinută de PRMaidan şi apoi poţi naviga pe alte site-uri). Şi multe, foarte multe corturi. Organizate pe partide, pe oraşe sau pe funcţionalităţi. De pildă, cortul unde, pe o pancartă albastră, scrie „Cernăuţi“ cu chirilice galbene, înconjurate de stelele galbene aducînd a steagul UE. Asta înseamnă că acolo sînt mari şanse să dai peste oameni din Cernăuţi care vin să populeze Maidanul. Sau cortul unde scrie „Euroborş“, care are un fel de curticică cu nişte tuciuri mari, ca cele în care se face mîncarea la pomeni sau la nunţile de la ţară. Sînt mai multe asemenea bucătării de campanie prin Maidan, iar asta face borş – euroborş. Care nu e ce vă aşteptaţi, ci o zeamă roşie şi dulce, pe bază de sfeclă, foarte populară şi în Republica Moldova.

Într-un colţ, sus, pe un deal, Maidanul dă într-un palat maiestuos – cu scări frumoase, ca de palat, blocate cu saci şi acoperite cu o pojghiţă de gheaţă periculoasă. Sînt între 15 şi 10 grade cu minus la Kiev şi, dacă stai 20 de minute fără să te mişti, simţi că ţi se scurge viaţa din tine, mai ceva ca bateria telefonului mobil, care se descarcă de trei ori mai repede decît de obicei. În Ucraina, clădirea asta superbă şi imensă era Palatul Sindicatelor, dar în Republica Maidan, a fost proclamat Palatul Libertăţii. Aici dorm mare parte dintre „maidanezi“. Intri înăuntru doar dacă eşti de-al lor sau eşti ziarist. Sau poţi să pretinzi că eşti cu nişte ziarişti, cum am făcut eu, care nu aveam legitimaţie de presă. După ce treci de primul filtru, mai urmează unul unde e chiar mai greu: trebuie să te înregistrezi. Adevărul e că nu sînt foarte stricţi, s-a înregistrat unul dintre noi şi am intrat cinci. Înăuntru se întîmplă ceva aiuritor: sute de oameni locuiesc acolo. Pe lîngă pereţi se mănîncă în picioare, din farfurii de plastic. Domnişoare în halate albe distribuie mîncare. Un miros greu de mîncare şi transpiraţie. Şi sutele de oameni care se întind pe sub candelabre imperiale. Cei care nu dorm îşi fac de lucru cu telefoanele sau ascultă la radio. Prizele sînt pline cu prelungitoare, din care ies alte prelungitoare – încărcate cu telefoane puse la încărcat. La parter, dai peste un zid de… varză, cartofi şi alte legume. În bucătărie nu ai voie să intri, iar oamenii stau politicos la coadă ca să primească mîncare şi ceai. E cald înăuntru. Afară, cînd ieşim, vreo 150 de oameni s-au aliniat ca la careu. Intrarea e blocată: nu se mai intră, doar se iese. Cei 150 (cu steagurile partidului Svoboda, care pare cel mai bine organizat) aşteaptă să iasă cei dinăuntru ca să intre ei la masă şi la somn. Au pe cap căşti de toate felurile – de schi, de construcţii – şi bîte de toate felurile în mîini. Ascultă de comenzile unora dintre ei, foarte disciplinaţi.

Luptătorii Maidanului sînt organizaţi în grupuri de cîte zece. Sînt reguli clare, după care cei zece trebuie să fie cu ochii pe ceilalţi (trei dintre cei cinci morţi erau luptători răpiţi de forţele regimului), şi să asculte numai comenzi de la şeful direct, pe care îl ştiu personal. Peste zece grupuri de zece este responsabil un sutaş ş.a.m.d. Şefii cei mari comunică în jos pe scară ierarhică. Un român din Cernăuţi spune că asta e organizare căzăcească. Cînd vă gîndiţi la locuitorii Maidanului, probabil vă gîndiţi la kieveni, dar greşiţi. Foarte puţini dintre cei cu care am vorbit sînt din Kiev – de fapt, cei din capitală merg acasă să se odihnească. În cazul lor, deci, disciplina e mai greu de aplicat strict. Cei care stau aici permanent sînt mai degrabă din provincie. Există un site special, unde oamenii se organizează să vină la Maidan, din alte oraşe. Dar cei mai mulţi vin cu autobuze puse la dispoziţie de partide. Vin, stau o vreme, mai merg acasă, la serviciu şi la familie, se mai întorc. În ultimele zile, de cînd cu violenţele, nu prea au mai plecat.

Tot ce vă povestesc sînt elementele stabile, structurale, fără de care Maidanul nu ar exista. Aceşti oameni trăiesc pe un fond de agitaţie, de discursuri urlate în staţii de amplificare şi numeroşi gură-cască, persoane care au venit să se uite, ca şi mine. Cei de-ai Maidanului fac permanent cîte ceva. Îi recunoşti după căşti, după bîte, după hainele murdare, după feţele preocupate. Şi mereu cară cîte ceva. Aşa cum legionarii romani îşi construiau permanent tabăra de noaptea, „maidanezii“ îşi construiesc şi îşi extind permanent Maidanul. Cară pneuri. Cară saci. Cară bîrne. Curăţa gheaţa de pe jos şi o pun în saci. Ei sînt baza. Paramilitarii. Pe lîngă ei mai sînt fetele care merg prin Maidan cu cutii de carton în care au mîncare. Se supără dacă nu iei (magiun cu unt pe pîine, la -15º – o bunătate).

Ianucovici nu poate sparge Maidanul. Sau – nu uşor. Deocamdată, Maidanul e în ofensivă. Aici vine partea violentă. Dacă o iei din centrul Maidanului spre Piaţa Europa – treci de două rînduri de baricade (cele mai atent supravegheate, cu mulţi paznici), dai un colţ şi… gata. Acolo e bătălia. O stradă largă şi lungă care dă spre Piaţa asta de îi zice Europa. Aici se dau bătăliile de le-aţi văzut la televizor. În primele două nopţi, bătălia se dădea chiar la colţ, oamenii fugeau, alergaţi de miliţieni, şi se buluceau la intrarea de la prima baricadă a Maidanului propriu-zis. Apoi au construit o primă baricadă, la jumătatea străzii. Apoi, alta, mai încolo. A doua zi le-au făcut mai mari pe astea două. A treia zi – încă una, mai în faţă. În capătul străzii e, pe stînga, intrarea în stadionul Dinamo şi în faţă un deal abrupt. În vîrful dealului e guvernul. La poalele dealului s-a stabilizat linia frontului, în cele două zile cît am fost acolo. Berkut sînt pe deal. Ar avea acum poziţie bună să atace, în jos, în alergare. Doar că la baza dealului îi aşteaptă două autobuze arse şi în faţa lor un foc mare, întins pe zeci de metri, unde ard pneuri. Greu de depăşit blocajul. Berkuţeii – cum îi numesc la mişto manifestanţii – nu prea pot coborî din deal, manifestanţii nu prea pot urca dealul. În noaptea de după ce am plecat, au cucerit una dintre clădirile din dreapta. A doua zi au trecut la curăţenie, la înlocuit geamurile sparte. Se extinde spaţiul de cazare. Maidanul şi-a stabilizat graniţa cu cauciuri arse şi îşi extinde spaţiul locativ.

În Piaţa Europa, unde se dau luptele şi e Maidanul mare şi paşnic, există o cantină. Populară, ieftină – cele de fiţe s-au închis. Aici poţi încărca telefonul, bea ceai şi merge la toaletă. Acolo e permanent coadă. E banal să te întorci şi să vezi doi tipi cu feţele negre de fum, cu cască de plastic şi cu bîte în mînă. Te gîndeşti dacă să le dai voie în faţă. Parcă te-ai simţi mai confortabil să îi ai sub ochi decît în spate. Dar cum să le zici asta? Oricum, stau cuminţi la coadă, nici un gest. La cantină, oamenii iau mîncare şi plătesc la casă. Casiera îşi face unghiile liniştită. Are aerul că s-a obişnuit să încaseze bani pe mîncare în teritoriul Republicii libere Maidan.

Apoi, cobori la ceainărie şi pe uşă intră un tip cu faţa spartă. Dar despre aventurile astea – săptămîna viitoare. Găsiţi o avanpremieră cu fotografii explicate, pe pagina mea de Facebook sau pe site-ul revistei. Acum v-am prezentat decorul, piesa începe în Dilema veche de săptămîna viitoare – opt pagini despre Ucraina. Cît de mare sau de mic va fi Maidanul atunci, nu putem şti încă.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE