OraNoua.ro
Publicat în 23 aprilie 2014, 16:15 / 113 elite & idei

Cristian Ghinea: Şpaga între raţiune şi simţire

Cristian Ghinea: Şpaga între raţiune şi simţire

de Cristian Ghinea

– sau de ce nu se poate abţine Mazăre să ia de la săraci? –

Gîndiţi-vă puţin la întrebarea asta şi veţi vedea că răspunsul nu este simplu. Este chiar iraţional. Radu Mazăre şi-a făcut un titlu de glorie din construcţia acelui cartier pentru săraci. S-a lăudat pe la televizor că a găsit el o soluţie minune prin care rezolvă problema cu săracii din Constanţa, le dă case ieftine construite de Primărie. De fapt, soluţia de a izola săracii în locuinţe ieftine este dezastruoasă pe termen lung şi acolo este un viitor ghetou. Dacă aduci oameni cu resurse puţine în acelaşi loc, în locuinţe proaste, creezi un cerc vicios al sărăciei: cei cu potenţial vor căuta să scape şi vor reuşi, alţii cu mai puţin potenţial vor veni în loc şi media va scădea continuu. Exact aşa s-a format ghetoul Ferentari din Bucureşti: cînd m-am născut eu, acolo era un loc de intrare în Bucureşti, din care oamenii căutau să scape, părinţii mei au scăpat la timp, în următoarele generaţii s-a creat autoselecţia negativă care a dus la ce e azi acolo. Dar pentru primari grandomani şi primitivi e mai sexy să taie panglica la un viitor ghetou compact, decît să achiziţioneze apartamente prin oraş şi să asigure asistenţă individualizată pentru fiecare familie, pentru integrare în fibra socială a oraşului. E diferenţa între pomana de Ev Mediu şi politica socială modernă.

Dar să admitem că, deşi această filozofie de intervenţie socială îi e străină lui Mazăre, asta nu îl face un primar corupt, doar un primar prost. Pe scara sa de valori, făcea un lucru bun: îi ajuta pe săraci. Apărea la televizor lăudîndu-se cu asta. A inaugurat cartierul, invitîndu-l pe şeful Guvernului să taie panglica. A atras deci atenţia asupra proiectului. Atunci de ce a luat şpaga? Nu ne-am aştepta ca un om care vrea să facă un bacşiş să fie mai discret? Sau invers, la cîţi bani are Mazăre, nu putea lăsa măcar cartierul săracilor nevămuit?

Mai gîndiţi-vă la cazul celuilalt baron, cel din Mehedinţi, Adrian Duicu. Omul se laudă cu un spital – nu am înţeles foarte clar dacă l-a făcut sau doar l-a renovat, cert e că avea motiv de laudă cu spitalul, cum avea Mazăre cu cartierul săracilor. Şi totuşi nu se abţine să facă un mişmaş cu o firmă de analize care beneficiază suspect de aparatura din spital. Ca şi la Mazăre, te întrebi: dom’ne, chiar nu se poate abţine să vămuiască nici măcar acolo unde e vorba de proiecte sociale şi foarte vizibile?

Sau să luăm cazul primarului de la Rîmnicu Vîlcea – am publicat aici, acum ceva vreme, un interviu cu arhitectul Şerban Marinescu, cel care l-a denunţat. Decizia primarului de a cere şpagă rămîne uimitoare dacă ne luăm după o logică raţională. Omul avea deja bani, nu era sărac. Primăria chiar avea nevoie de acel proiect al arhitecţilor, pentru a atrage fonduri europene de reconstrucţie, deci îl putea ajuta oricum în carieră. Şi, cel mai uimitor, cere şpagă de la nişte oameni pe care nu îi cunoaşte, cu care nu avea nici un contact social sau de altă natură, care să-l facă să creadă că ei marşează. Deci, raţional vorbind, un risc cu totul exagerat, pentru nişte sume mici. Şi totuşi, a cerut şpaga.

Ţin minte toamna trecută cazul unui director APIA, şeful instituţiei care se ocupă de subvenţii agricole pe un întreg judeţ. Omul ceruse şpagă de la un fermier, ca să nu îl controleze. Probabil că fermierul s-a simţit hărţuit sau nu avea banii, pentru că, în loc să dea şpaga, s-a dus la DNA. Directorul era arestat. Şi stăteam să mă gîndesc la tărăşenie. Deci cum venea asta? Stătea omul nostru în birou şi se uita pe nişte hîrtii. Şi s-a gîndit: băi, ăsta ar trebui să-mi dea şpagă. De ce? Aş înţelege dacă omul avea ceva nereguli şi trebuia să scape de control (dar nu părea să fie cazul). Atunci de ce să-i ceri şpagă şi să te expui unui risc?

Sînt cîteva explicaţii facile. Prima este lipsa de frică. Oamenii ăştia nu cred că li se poate întîmpla şi lor. Şi totuşi, ar trebui să trecem peste acest moment. Deja de cîţiva ani fiecare raport anual al DNA se laudă cu peste o mie de oficiali condamnaţi definitiv pentru corupţie. Am remarcat acest prag în 2011 şi el s-a menţinut. Asta înseamnă că, doar în ultimii trei ani, există peste 3000 de oficiali români condamnaţi definitiv, cei mai mulţi dintre ei cu închisoare. E o cifră remarcabilă, dacă ne gîndim că avem cu totul cîteva mii de primari, la fel, cîteva mii de magistraţi, iar dacă urcăm mai sus, parlamentarii se numără cu sutele, şefii de Consilii Judeţene – cu zecile. Cînd ai şapte şefi de Consilii Judeneţe, din 41, sub anchetă penală la DNA, asta înseamnă o proporţie mare. Predecesorul lui Emilian Frîncu în funcţie a fost şi el condamnat pentru corupţie – deci omul nostru ştia direct că se poate să ajungi la puşcărie din postura de primar la Rîmnicu Vîlcea, nu avea nici un motiv să se creadă infailibil. Cu cîteva mii de oficiali deja în puşcărie pentru corupţie, în fiecare categorie, oamenii ştiu colegi care au păţit-o: generalii ştiu generali în puşcărie, miniştrii ştiu foşti miniştri în puşcărie, primarii ştiu foşti şi foarte probabil viitori primari în puşcărie. Şi totuşi, de ce o fac?

Din sărăcie? Nu. Oficialii români pot deja trăi din salariu. Evident, trai decent, tip clasă de mijloc. Dacă vrei mai mult, atunci intri în logica tunurilor date la risc mare. Într-un fel, mă bucur cînd aud de şpăgi foarte mari, cum a fost la judecătoarele care l-au eliberat pe Dinel Staicu – acolo e o logică de film cu gansteri: rişti, dar dai lovitura, tu şi copiii tăi veţi trăi ca oameni bogaţi. Asta înseamnă că preţul corupţiei creşte, calculul de risc e raţional.

Totuşi, Frîncu a luat puţin de la arhitecţi, după insistenţe şi asumînd riscuri mari. Duicu nu se poate abţine de la un furtişag vizibil pentru toată lumea din spitalul cu care tot el se lăuda. Omul de la APIA hărţuieşte un om pentru o sumă cît salariul său pe o lună, nu se îmbogăţea de acolo. De ce o fac?

Din lăcomie e un răspuns facil. Da şi nu. Permiteţi-mi să încerc o explicaţie mai sofisticată, care pleacă de la ideea de lăcomie, însă face un pas înainte. Am făcut legătura asta acum cîţiva ani, cînd am citit cartea lui Dan Ariely, Iraţionalitatea predictibilă. Ariely descrie acolo, prin experimente, diverse moduri în care oamenii judecă iraţional. Pattern-uri de iraţionalitate, adică. Un asemenea pattern: cu toţii tindem să evaluăm proprietatea pe care o avem, mai mult decît face. Gîndiţi-vă ce exasperant e să dai peste vînzători de case care au aerul că nu au auzit că a venit o criză economică şi îţi tot repetă că cineva le-a oferit, acum cîţiva ani, 100.000 de euro pe apartamentul pe care tu nu le dai nici 60.000 acum. Pentru că oamenii gîndesc mereu deciziile economice în funcţie de anumite aşteptări – acesta e un alt pattern iraţional. Dacă în capul tău 100.000 s-a fixat ca preţ pentru casa ta, atunci negociezi de acolo, chiar dacă înseamnă că nu îţi vezi interesul. Şi de aici decurge un alt pattern: aversiunea faţă de pierdere. Creierul uman, spune Ariely, nu suportă să piardă. Luăm decizii economice astfel încît să limităm pierderile, în primul rînd. Dacă cineva ţi-a oferit 100.000 de euro pe casa ta, vei percepe ca o pierdere orice scădere sub 100.000 – pur şi simplu, vei suferi. E cu totul iraţional, dat fiind că asta se întîmpla cînd toată lumea avea bani (împrumutaţi) să dea mult pe case, iar a vinde cu 60.000 este o decizie bună în sine, atît face casa ta acum. Chiar dacă înţelege raţional ideea, omul nostru suferă pentru cei 40.000 pe care nu i-a avut niciodată, dar pe care acum îi consideră pierduţi.

Ei bine, aşa îmi explic eu iraţionalitatea deciziei de a cere şpagă la Mazăre, la Duicu, la omul de la APIA, la Frîncu. Oamenii ăştia şi-au creat nişte aşteptări, nişte obişnuinţe, în lumea lor orice bani le trec prin mînă trebuie să conţină, prin definiţie, şi un procent al lor. În mintea lor, acel procent li se cuvine. Dacă vreţi, la nivel geopolitic, asta explică şi ataşamentul poporului rus faţă de toată Europa de Est: a fost a lor, suferă că au pierdut-o, o vor înapoi cu orice preţ. E motivul pentru care abordarea cu sancţiuni economice nu va funcţiona: cînd eşti iraţional, nu contează sancţiunile. Dar să rămînem la corupţii noştri. Mazăre a aranjat şpaga înainte chiar de a şti exact ce fel de case vrea să construiască. El ştia două lucruri, în mod limpede: că va construi casele şi că va lua o şpagă din asta. Restul erau detalii. Frîncu nu a stat să calculeze că avea nevoie de proiectul arhitecţilor pentru a dezvolta oraşul mai departe – pentru el, chestia consta în nişte hîrtii din care unii primeau bani din semnătura sa. Dacă nu primea şpagă din asta însemna că degeaba e primar, ar fi ca cum i s-ar fi luat ceva al lui. Odată ce un om ştie că are dreptul la ceva, o eventuală decizie ulterioară de renunţare e greu de luat. Intervine aversiunea faţă de pierdere. Dom’ne, sînt banii mei, mi se cuvin, de ce să nu îi iau? Cam asta par a spune Mazăre sau omul de la APIA. Cum să semnez eu actele de subvenţie fără să primesc partea mea? De asta oamenii obişnuiţi cu şpaga se adaptează greu la noua realitate. Pentru ei e o pierdere. Este iraţional, dar e predictibil.

Asta e singura explicaţie pentru decizia atîtor oameni de a risca, deşi ştiu că epoca în care erau intangibili s-a terminat. Am vorbit în cartea Eu votez DNA!despre termenul cu care este desemnată mita: drept. Dai „dreptul“ la agentul rutier şi nu îţi ia carnetul. Dar „dreptul“ la primar şi îţi dă autorizaţie. Cuvintele creează substanţă – cînd şpaga e un drept, omul va renunţa greu la ea, pentru că intervine aversiunea faţă de pierdere. Oamenii se comportă deci iraţional.

Cu ce ne ajută să ştim asta? Aştept să văd rezultatele unui nou sistem ce va fi implementat de ANI. Poate fi un experiment de economie comportamentală în sine, chiar mă gîndesc să-i scriu lui Ariely despre el. România a pierdut bani serioşi din fondurile europene pentru că diverşi oficiali au semnat contracte fiind în conflicte de interese.

Problema e că proiectele încep cu bani de la buget, iar conflictele sînt depistate ulterior. Comisia Europeană blochează decontarea banilor şi paguba rămîne la bugetul nostru. Pînă aici sîntem în paradigma „şpaga ca drept“ – ne întrebăm cu toţii cît de proşti trebuie să fie oamenii ăştia să meargă înainte dacă ştiu că se vor face verificări ulterioare şi banii vor fi blocaţi. De ce o fac? Acesta e răspunsul: nu se pot abţine, ei consideră că e dreptul lor, nu sînt proşti, sînt iraţionali în mod predictibil. Preşedintele ANI, Horia Georgescu, a propus o soluţie, pentru care a şi obţinut finanţare europeană: o bază de date în care se introduc organizatorii şi participanţii (acţionari, administratori) ai achiziţiilor publice din bani europeni. Sistemul ăsta va urma să anunţe, înainte de a fi luată decizia de atribuire, dacă există un potenţial conflict de interese. Va funcţiona? S-ar putea să limiteze comportamentul iraţional. Dat fiind că decizia nu depinde de el, oficialul nostru generic nu va mai considera că are un drept la banii respectivi, nu apucă să se împroprietărească în capul său, deci va renunţa mai lesne să pună mîna? Nu ştiu, urmează să vedem. Evident, dacă va funcţiona la fondurile europene, ar trebui extins la toate achiziţiile publice din România, la cele din bani naţionali. Există riscul doar să îngreunăm procedurile de atribuire pentru cei cinstiţi, în timp ce corupţii să găsească metode de ocolire, mereu există acest risc. Totuşi, ceva îmi spune că sistemul ar putea să funcţioneze ca un zid psihologic între omul nostru şi „dreptul“ lui. Nu pentru asta a fost gîndit, dar ar putea funcţiona tocmai din acest motiv. Ar fi la fel de iraţional, dar în sens invers.

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe