Asistăm la compunerea din piese aparent heteroclite a unei tendinţe anti-sistem deosebit de ample şi cu importante perspective de agregare a unor grupuri sociale diverse, fie până acum neinteresate de viaţa politică, fie dezabuzate sau scârbite de eşecurile succesive ale establishment-ului actual. Tendinţă doar şi nu (încă) mişcare politică deoarece suntem în perioada în care piesele componente îşi precizează identitatea, afirmând noi ideologii.
Să ne oprim la spaţiul nostru proxim, cel european, pentru a defini noul context în care apare civilizaţia anti-sistem. Este cel al crizei majore, economice, sociale şi identitare, care, acum, scutură din temelii sistemul de valori instituit după cel de-al doilea război mondial. Vine ca răspuns direct la dispariţia celui mai important element al acestei construcţii, asigurarea de către Welfare State a unei bunăstări care era servită automat, alături de cartea de identitate. Cu asta s-a sfârşit, poate nu definitiv, dar oricum pe o perioadă într-atât de lungă de timp încât statele înseşi au anunţat că de la visul bunăstării absolute sunt acum obligate să treacă la măsuri de austeritate în cadrul unei bătălii pentru supravieţuire.

S-a încheiat epoca de aur în care statul avea resursele şi credibilitatea de a juca un rol cheie în promovarea bunăstării economice şi sociale a tuturor cetăţenilor săi, fără excepţie, oferind acces fără restricţii la sistemul său de asigurări sociale…Societăţi care trăiau deja de două generaţiii cel puţin cu această credinţă absolută în statul bunăstării se găsesc brusc, într-o manieră foarte brutală, confruntate cu o realitate dură, cea generată de urmările crizei economice.

Istoric vorbind, acestea sunt condiţiile în care s-au născut mereu mişcări politice extreme, bazate pe contestaţia sistemului şi a structurilor umane şi administrative care l-au sprijinit. În cazul nostru, refuzul acesta are ca teme principale negarea construcţiei europene şi a sistemului său birocratic, urgenţa replierii în spaţiul şi valorile naţionale, hiper-protecţia pieţelor interne, lupta împotriva imigraţiei economice, înnoirea masivă a clasei politice naţionale, depăşită ideatic, coruptă şi inutilă. Formulele alese sunt extrem de diferite dar, toate, circulând în jurul acestor axe. Multe sunt componente mai vechi sau foarte noi ale mişcării antimondialiste.

Un prim exemplu vine din zona revendicării identitare minoritare şi este ales absolut la întâmplare: Mouvement des damnes de l’imperialisme, lansat pe 22 martie 2008, autodefinit drept “etno-diferenţialist şi anti-imperialist”, organizaţie politică franceză care afirmă că are ca model Hezbollah şi integrează militanţi în formula dură, cum ar fi cei din “Periferia anti-sistem”, “militanţi panafricani, panarabi şi paneuropeni” şi dispune de o “celulă de contra-propagandă pe internet.

Marginali cu acţiune marginală, veţi obiecta. Marginali desigur, dar tocmai despre această marginalitate este vorba, devenind relevantă atunci cînd vedem că numărul acestor “marginali ai refuzului” se măreşte neîncetat datorită rezervorului de populaţie care a imigrat în Europa ultimelor decenii şi care nu s-a integrat în standardele societăţilor noastre. Pentru ei, anti –sistem înseamnă refuzul unei identităţi în care nu se recunosc şi pe care o acuză că încearcă anihilarea propriei lor tradiţii şi valori culturale.

În replică, apare prima mare categorie de partide din zona civilizaţiei anti-sitem, cea care promovează etno-naţionalismul, la început teoretic, apoi armă de raliere politică şi chiar organizare para-militară. Este vorba, de această dată, de mişcări identitare în sectorul majoritar de populaţie.
Articol publicat pe www.adevarul.ro