OraNoua.ro
Publicat în 6 iunie 2012, 18:17 / 432 elite & idei

Dan Dungaciu: „Europenismul moldovenist” de la Chişinău a ignorat 200 de ani de la anexare!

Dan Dungaciu: „Europenismul moldovenist” de la Chişinău a ignorat 200 de ani de la anexare!

„1812 a însemnat ruperea de la dinamica modernizării europene”

– Domnule Dungaciu, ce a însemnat anul 1812 pentru Basarabia?

– E mult de comentat aici, dar haideţi să privim chestiunea din perspectiva prezentului. Ce vor cetăţenii R. Moldova astăzi? Integrare europeană, cel puţin aşa declară. Adică apartenenţă la spaţiul de modernizare şi prosperitate al Vestului. De vreo 200 de ani, cam toţi răsăritenii asta au vrut. Ei bine, din această perspectivă, la 200 de ani de la 1812 comemorăm o teribilă decuplare de la acest spaţiu a Basarabiei, o mare întârziere. Asta înseamnă anexarea de la 1812, pe scurt: o decuplare de la procesele de modernizare, o întârziere, o rupere de la dinamica europeană şi integrarea într-un spaţiu, cel rusesc, cu o altă dinamică, diferită însă de cea europeană.

– Puteţi fi mai concret?

– În secolul al XVIII-lea, când a devenit clar şi evident că polul civilizaţiei s-a mutat în vestul Europei, iar axa care separă „Barbaria” de „Civilizaţie” a fost redesenată ca axa Est-Vest, noi, cei din Est, am pornit, explicit sau nu, o cursă pentru a ajunge şi noi acolo. Boierul muntean Dinicu Golescu este, în 1826, unul dintre primii care pune această problemă explicit. Toţi esticii au simţit însă asta. Chiar şi ruşii, cu Petru cel Mare şi experienţa lui occidentală, cu flota, Petersburgul, tăierea bărbilor preoţilor şi boierilor, desfiinţarea instituţiei patriarhale etc. – toate aceste lucruri despre care Spengler spunea că au creat marea pseudomorfoză rusă, care a dat figuri culturale remarcabile şi divergente, de la Dostoievski la Ceaadaev. Ei bine, din această perspectivă, Basarabia ruptă în 1812 ratează startul. În timp ce Moldova se uneşte cu Ţara Românească şi formează România, care porneşte spre modernizare statală, o treime din Moldova fusese anexată la alt spaţiu şi nu mai devine părtaşa unor procese de modernizare şi europenizare care s-au desfăşurat în spaţiul românesc, aşa incomplete cum au fost ele. Adică modificări de structură socială, legislaţie, un proces de secularizare, capitalismul incipient, adică parte a procesului îndelung discutat şi polemic în cultura română sub forma teoriei formelor fără fond. Dar procesul cel mai important de la care treimea aceasta de Moldovă a fost decuplată, a fost procesul de modernizare identitară. Pentru că modernitatea s-a petrecut peste tot în cadre naţionale şi, concomitent, a adus la lumină aceste cadre.

– Şi în Basarabia ce s-a întâmplat?

– Şi aici treimea aceasta de Moldovă suferă cel mai mult! Basarabia nu participă direct la perioada de consolidare identitară a spaţiului românesc şi lucrul acesta se vede până astăzi. Marile procese de consolidare lingvistică, trecerea la alfabetul latin, asumarea simbolisticii naţionale, a lui Eminescu, revoluţia de la 1848 şi conturarea unei conştiinţe naţionale care era atunci un proiect european generalizat etc., s-au desfăşurat fără participarea directă a basarabenilor şi asta nu a rămas fără efecte.

– Problemele identitare ale Basarabiei îşi au rădăcinile în 1812?

– Cu siguranţă! Sigur, istoriografia rusească acreditează ideea că problematica naţională nu era la momentul 1812 importantă. Şi da şi nu. E drept că problematica etnoidentitară nu avea incidenţa politică de azi, dar nu înseamnă că nu exista! Aşa cum astăzi dimensiunea etnică şi naţională – nu cea religioasă – stă la baza statelor, deci fundamentează politic realitatea, asta nu înseamnă că dimensiunea religioasă nu mai există. Aşa şi atunci în 1812. Faptul că politic era mai puţin relevantă, nu înseamnă că dimensiunea identitară nu era prezentă. De aceea efectul de deznaţionalizare al Imperiului Ţarist a fost puternic, iar unul dintre mecanisme a fost cel religios. În 1812, ocupaţia militară se transformă în ocupaţie canonică. Asta încălca o serie de canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar, fără nicio reţinere, iar Biserica Rusă devine complice şi actor principal în deznaţionalizarea acestui teritoriu. Limba slavonă şi limba rusă devin principalele canale, limba română este eliminată treptat din toate instituţiile de cult şi civile, iar rusificarea clerului şi a societăţii devine un veritabil proiect. Nu e întâmplător că, după Bodoni, cei care au păstorit pe scaunul vlădicesc al Chişinăului au fost toţi ruşi. De aici sofismul cu „eliberarea” de sub turci a Basarabiei: dacă i-ai eliberat pe basarabeni religios şi numai despre asta era vorba, ce nevoie aveai să îi deznaţionalizezi sau să le schimbi limba de cult şi cea din societate? Ce are una cu alta? De fapt, sugestia părţii ruse pare să fie că doar Biserica Rusă şi doar limbile slavonă şi rusă mântuie, aşa cum Iisus din romanele lui Dostoievski capătă chipul lui Alioşa Karamazov, adică e un Hristos rus!

– Deci, procesul de deznaţionalizare a românilor moldoveni nu se poate contesta…

– Evident. În esenţă, după 1812 basarabenii au fost excluşi de la procesele de modernizare sau marginalizaţi în procesele lor de constituire identitară. Veşnicia s-o fi născut la sat, vorba poetului Blaga, dar naţionalismul modern s-a născut la oraş! Iar românii basarabeni au fost izolaţi tocmai de sursa modernizării, care este oraşul. Au rămas în sate, izolaţi şi analfabeţi, în proporţie de circa 90-95% din populaţie, pe când oraşele erau populate masiv de populaţii de altă limbă şi etnie. Istoricul Andrei Eşanu compară foarte elocvent situaţia cu cea a regimurilor segregaţioniste din Africa de Sud. Chiar dacă nu a fost un proiect la fel de elaborat, rezultatele nu sunt foarte departe unele de altele!

„Proiectul identitar în stânga Prutului a rămas neîmplinit”

– Este 1812 mai grav decât ocupaţia sovietică?

– 1812 este preambulul ocupaţiei sovietice, pentru că inclusiv Ribbentrop-Molotov s-a bazat pe 1812! Mai mult, ocupaţia ţaristă şi neîmplinirea procesului identitar a făcut ca Basarabia să fie atât de nepregătită în faţa sovieticilor. Unirea din 1918 a fost o perioadă care a scos Basarabia din spaţiul zona rusească, dar a fost prea scurtă şi Vechiul Regat, spre deosebire de Imperiul ţarist sau sovietic, nu a acţionat dictatorial în Basarabia, nu a închis şcoli, publicaţii etc. O observaţie a reputatului Valentin Mândâcanu, după care „Fără interbelicul românesc, R. Moldova ar fi astăzi o Transnistrie mai extinsă”, este perfect justă. Şi din interbelicul românesc şi-a extras rădăcinile superba reconquistă culturală a basarabenilor în perioada postbelică (limbă, alfabet, Eminescu). Dar aceasta nu e toată povestea ieşirii din comunism a unei populaţii care nu a ştiut foarte bine de ce a intrat acolo.

 

– Care e legătura între 1812 şi ocupaţia comunistă?

– Există o asemenea legătură. Experienţa postsovietitcă a arătat că rezistenţa la comunism a populaţiilor ocupate a fost direct proporţională cu nivelul de conştiinţă naţională a respectivelor populaţii. Cu cât ştiai mai bine cine eşti, cu atât înţelegeai mai bine cum te afectează regimul de ocupaţie şi cu atât mai puternice deveneau reacţiile sau instrumentele de rezistenţă. Această observaţie este crucială, pentru că proiectul comunist nu a fost în niciun caz numai unul politic sau economic, ci şi un proiect identitar, iar în stânga Prutului – la fel ca şi în dreapta lui – acest proiect a devenit evident de la început. Primele acţiuni de deznaţionalizare nu au avut nimic întâmplător. Dincolo de românii care s-au refugiat în dreapta Prutului şi care au slăbit şi ei consistenţa identitară a regiunii, selecţia celor deportaţi sau ucişi de sovietici nu a fost deloc întâmplătoare. Eşantionul nu a fost deloc unul aleatoriu, iar cei exterminaţi nu erau selectaţi la întâmplare, ci statistic, în funcţie de câteva trăsături esenţiale – erau liderii comunităţii, inclusiv identitar, respectiv care aveau capacitatea de a perpetua şi în perioada sovietică o zestre naţională nu întru totul asimilată de o populaţie care nu avusese timp să răspundă complet la întrebarea „Cine suntem noi?”. Deznaţionalizarea ţaristă, intervalul relativ scurt petrecut în România Mare, asasinatele sau deportările bine ţintite pentru a elimina purtătorii de conştiinţă etnică, la care se adaugă refugierile masive în România, au lăsat populaţia din stânga Prutului prost înarmată în faţa unui ocupant care năzuia să modifice inclusiv nivelul cel mai profund al conştiinţei celor pe care îi ocupase: nivelul identitar-existenţial.

– Asta explică ceea ce se întâmplă astăzi?

– În opinia mea, da. Ieşirea din URSS a populaţiilor ocupate trebuie evaluată prin grila nivelului de conştiinţă naţională iniţială. În Rusia, de pildă, ieşirea din URSS s-a făcut relativ uşor la nivel identitar, pentru că simbolistica sovietică a fost rapid surclasată de cea naţională şi naţionalistă (în varianta imperială rusă). Populaţia nu votează secera şi ciocanul pentru că identitatea rusească a prevalat şi şi-a găsit debuşeul în „putinism” şi tot ceea ce înseamnă acesta. În esenţă, ruşii au intrat în URSS ca ruşi şi au ieşit tot aşa. Dar basarabenii nici măcar nu au ieşit „moldoveni” din confruntarea cu URSS. La nivelul simbolisticii, mulţi dintre ei au ieşit… „sovietici”! De aici votul masiv pentru secera şi ciocanul.

„Reacţia autorităţilor faţă de comemorare a fost predictibilă”

– Să revenim acum la zilele noastre. Aţi participat la Conferinţa internaţională „Basarabia 1812: problemă naţională, implicaţii internaţionale” de la Chişinău – Iaşi, 14-16 mai 2012. Ce impresii aveţi?

– Conferinţa este expresia unei acţiuni începute mai devreme, cu un an în urmă, la iniţiativa jurnalistului Constantin Tănase şi a ziarului TIMPUL, care a reuşit să mobilizeze o serie de istorici de primă mână, din generaţii diferite, şi să constituie „Acţiunea 1812”. Spuneam atunci că iniţiativa „Anul 1812” este un 7 aprilie al generaţiei Podului de Flori şi îmi menţin afirmaţia… Conferinţa este una dintre expresiile acelei iniţiative. Lucrările acestei conferinţe, de foarte bună calitate, ne-au învăţat multe despre Basarabia de ieri, aşa cum reacţia politicienilor şi a presei la ea ne învaţă foarte multe despre R. Moldova de azi! Pentru mine a fost evident că s-a preferat o tăcere „strategică” faţă de eveniment, faţă de împlinirea a 200 de ani de la anexare în general.

 

– Cum aţi evalua reacţia autorităţilor faţă de comemorarea a 200 de ani?

– Nu a fost decretată zi de doliu în R. Moldova, doar în Chişinău, la iniţiativa primarului liberal Dorin Chirtoacă. Cu excepţia Partidului Liberal, care a marcat evenimentul inclusiv în stradă, cam toată lumea politică semnificativă a tăcut. Pe cale de consecinţă, a tăcut aproape toată media de la Chişinău… Nu a scăpat nimănui nici „amănuntul” că şi premierul şi preşedintele au făcut în aşa fel încât să nu fie în republică pe 16 mai 2012. Nu întâmplător apar voci la Chişinău, din rândul intelectualilor militanţi şi fondatori ai Mişcării naţionale de la sfârşitul anilor ’80, care vorbesc de o mică restauraţie identitară din RM, respectiv un soi de reîntoarcere la sărbătorile regimului Voronin, într-o formă soft, mai democratică şi mai puţin agresivă, dar pe fond identică… Cei care spun asta au în vedere cu prioritate sărbătorirea zilei de 9 Mai, a „eliberării” Basarabiei etc., etc.

– V-a mirat această reacţie pe 16 mai?

– Nu! Dimpotrivă. Lucrurile trebuie privite cu calm şi realism. Reacţia autorităţilor a fost firească în contextul identitar şi politic de astăzi din R. Moldova. Raportarea la asemenea dată depinde de fiecare dată de ceea ce vor să implementeze, să accentueze sau să ignore autorităţile la un moment dat. Şi, în condiţiile actuale, atitudinea nu putea fi alta. Dacă, de pildă, 200 de ani se nimereau să fie la începutul anilor ’90, când cel mai coerent discurs public a fost discursul (pro)românesc, comemorarea la nivel oficial ar fi fost mai apăsată, dimensiunea ocupaţiei şi a deznaţionalizării româneşti accentuată mai puternic. După 1994, la nivel oficial preponderent era discursul moldovenist de sorginte sovietică. A fost relansat în 1994, dar a atins apogeul şi ridicolul în perioada guvernării comuniste. Dar a existat şi un al treilea discurs, prezent şi el masiv în perioada comunistă. Pe cât de oficial este discursul moldovenist de sorginte sovietică – asumat ca atare în discursul public la cel mai înalt nivel –, pe atât de oficial este şi discursul „polietnic şi multicultural”, asumat şi el cu aceeaşi intensitate şi de la aceleaşi înalte tribune. În funcţie de interese sau context, unul sau altul dintre discursuri era scos din jobenul politic. În relaţia cu România, discursul etnicist moldovenist prima, în relaţia cu Moscova sau Tiraspol, discursul polietnicist şi multicultural. Dacă, de pildă, 200 de ani se nimereau în perioada de după 1994 şi cea comunistă (din punct de vedere identitar, intervalul ADR nu a contat foarte mult), este clar că tăcerea publică era şi mai stridentă, în condiţiile unei medii controlate de la centru. Eventual, am fi asistat la o slăvire a Rusiei şi a beneficiilor „eliberării” din 1812 şi mai puternică.

„Moldovenismul europenist” şi 200 de ani de la anexare

– Dar astăzi cum stăm?

– Astăzi suntem în alt tip de atmosferă discursivă, trăim în un alt tip de discurs, un alt tip de moldovenism, pe care l-am numit moldovenismul europenist. A intrat în scenă după 2009. Îl numesc aşa pentru a-i identifica, pe de-o parte, resorturile localiste, regionale, pe de alta, de a-i identifica vectorul european, asumat aproape cu disperare, inclusiv pentru motivul că îi serveşte drept ideologie de substitut, moldovenismul europenist neavând, deocamdată una proprie sau – mai plauzibil – nedorind să o expliciteze deocamdată public, menţinând confuzia şi, deseori, duplicitatea în spaţiul public.

 

– Cum aţi caracteriza „moldovenismul europenist”?

– Este o formă de patriotism localist, „moldovenesc” care, spre deosebire de moldovenismul sovietic promovat de regimul Voronin, are câteva caracteristici principale. În ceea ce priveşte relaţia cu Rusia, nu este obligatoriu pro-rusesc, fără să aibă radicalitatea discursului pro-românesc în această direcţie; în relaţia cu Moscova acceptă, eventual, pragmatismul, inclusiv tăcerea pe subiectele istorice contondente, chiar dacă nu este clar de fiecare dată care sunt reperele şi limitele acestui pragmatism.

– Ceea ce s-a întâmplat şi la 16 mai!

– Exact. Din punctul de vedere geopolitic, acest tip de atitudine şi de discurs încearcă să se justifice, la nivel popular, inclusiv printr-un soi de autarhie geopolitică greu de definit, ceea ce se traduce de obicei în formula care răbufneşte nu odată la nivel public – „şi fără ruşi, şi fără români” -, respectiv, un soi de „prin noi înşine”, vag şi nerealist, fireşte, dar din ce în ce mai răspândit în populaţie, inclusiv cea tânără; „soluţia” pe care o sugerează, însă, pentru a ieşi din această dilemă ar fi un plonjon direct în „Europa”, ceea ce constituie discursul geopolitic predilect. Ca abordare politică, este aşadar pro-european, acest tip de discurs servind însă mai multe funcţii, inclusiv evitarea unei abordări frontale a chestiunii relaţiilor identitare cu România, pe care deocamdată le evită, dar şi ocultarea discursului identitar despre R. Moldova, discursul integraţionist servind deocamdată şi ca „ideologie de stat”. Pe relaţia bilaterală cu România, moldovenismul europenist va fi tot pragmatic, va pedala pe cooperare şi colaborare, fără însă să individualizeze explicit relaţia bilaterală în parcursul european al R. Moldova; concomitent, păstrează politica „tradiţională” a Chişinăului de solicitare a unui Tratat de bază, mai ales că la acest punct va avea adeziunea şi altor formaţiuni politice, din tabere diferite. Din punct de vedere ecleziologic, respectiv al apartenenţei religioase, moldovenismul europenist este cel mai bine plasat pentru a susţine a treia „soluţie” pentru biserica din R. Moldova, respectiv autocefalia. Dacă partida pro-românească are – teoretic vorbind – echivalentul ecleziastic în Mitropolia Basarabiei, atunci echivalentul ecleziastic cel mai apt al „moldovenismului europenist” nu ar putea fi proiectul rusesc al Mitropoliei Moldovei (canonic subordonată Patriarhiei Ruse), ci… autocefalia bisericii din R. Moldova. O asemenea soluţie – dincolo de utopia ei – ar fi ideală din punctul de vedere al moldovenismului europenist, pentru că ar valida, indirect, existenţa „etniei moldoveneşti”, pe care moldovenismul europenist nu o promovează ca atare. Din punctul de vedere al glotonimului şi al etnonimului, este forma de patriotism a celor care recunosc că vorbesc „limba română”, dar menţin ideea unei diferenţe între cele două maluri ale Prutului, chiar dacă nu din raţiuni explicit etnice, dar, oricum, istorice şi culturale. Nu insistă pe diferenţe etnice, pentru că, practic, ar fi imposibil de demonstrat. Dar „limba română” este maximul de identitate cu discursul pro-românesc pe care acest tip de moldovenism l-ar putea accepta senin. De aici şi presiunile sistematice pe recunoaşterea „minorităţii moldovene” (nu româneşti) din Ucraina. Din punctul de vedere al identităţii statale, moldovenismul europenist nu este antiromânesc, aşa cum nu este nici „proromânesc”; însă ideea de „două state româneşti” ar putea fi acceptată mai degrabă ca abordare tactică, de etapă, nicidecum ca proiect.

– Domnule Dungaciu, spuneţi că acest „moldovenism europenist” a fost cel care explică reacţia autorităţilor?

– Eu cred că aşa trebuie să înţelegem aceste lucruri. Discursul „moldovenist europenist” este asumat, practic, la nivel de politică de stat – vedeţi şi discuţia din jurul manualelor! – chiar dacă nu toate componentele AIE şi-l asumă. Partidul liberal, de pildă, nu întâmplător a fost singurul din AIE care a marcat public consistent evenimentul. Şi pentru că oficialii, sau cei mai importanţi dintre ei nu şi-l asumă, şi media din RM a acţionat în consecinţă, lăsând evenimentul aproape necomentat.

Duşmanii „europenismului moldovenist”

– Dar liderul liberal, Mihai Ghimpu, a spus că nici Bucureştiul nu a comemorat cum se cuvine 1812…

– De acord cu el. Dar trebuie să înţelegem că în orice dragoste e nevoie de doi şi, dacă Chişinăul oficial nu îşi asumă 1812, cum ar fi putut să şi-l asume Bucureştiul oficial, în condiţiile în care relaţiile dintre cele două state sunt bune? Cred că la Bucureşti s-a înţeles destul de bine „pragmatismul” Chişinăului, fără mare entuziasm, e drept, dar ca o realitate de etapă. Asta nu înseamnă că nu există linii roşii peste care nu se poate trece. Există! Până la urmă, aşa cum discursurile identitare oficiale sau oficioase s-au tot perindat pe la Chişinău în funcţie de guvernare, nimeni nu poate garanta că „moldovenismul europenist” va fi veşnic. Căci are şi el destule probleme de supravieţuire…

 

– Care ar fi acestea?

– Cel mai mare duşman al „moldovenismului europenist” este eşecul proiectului de europenizare, pentru că acest tip de discurs patriotic ridică enorm expectanţele populaţiei (prosperitate, vize, europenizare etc.). Dacă nu va fi capabil să le realizeze într-un termen relativ scurt, atunci riscul pentru promotorii acestui tip de discurs sunt foarte mari, şi am impresia că unii dintre ei sunt conştienţi de asta (de aici şi paradoxul promovării „moldovenismului europenist” cu… cetăţenia română în buzunar). O a doua chestiune este problema transnistreană: discursul moldovenist europenist, ca discurs patriotic, trebuie să îşi asume soluţionarea chestiunii transnistrene ca miză de prim-plan. Aici apar însă problemele, pentru că o soluţionare în termenii vehiculaţi astăzi la nivelul inclusiv al cancelariilor europene – autonomie, federaţie etc. – poate fi sfârşitul acestui tip de discurs. O alăturare electorală a populaţiei din estul R. Moldova la corpul electoral actual al readuce în prim-plan, vertiginos, discursul moldovenist sovietic. Şi asta în cel mai bun caz! Câştigătorul nu va fi în niciun caz discursul moldovenist europenist şi promotorii acestuia.

– Ce urmează după „moldovenismul europenist”?

– Urmează să vedem. Să fim însă convinşi că viitorul RM nu este încă limpede şi că frontiera euroatlantică răsăriteană este deocamdată nesoluţionată.

– Domnule Dungaciu, vă mulţumesc!

Interviu realizat de Silviu Tănase – Publicat in Timpul

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe