Despre cine suntem noi astazi, cum (mai) suntem noi astazi ortodocsi si in ce (mai) credem noi, romanii de astazi – din perspectiva si in viziunea sociologului roman Dan Dungaciu…

Cateva repere bio-bibliografice
Domnul Dan Gheorghe Dungaciu s-a nascut la data de 3 octombrie anul 1968 in municipiul Targu Mures; este un sociolog si geopolitician roman, fost consilier al presedintelui interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu, pentru problemele integrarii europene a acestei tari. Are si cetatenia Republicii Moldova. Dan Dungaciu este Profesor Universitar la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti si Directorul Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane (ISPRI). A studiat sau a lucrat ca cercetator asociat in diverse institutii occidentale: Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Germania). Este membru al mai multor asociatii nationale si internationale de profil si laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Romane (1995) si al Premiului International pentru Sociologie al Universitatii din Istanbul – Turcia (2001).

Dintre lucrarile si cartile publicate amintim cateva: 
Sociologia si geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, 1995;
Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996
“Retelele omeniei” si retelele mistificarii, 1997
Enciclopedia valorilor reprimate, 2 volume, 2000 (coautor)
Statul si comunitatea morala. Memorii (1904-1910), Traian Braileanu, (editie ingrijita, studiu introductiv si repere bibliografice de Dan Dungaciu), 2002
Sociologia romaneasca interbelica in context european, 2002
Natiunea si provocarile (post)modernitatii, 2002
Moldova ante portas, 2005
Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, Colectia Cartier Istoric, 2009 si multe altele…

Viziunea, conceptia sau opinia Domnului Dan Dungaciu despre implicarea crestinilor, a laicilor in viata Bisericii

In clasicul studiu “Mirenii in Biserica”, eminentul canonist roman Liviu Stan era cat se poate de transant: „Convins ca Biserica nu-si poate manifesta din plin viata prin madularele sale legate si imobilizate… socotesc ca trebuie sa li se dea tuturor credinciosilor toata slobozenia, si in slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situatiei lor de madulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodata, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox roman ramane periculos de valabil. Prestatia si constiinta mireanului in Biserica noastra ramane problematica, iar relatia dintre Ortodoxie si spatiul public din Romania arata prost.

Trei motive, cauze si pricini pot fi invocate aici si acum pentru a intelege de ce statutul mireanului este astazi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetari, dominanta in spatiul public, care vitupereaza – de cele mai multe ori libera de orice cugetare – la aparitia vreunei voci „reactionare“. A doua pricina este lipsa de coerenta si de consistenta a „turmei credincioase“, care, desi dominanta cantitativ, ramane, calitativ, extrem de pestrita si incapabila sa isi gestioneze lucrativ adeziunea statistica la cei „86% de crestin ortodocsi“. In al treilea rand, lipsa capacitatii de „angajare la actiune“ a mirenilor, defect care le apartine, dar care poate fi plasat si in contul administratiei bisericesti. Sa le luam pe rand.

Cand libera cugetare fura startul… – remarca sociologul Dan Dungaciu

La fotbal si la agricultura se pricepe toata lumea! Asta repetam abundent. Dar la… religie? Daca te uiti cum arata spatiul public din Romania, senzatia pe care o ai deseori este ca Biserica sau credinta devin subiecte in raport cu care nu exista nici autocenzura. Oricine se poate pronunta in aceste chestiuni, nestingherit si nepedepsit. Daca in agricultura si fotbal poti, totusi, sa o dai in bara si sa te faci de ras, in problematica religioasa, nu. Libera cugetare din Romania se exprima prompt, vigilent si apodictic pe orice tema crestina, in special crestin-ortodoxa, cu toate ca subiectul, inclusiv in datele sale elementare, ii este de cele mai multe ori strain. Iar ideea instituita tacit ca nu conteaza competenta cand te pronunti pe chestiuni religioase (Biserica, credinta, cler, dogma etc.) este prima infrangere a mireanului in spatiu public. Libera cugetare fura, de fiecare data, startul si impune cadrul in care disputa se deruleaza, instituind o defectiune a spatiului public pe care o acceptam senin si firesc. Este masura lipsei de prezenta publica a laicatului, parca anesteziat de recensaminte sau sondaje encomiastice.

Corelativ cu aceasta prima chestiune, vine a doua. Referinta obsesiva la… Europa! Care „Europa“ devine in mainile liberei cugetari o veritabila bata pentru a mai tempera din fasa fie prezenta prea puternica in spatiul public a Bisericii, fie vreo suspecta apropiere dintre aceasta si stat. Pericol, striga acestia! Asa ceva nu este european, glasuieste ultragiata libera cugetare si da aspru din deget. (Desi, in paranteza fie spus, statul nostru cariat de coruptie, ineficienta si lipsa de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani in raspar cu orice idee religioasa.)

Referinta la Europa este, in acest caz, ridicola si inculta. Pentru ca, in realitate, Europa nu are un model unic si unanim acceptat. Relatia dintre Biserica si stat nu este reglementata de vreun acquis communautaire. Dincolo de separatia dintre Biserica si Stat, mostenire unanima a modernitatii, modul in care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune ca o anumita relationare incalca „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi incalcate? In raport cu ce masuram deviatia? Exista astazi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relatia Stat-Biserica, cu deosebiri insemnate inclusiv intre exemplele care intra in aceeasi categorie. Nu exista, prin urmare, un model, pentru ca aceasta relatie s-a constituit in timp, printr-o chimie sociala si religioasa sofisticata, in care intra, deopotriva, traditiile, istoria locala, gradul de religiozitate al populatiei, influentele externe sau pecetea confesionala. Referinta apodictica la un asa-numit „model european“ in gestionarea relatiilor Stat-Biserica este deci un abuz, iar acceptarea ei tacita este o alta maniera a laicatului de a ramane timorat si defensiv (fie ca este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislatie specifica pe dimensiunea sociala).

Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralitatii“. Libera cugetare a reusit sa impuna ideea ca a vorbi din afara religiei inseamna neutralitate, iar toti care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciati iremediabil si inapti sa-si depaseasca propriile prejudecati. „Solutia“ liberei cugetari suna asa: daca esti religios trebuie sa-ti mentii religia privata, sa nu iti exhibi, impudic, prejudecatile in spatiul public. Altminteri spus, ti se cere sa te comporti ca si cum religia nu are nicio importanta pentru tine! Credinta ta – axiala si constitutiva pentru un credincios – nu poate servi nici ca baza a discursului politic, nici macar ca baza a discursului public.

Si aici apare problema acestui stil de gandire: daca esti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuala) poti sa-ti prezinti mesajul si revendicarile publice in functie de aceasta identitate, dar daca esti credincios (identitate religioasa), nu. Religia devine, dupa vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, altii la film, altii la munte, altii… la biserica. Acest mod de a gandi presupune, in subsidiar, faptul ca „religia“ (credinta) este doar una dintre multele credinte pe care insii le poseda la un moment dat – perspectiva seculara – ceea ce, din perspectiva religioasa este complet eronat si tendentios. Caci din acest punct de vedere, credinta este „identitatea“ constitutiva cea mai importanta, cea care modeleaza constiinta si defineste insertia omului in realitatea (si) sociala. Sofismele liberei cugetari – caci sofisme sunt – odata inlaturate, nu fac decat sa releve concluzia: personajul care vorbeste in numele secularului nu este cu nimic mai neutral decat cel care vorbeste in numele religiosului. Doar pretinde, fortand lucrurile, ca este. Exista aici o cale de mijloc? Aparent, nu… Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitata. Deocamdata, spatiul public din Romania nu a invatat acest adevar elementar: in masura in care le consideram „prejudecati“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecatile liberei cugetari.

In ce cred cei care (mai) cred? – Ne intreaba sociologul Dan Dungaciu 

Cunoscutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco si cardinalul Carlo Maria Martini, „In ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsa. Respectiv, ca „cei care cred“ ar fi o tabara omogena, care stie ce vrea si, mai ales, care poate fi asezata intr-o singura categorie. Statistica nu face decat sa intareasca aceasta idee, inclusiv atunci cand se aplica la cetatenii Romaniei: in termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeana, romanii fiind, declarativ, foarte harnici in a-si declara credinta. Dar o cercetare calitativa ne-ar dezvalui incomparabil mai multe si ar fi un instrument pentru a explica – totusi! – lipsa prezentei publice a discursului religios, in ciuda dominatiei cantitative indiscutabile.

La pelerinaje, iconitele sunt vandute ca in talcioc, pe post de talismane purtatoare de noroc – afirma, cu multa seriozitate si responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu

Iata doar cateva ipostaze sociologice ale religiozitatii romanilor, fara pretentii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventeaza biserica regulat si sta binisor si la nivelul catehetic. Este o categorie sociologica constanta, chiar daca greu de cuantificat.

A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toti participantii la pelerinaje – este spectatorul fervent si frecvent al oricaror procesiuni: infatisari de icoane, moaste sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventeaza regulat biserica, sau, oricum, prefera un pelerinaj concret unei prezente constante si monotone la liturghie. Nu e neaparat necredincios, dar este unul care vrea raspunsuri prompte. Pentru el, viata liturgica este exasperanta prin lentoare; el cauta, negustoreste, bonificatii concrete si eficacitate aici si acum. In ultima instanta, acest personaj nu se lupta neaparat pentru cele vesnice, ci utilizeaza cele vesnice pentru victorii din prezent: un castig la loterie sau la un examen, o boala de trecut, o mostenire de capatat, o casnicie de refacut.

A treia categorie este cea a „credintei fara apartenenta“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede traditional. Este credincios, dar nu mai apartine Bisericii crestine. Nevoia lui de religiozitate se livreaza acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice rasariteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi miscari religioase“.

A patra categorie este cea a „apartenentei fara credinta“. Aceasta categorie apartine Bisericii traditionale, zgomotos chiar, doar ca apartine altfel. Nu atat prin legaturi de credinta, cat prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxa este acum importanta deoarece este „a noastra“, nu neaparat pentru ca este darul dumnezeiesc facut oamenilor intrucat nu pot sa se mantuiasca singuri. Pentru aceasta categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degraba romaneasca decat ortodoxa.

A cincea categorie este cea a „crestinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificatie sociologica certa. Cei care apartin acestei categorii au o locatie declarata si asumata, respectiv Biserica traditionala de la care se revendica, se considera religiosi si nu au neaparat o atitudine patriotarda fata de Biserica. Doar ca o frecventeaza extrem de rar sau deloc. O sectiune consistenta din acest tip este intelectualista: nu poate nici in ruptul capului sa ia in serios un popa mai putin scolit decat ea, daramite sa sarute dreapta batatorita a unui preot de tara.

Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustreaza nu este ateu, pentru ca nici macar nu se oboseste sa il conteste pe Dumnezeu. Se declara crestin-ortodox din inertie, dar in realitate este anesteziat religios; pentru el, pur si simplu, problema nu exista. Teologic vorbind, atitudinea este un pacat dintre cele mai grave: al nesimtirii, si a fost sanctionat drastic de Sfintii Parinti. Categoria tinde sa devina o ilustrare tot mai solida a europenitatii noastre cotidiene.

Care este ponderea acestora in masa celor 90% crestin-ortodocsi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, inca precar cercetata, da seama in mare masura, cum spuneam, de prestatia neindestulatoare a laicatului in spatiul public. Credem diferit  – ceea ce e firesc, pana la un punct – dar se pare ca uneori nici macar nu credem in aceleasi lucruri.

Cine gestioneaza „madularele slobode si active“? – Se intreaba, pe buna dreptate, sociologul Dan Dungaciu

Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spatiul public, nici interventia administratiei bisericesti nu a fost cea mai eficienta. Si asta din doua motive. Prima tine de lipsa unui portret judicios al spatiului religios autohton. A fi sociolog al religiei in Romania este o bizarerie, iar piata muncii este practic opaca la asa ceva. Dar nici Biserica nu a incurajat acest demers. Existenta sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun in Occident. La noi, nu, in ciuda bogatiei peisajului religios din Romania, amplificat cu romanii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul Romaniei (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiza sociologica, fie si afiliata, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii si ar fi ajutat-o sa isi ghidoneze actiunea, sa decripteze cat mai just profilul, nevoile si aspiratiile credinciosilor ei. Si, in ultima instanta, sa isi livreze mesajul mai eficace.

Si aici apare a doua problema.Desi aplombul mediatic al Bisericii este, in termeni comparativi, cel mai pregnant dupa anul 1990 incoace – televiziune, radio, presa scrisa -, aceasta evolueaza, deocamdata, cu frana de mana trasa. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „madularele slobode si active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „in limitele teologiei“ si o asezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, si incapacitatea de a puncta, decisiv, spatiul public din Romania.

„Oficial ne merge bine…“ Teoretic vorbind, „spatiul public“ intr-o democratie este un loc de comunicare libera, unde toate vocile trebuie lasate sa vorbeasca, toate au dreptul sa urce pe scena, iar decizia vine in urma argumentelor si „agreement“-uri rezonabile, fara – in niciun caz! – recurgere la forta. Cam asa suna o definitie consacrata. Spatiul public este deci locul unde se poate obtine consens (sau nu) prin actiuni discursive.

Se aude vocea mireanului din Romania in acest spatiu? Conteaza ea? Cum am incercat sa sugeram mai sus, nu. Sau prea putin. De aici si dificultatea de a vorbi astazi despre un dialog real in societatea romaneasca si o prezenta pe masura a Ortodoxiei in spatiul public. Laicatul ramane deocamdata statistic… – afirma si sustine, cu multa sinceritate si seriozitate, Domnul Dan Dungaciu.

Material intocmit si redactat de Stelian Gombos si publicat in cadrul portalului CrestinOrtodox.ro