OraNoua.ro
Publicat în 22 iunie 2016, 11:21 / 142 elite & idei

Dan Dungaciu: „Furtună perfectă” în Europa

Dan Dungaciu: „Furtună perfectă” în Europa
Cauze şi soluţii pentru multiplele crize prin care trece azi Europa este tema analizei din volumul în pregătire, coordonat de Dan Dungaciu şi  Ruxandra Iordache, „ Furtună perfectă în Europa“, din care vă prezentăm un fragment în premieră.
„«Europe» is more than a geographical notion but less than an answer.” (Tony Judt)
Expresia „furtună perfectă” a intrat în uz mai cu seamă după publicarea, în 1997, a volumului lui Sebastian Junger, The Perfect Storm: A True Story of Men Against the Sea. Cartea a beneficiat de o reeditare în 2009, dar mult mai faimoasă a făcut-o – este vorba şi despre sintagma despre care vorbim aici – filmul cu acelaşi titlu apărut în 2000.
În prefaţa volumului, Junger scrie că „furtuna perfectă” este „o furtună care nu ar fi putut să fie mai rea decât atât” („a strom that could not possibly have been worse”) şi acesta este înţelesul de bază, cu nuanţele de rigoare. A te afla într-o „furtună perfectă” înseamnă a te situa la suprapunerea sau intersecţia unor evoluţii, potenţial, fatale.
Ulterior, sintagma a început să fie utilizată în varii domenii şi asociată cu geografii politice diverse aflate la nivele critice ale crizei – China în 2007, Rusia în 2014, Turcia în 2015. Începând însă cu 2016, sintagma începe să fie asociată, aproape obsesiv, cu evoluţiile din Uniunea Europeană. Şi nu fără temei.
Criza Europei şi criza modelelor explicative
Intersecţia de crize la care este supusă azi Europa este amplă, iar lista este departe de a fi completă: Grecia (un „Grexit” evitat in extremis dar fără ca problemele structurale să fie rezolvate); criza economică sau incapacitatea zonei euro de a se redresa şi a creşte economic satisfăcător; agresiunea Rusiei şi dosarul ucrainean (Crimeea şi Donbas); dosarul sirian şi criza masivă şi fără precedent a emigranţilor/refugiaţilor; potenţialul Brexit (indiferent de rezultat criza din Marea Britanie nu va putea fi ostoită curând), presiunile secesioniste din Spania (Catalonia), resurecţia partidelor „populiste”, pe formulă identitară şi eurosceptice faţă de o Europă care ar vrea mai multe prerogative; dosarul turc cu toate consecinţele de rigoare, terorismul care a lovit chiar în centrul politic şi administrativ al continentului.
Unde ne aflăm? Şi de ce ni se întâmplă asta? Explicaţia cea mai îndemână, care e scoasă din joben aproape de fiecare dată când se vorbeşte de criza europeană şi multiplele ei faţete vizează, cu precădere, corelaţia criză economică – resurecţie naţională/identitară. De aici şi concluzia „logică”: criza economică din UE produce partide antisistem, naţionaliste, etniciste şi, în consecinţă, antieuropene. Aceste partide, la rândul lor, accentuează, xenofob şi simplist, criza migraţiei şi pericolul prezenţei refugiaţilor pe continent, făcând, subtil, jocul teroriştilor prin alimentări în oglindă. Aceasta pare să fie radiografia succintă a explicaţiei crizei care ne învăluie.
O asemenea viziune este, evident, naivă şi fără valoare sociologică de utilizare. În realitate, literatura de specialitate a evidenţiat deja complexitatea fenomenelor identitare şi multitudinea de efecte sau corelaţii la care pot participa. În primul rând, a construi cauzalităţi de tipul „criză economică generează naţionalism” înseamnă a desfide flagrant realitatea.
 Experienţa a arătat că există toată gama de corelaţii imaginabilă: creştere economică – atenuarea naţionalismului (UE după cel de-al doilea război mondial), creştere economică – resurecţia naţionalismului (Federaţia Rusă şi China în ultimul deceniu); scădere economică şi resurecţia naţionalismul (UE astăzi), scădere economică şi scăderea naţionalismului (Asia centrală după prăbuşirea URSS). Această paletă diversă sugerează că modelele simpliste sunt inadecvate şi, în cazul actualei discuţii, irelevante.
În al doilea rând, a presupune că toată lumea şi-a suspendat spiritul critic şi a devenit masă de manevră pentru cinicele partidele populiste, xenofobe şi naţionaliste înseamnă a prezuma o masă europeană inertă, fără personalitate şi fără reacţii. Înseamnă a sugera că toată politica europeană este un joc cinic al elitelor care manipulează abundent şi pe orice direcţie; de data asta ar fi rândul populiştilor fără scrupule.
Ceea ce, dincolo de faptul că aruncă asupra cetăţeanului european o imagine nu tocmai favorabilă – simplu obiect de manevră amorf şi fără discernământ – e complet fals din punct de vedere sociologic. În realitate, lucrurile sunt incomparabil mai complexe. Şi, tocmai de aceea, soluţiile mai dificil de identificat.
„We, the people” sau de ce UE nu este „o comunitate de cetăţeni”
Miza principală a acestui articol este identificarea chestiunii identitare, mai cu seamă lipsa ei, ca „motor” principal al crizei europene la care asistăm astăzi. Multe au fost regretele că nu s-a început proiectul european cu dimensiunea identitară sau culturală. Să o luăm însă de la capăt cu construcţia Europei e prea târziu, să mai schimbăm ceva, imposibil. Practic, suntem în mijlocul furtunii, iar precaritatea europeană se vădeşte acum mai puternic decât niciodată.
Este vorba despre criza identitară europeană – pe care o vom cerceta sociologic mai jos – şi care desfide, din acest punct de vedere, orice comparaţie cu SUA. America este, până la urmă, un „stat naţional”, UE nu. Europa nu este, cum ar spune o celebră cercetătoare franceză, o „comunitate de cetăţeni” (Dominique Schnapper) sau, în termeni mai concreţi, UE nu poate pronunţa la unison şi credibil pronumele personal în forma de plural: „noi, europenii”. Aici este nodul axial al crizei. Restul sunt fie catalizatori ai acesteia, fie indicatori ai ei.
Înainte de a răspunde tranşant, vom reaminti o serie de date statistice revelatoare despre condiţia Europei şi a europenilor din punct de vedere identitar; ele spun ceva, fie şi indirect, despre unde ar trebui căutat răspunsul.
De prin 1992 încoace, Comisia Europeană dă publicităţii aşa numitele eurobarometre care dau posibilitatea intervievaţilor europeni să se autoidentifice identitar în funcţie de patru opţiuni: „numai europeni”, „europeni şi naţionali”, „naţionali şi europeni”, „numai naţionali”. Rezultatele se pot vedea în primul tabel din acest text (Tabel nr. 1, Sursa Eurobarometru – http://ec.europa.eu).
Ce constatăm din aceste cifre? În primul rând că, indiferent de perioada investigată, indiferent de „starea” economică a continentului sau a cetăţenilor ei, curbura graficelor nu diferă semnificativ; sunt surprinzător de constante. Majoritatea incontestabilă a europenilor s-a identificat şi se identifică drept „naţionali şi europeni” şi „numai naţionali” (circa 90%), iar „europeni şi naţionali” şi „numai europeni” undeva în jur de 10%.
Cifrele sunt şocante şi paradoxale, cel puţin citite prin grila discursului public şi politic livrat de (unele) instituţii Europei sau de unele mesaje publice încărcate de o retorică grăbită să vitupereze sau să minimalizeze „naţionalul”, mai ales în formele sale identitare. Numai că locuitorii continentului, iată, vor şi cred altceva.
Cifrele eurobarometrului ne arată deja pe unde ar trebui să căutăm răspunsul la interogaţiile noastre. E o problemă de adeziune, nu doar o problemă de popularizare a proiectului european. E o chestiune mai profundă, care nu ţine de modă sau de opţiuni de moment.
Se spune că Henry Kissinger şi-ar fi exprimat astfel, într-un stil cinico-pragmatic, reticenţa faţă de posibilitatea unei Europe unite: „Eu când vreau să dau un telefon ‘Europei’, la cine sun?…”. La un alt nivel, o altă îndoială era exprimată cam aşa, relativ la proiectul unei armate europene unificate: „…În ce limbă se va da comanda?”. Iar un cercetător contemporan al fenomenului integrării îşi exprima temerile în această formă: „Cine şi-ar da astăzi viaţa pentru Europa?…”.
Cele trei dubitaţii delimitează posibile paliere de pe care fenomenul integrării europene poate fi investigat. Dacă însă astăzi primelor două întrebări li s-ar putea, teoretic, identifica răspunsul – există, deocamdată în proiect, instituţii care să preia atributul reprezentării, deci “telefonul”, iar limba de comandă rămâne (tot) engleza (paradoxal este că „posesorii” acesteia, britanicii, sunt cei mai reticenţi faţă de proiectele de integrare într-o Europă care le-a instituţionalizat şi oficializat, practic, limba) – ultima temere rămâne însă nesoluţionată şi decupează, în esenţă, zona în jurul căreia pivotează toate marile non-răspunsuri ale numitului proiect.
Acolo, la nivelul profund şi intim al asumării identitare, al nevoilor ultime pe care aşa numita “cultură europeană” – mai departe “cultura globală” – le poate satisface, se joacă una dintre mizele mari ale proiectului european. Cine se indignează sau duce mâna la inimă atunci când priveşte drapelul albastru cu stele galbene sau ascultă acordurile Simfoniei a IX-a de Beethoven (aşa numitul “imn european”)? Deocamdată, nimeni. Va creşte semnificativ numărul acestora în viitor?
Nu avem, riguros vorbind, nicio probă în acest sens; avem însă conştiinţa importanţei cruciale a acestei chestiuni, sesizată de fapt şi de „ziditorii” noului proiect european – în forma lui tare, supranaţională – care s-au grăbit să preia în repertoriul propriu instrumente din patrimoniul proiectului naţional (altminteri, contestat nu de puţine voci din aceeaşi tabără): imn, drapel, “zi europeană”, manuale cu istoria Europei etc., etc.
Robert Schuman însuşi, unul dintre părinţii fondatori ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, avertiza în a sa Pour l’Europe (1963): „Înainte de a deveni o alianţă militară sau economică, Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului.”
Şi asta nu se poate. Căci societăţile nu se nasc de sus în jos, prin „contract social” – pace liberalismului clasic! – sau prin constituţii de cabinet. Dimpotrivă. Constituţia Americană, ca să revenim de unde am plecat, s-a dovedit viabilă şi efectivă tocmai pentru că era expresia unei asumări anterioare.
Aceea parte necontractuală a contractului, care face posibil tocmai contractul ca atare, exista şi era viabilă. Acel „We, the people…” stipulat în document – care „noi”? Noi care deja simţim că aparţinem unui teritoriu, unei comunităţi, şi suntem parte a unui proiect (şi) identitar -, acea „persoana întâi plural” pre-contractuală exista şi era, prin Constituţie, exprimată în lege. De aici forţa Constituţiei americane – şi a Americii – în timp.
Deocamdată, după cum Eurobarometrul ilustrat în acest text indică nemilos în fiecare an, acel „we, the people…” nu există încă la nivel european. Doar la nivel naţional. „Europa” e undeva foarte departe, pentru (prea) mulţi europeni.
Economicul NU este singura explicaţie
Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem este că mult invocata criză economică a zonei euro nu este cauza directă, nemijlocită, a resurecţiilor identitare şi, pe cale de consecinţă, a punerii în criză profundă a proiectului european. Nu orice criză economică pune în pericol un proiect politic.
 A gândi aşa înseamnă a sugera că orice criză economică într-un stat naţional ar trebui sau ar fi trebuit să ducă, automat, la o prăbuşire morală, socială şi politică a acestuia. Orice stat naţional lovit de război sau de criză ar fi trebuit sau ar trebui să sucombe. Dar lucrurile nu au stat aşa, istoric vorbind.
 Uneori, dimpotrivă! Tocmai în timp de criză economică, înfrângeri în război, calamităţi naturale sau ocupaţii militare comunităţile naţionale şi-au găsit resorturi şi capacitate de mobilizare.
De ce nu asistăm la o asemenea evoluţie în Europa de azi? Din raţiuni pe care am încercat să le sugerăm deja. Europa nu este o comunitate politică fundamentată identitar de genul statelor naţionale. Criza economică a UE este doar un strat al crizei, care nu a făcut decât să resuscite – nu să o genereze! – o criză mai profundă, respectiv cea identitară.
 Confruntaţi cu criza economică, europenii au simţit profund că „Europa” nu mai livrează oferta promisă, nu mai este sursă de prosperitate şi confort. Când au simţit asta, s-au îndepărtat de ea. Ataşamentul „european” al „europenilor” a slăbit brusc, făcându-i să se replieze, mai degrabă, spre interior, spre dimensiunea internă. Criza socio-economică a generat o profundă criză de încredere la nivelul european.
Pe acest fond s-au aşezat şi ameninţările de alt ordin: problema migraţiei şi a refugiaţilor, care nu a făcut decât să amplifice, geometric, sentimentul de incertitudine transformat în spaimă şi angoasă. Terorismul a fost apogeul, aruncând populaţia europeană într-o criză fără precedent. Din acest punct de vedere vorbim despre „furtuna perfectă în Europa”.
Omul european, într-o proporţie tot mai însemnată, este speriat, angoasat, frustrat. Resurecţia partidelor aşa zicând populiste, identitare, sunt consecinţele acestor stări de spirit. În niciun caz nu sunt cauza crizei europene la care asistăm. De aceea soluţia la crizele multiple nu este ideea de „mai multă Europă”, ci de mai puţină, respectiv mai multă dimensiune locală/naţională. Acolo este sediul – iluzoriu, poate, dar real – al „siguranţei” europeanului de azi.
Ce e de făcut? Spre o nouă normalitate europeană
„Dacă ne uităm la Uniunea Europeană ca la o soluţie pentru orice, invocând «Europa» ca o mantră, fluturând steagul «Europei» în faţa ereticilor «naţionalişti» şi strigând «abjuraţi, abjuraţi», ne vom trezi într-o zi că, departe de a rezolva problema continentului nostru, mitul «Europei» a devenit un impediment în a le mai recunoaşte” (Tony Judt).
Avertismentul lui Tony Judt, autorul extraordinarei lucrări Postwar şi, trei ani mai târziu, al unui eseu despre Europa cu un titlu mai mult decât emblematic – A Grand Illusion?, 2011 – este mai mult decât relevant. Miza nu este de a judeca realităţile, ci de a înţelege că prezentul sau viitorul continentului pot arăta altfel decât ni le imaginam până mai ieri.
Nu vom lansa aici concluzii apodictice sau sentinţe politice, doar câteva idei orientative despre ce ne poate aştepta, încheind cu cel mai sumbru scenariu lansat recent apropo de o evoluţie a crizei care a fost pretextul şi textul acestui material.
1. „Furtuna perfectă” la care e posibil să asistăm nu va duce la o anihilare a continentului, dar cu siguranţă la o atenuare a fenomenelor de integrare europeană, atât pe orizontală (extindere), cât şi pe verticală (federalizare).
 Reacţia la atentatele de la Paris şi, mai ales, Bruxelles, ne indică faptul că probabil am ajuns la un punct limită dincolo de care nu mai există suportabilitate pentru „adâncirea” extinderii europene. Şi asta cel puţin pentru un interval de timp, necesar UE şi Bruxelles-ului să convingă cetăţenii europeni că ei sunt depozitarii legitimi şi credibili ai identităţilor şi temerilor de securitate ale populaţiei.
2. Dimensiunea identitară nu va mai putea fi eludată sau ignorată. Când avem de-a face cu fenomene care ating palierul existenţial – spaimă, teamă, incertitudine -, acestea vor apărea, fie şi mediat, în prim plan. Ce va urma de aici încolo va fi asocierea tot mai pregnantă a migraţiei cu dimensiunea identitară, cu efecte politice pot mai vizibile pe continent.
Efectele vor fi două: apariţia în prim plan pe scena politică europeană a partidelor de formulă identitară şi/sau preluarea valorilor acestora de partidele de mainstream (partide din sistem) cu scopul de a atenua ponderea electorală a celor dintâi. Efectele însă, şi într-un caz şi în celălalt, vor fi similare.
3. O întrebare legitimă este dacă euroscepticismul şi inflaţia sentimentelor naţionale vor putea atinge un prag de la care încolo proiectul european să fie blocat complet.
Deocamdată, pe lângă cazul deja cunoscut al Franţei, ele ating razant statele nordice, apropiindu-se de mainstream în Austria cu ocazia alegerilor prezidenţiale de acolo, unde un lider considerat de „extremă dreapta”, liderul Partidului Libertăţii, Norbert Hofer, ar fi putut deveni preşedinte, dată fiind configuraţia şi atmosfera politică din Austria.
A pierdut surprinzător, în pofida sondajelor, dar cu un scor extrem de strâns, la o diferenţă de circa 30.000 de voturi. Ar fi fost primul preşedinte din UE de asemenea extracţie, dar nu este clar ce se va întâmpla pe viitor în Austria, căci Hofer a declarat după aflarea rezultatului că „rezultatul acestor alegeri nu este pierdut, este o investiţie în viitor”.
Chiar şi în cazul unei victorii în Austria a lui Norbert Hofer, Austria nu era capabilă, prin dimensiuni şi pondere politică, să modifice axul Europei. Dar, în perspectiva alegerilor din Franţa şi Germania, dacă ponderea partidelor extreme va fi decisivă, atunci UE este realmente în pericol.
4. Ideea de „more Europe” ca soluţie pentru „furtuna perfectă” este deopotrivă naivă şi periculoasă. O accentuare a acestei „soluţii” în acest moment va genera efecte contrare şi măsuri politice reactive. Orice exces federalist astăzi riscă să creeze o contrareacţie şi mai virulent antieuropeană.
În acest moment starea de spirit a europenilor este cunoscută, iar politicienii locali nu pot merge împotriva curentului. La limită, referendumul este unealta populară şi democratică cea mai la îndemână, care va deveni un instrument predilect şi periculos (Stratfor, 2016). Am avut un Referendum aparent absurd în Olanda, dar cu rădăcini profunde în nemulţumirea europenilor faţă de UE, altul în Marea Britanie, în iunie, unul anunţat deja de Budapesta, privind acceptarea sau nu a migranţilor/refugiaţilor.
 Ce se va întâmpla dacă naţiunile europene vor purcede la utilizarea lui intensivă? Problema de fond, cum bine s-a sesizat, este că referendumurile nu sunt negociabile, sunt apodictice şi definitive, pentru că e vorba, în fond, de voinţa populară exprimată cel mai direct şi plenar.
Mai mult, ce se va întâmpla dacă naţiuni diferite vor decide, prin referendum, măsuri diferite pe aceeaşi problemă/provocare europeană? La ce vom ajunge? Şi cum va reuşi, altfel extrem de abilul Bruxelles în materie de proceduri, să iasă din această provocare? Va putea face asta şi, concomitent, să menţină unitatea europeană? Dacă nu se limitează ideea de referendum la nivel naţional, evident, nu (The Economist, 2016).
5. Se poate contracara criza? Pe termen scurt, imposibil. Suntem în situaţia în care UE ca atare nu poate pretinde că se poate reforma sau modifica pentru a răspunde actualelor provocări şi angoase, pentru că nu are cum. Pe de-o parte, asistăm la elitismul inevitabil al Bruxellesului şi la o atitudine care aminteşte de secolul al XVIII-lea al „despotismelor luminate”.
Pe bună dreptate, într-un fel. Cum bine s-a sesizat, „UE este acuzată că este elitistă, dar devine şi mai elitistă, pentru că doar la acest nivel se mai poate accepta şi se poate spera la un aranjament pan-european” (Ivan Krasnev). Este o tendinţă riscantă, însă, pentru că ridică cu şi mai multă acuitate problema democraţiei europene sau a deficitului democratic. Acesta este secretul lui Polichinelle în UE. Nu există „democraţie europeană”, pentru că nu există nici spaţiu public european, nici reprezentare adecvată, nici cicluri electorale, nici candidaţi la nivel continental.
6. Cum ieşim din această dilemă? De unde poate veni soluţia? Răspunsul cel mai des întâlnit e că avem nevoie de noi lideri europeni, cu alte viziuni, cu forţă şi entuziasm european, capabili să relanseze proiectul european. Sociologic vorbind, aşteptarea e naivă. În realitate, nu există lideri europeni capabili să ranforseze proiectul european pentru că… nu îi aşteaptă nimeni! Europa nu este astăzi în stare de spirit care să îi aştepte.
 Liderii politici nu se nasc în gol, nu apar „de nicăieri”. Se nasc pe un orizont de aşteptare, apar pe scenă când deja cineva, fie şi tacit, îi invită acolo sau îi somează să intre pe scenă. Apariţia liderilor „de tip providenţial” este un fel de „nu te-aş căuta dacă nu te-aş fi găsit”, ca să îl parafrazăm pe Pascal.
Ca să înţelegem dacă pot apărea liderii europeni vizionari, cu programe concrete şi manifeste capabile să relanseze politic continentul, trebuie să radiografiem starea de aşteptare de acum. Şi aceasta nu este în sprijinul lor. Indiferent de aşteptările sau argumentele raţionale, este o utopie să ne bazăm pe aşa ceva. Stările de spirit ale populaţiei sugerează mai degrabă că, cel puţin pentru un anumit interval, „căutările” acesteia se vor face pe direcţie locală/naţională.
7. O ultimă remarcă. Criza europeană a atras deja profeţii cei mai întunecaţi şi profeţiile cele mai sumbre. S-a rostit până şi cuvântul fatidic, care părea de nerostit: războiul! Cea mai terifiantă dintre aceste profeţii aparţine preşedintelui Stratfor, reputatul George Friedman, care, în ultima lui lucrare, Flashpoints.
The Emerging Crisis în Europe, descrie o posibilă evoluţie la nivelul bătrânului continent. Vom prezenta, în finalul acestui material, etapele evoluţiei fatale, aproape, pe care o descrie Friedman, spre o Europă care riscă să revină la vechii demoni, niciodată abandonaţi complet, doar aruncaţi temporar într-un ungher al memoriei.
Teza analizei care urmează este că prăbuşirea UE va aduce după sine o profundă criză în Europa care, inevitabil, va redeştepta câinii războiului, consideraţi în naraţiunea oficială şi fondatoare a Europei adormiţi pentru totdeauna: „UE stă în faţa unei crize în faţa căreia nu poate reacţiona cu uşurinţă. UE se prăbuşeşte, şi întrebarea este dacă îşi poate găsi echilibrul.
 Argumentul meu este că nu poate, pentru că problemele ei sunt structurale şi vor duce la cădere. Dacă este adevărat că integrarea europeană a abolit conflictul şi că fără UE conflictul se va întoarce, aşa cum s-a petrecut în Balcani şi în Caucaz, atunci viitorul Europei este foarte diferit faţă de ceea ce mulţi se aşteaptă”. Miza principală este, ca de fiecare dată, Germania şi viitorul ei.
În mod fatal, Germania va trebuie să îşi asume faptul că e cea mai bogată şi va fi obligată să devină şi cea mai puternică. „Germania va deveni, de aceea, o putere completă, la început flexându-şi muşchii politici şi, în timp, cei militari, atunci când presiunea asupra ei va creşte. Mizele economice, nu militare, vor fi motorul care vor mişca Germania.
Acel moment nu este departe.” Geopolitic, cartea cea mai mare pe care Germania va trebuie să o joace va fi cea a relaţiei cu Rusia. Franţa va privi spre Africa şi Mediterana, Germania se va alinia alături de Rusia. Toate aceste evaluări duc firesc la interogaţiile cheie: ce a urmat după 1945 este drumul firesc al Europei şi modul cum va arăta viitorul ei, sau Europa se va întoarce la calea ei istorică consacrată, a conflictelor?
„Răspunsul scurt” este că „istoria conflictelor europene este departe de a fi încheiată”. „Problema Europei este aceeaşi problemă care a bântuit şi marile ei momente, Iluminismul. Este spiritul faustic, dorinţa de a avea totul chiar şi cu preţul sufletului.
 Astăzi dorinţa europenilor este de a avea totul fără niciun cost. Ei vor pace permanentă şi prosperitate. Ei vor să îşi menţină suveranitatea naţională, dar nu vor ca statele suverane să-şi exercite pe deplin această suveranitate. Ei vor să fie un popor, dar nu vor să-şi împărtăşească destinul fiecăruia. Ei vor să vorbească limba lor, dar nu cred că această dorinţă va fi un blocaj pentru înţelegerea mutuală. Ei vor să triumfe, dar nu vor să rişte. Ei vor să fie complet securizaţi, dar nu doresc să se apere singuri.”
Iar în finalul acestui scenariu sumbru, Friedman conchide: Răspunsul la cea mai importantă întrebare, dacă Europa va putea pune cei 31 de ani în urmă, „trebuie să fie nu – un NU apăsat”. Când europenii „vor trebui să aleagă între război şi pace, la fel ca în trecut, ei vor alege războiul. Nimic nu s-a încheiat. Pentru umanitate, nimic semnificativ nu este vreodată încheiat.”
(din volumul in pregatire Dan Dungaciu, Ruxandra Iordache (coordonatori), Furtună perfectă în Europa, Editura ISPRI-Academia Română, Bucureşti 2016).
adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

PoliticSebastian Burduja: Care vor fi top 3 prioritati PNL

EconomieAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

ExternBarbu Mateescu: Sistemul de vot la localele din Ungaria este exact ca la noi – un singur tur.

EvenimenteMarian Murguleț: ONRC cred că este cea mai digitalizată instituţie din România. La polul opus se află ANAF

CulturaRadu Preda: Haosul organizat

SocialMarian Staş: Nebunul Curţii Şcolii

MoldovaIulian Chifu: Chişinăul mănâncă forţat „salamul feliat“ al lui Putin în Transnistria



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe