Analiză realizată de Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu

Pe 27 noiembrie 2017, Larics publica un material intitulat „«Regele» Dodon este mort. Soluţia nucleară: alegeri anticipate în Chişinău“. Punctul de plecare era eşecul socialiştilor lui Dodon la referendumul de la Chişinău din 19 noiembrie pentru demiterea primarului Dorin Chirtoacă, care nu au reuşit să aducă la urne cele 30% necesare pentru a-l valida (au adus doar 110.512 de cetăţeni, respective 17,54%).

Larics prevedea, pe baza acestui eşec, că „aşa cum au pierdut referendumul socialiştii vor pierde şi anticipatele“. Apelul şi concluzia de atunci sunt relevante inclusiv pentru pentru ce va urma de azi înainte: „eşecul usturător al socialiştilor la referendum deschide posibilitatea, pentru prima dată, ca opoziţia anti-Binom să preia iniţiativa politică în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018. Asul din mâneca Opoziţiei este declanşarea alegerilor anticipate în Chişinău, victoria în alegeri şi scoaterea de la Primărie a omului lui Plahotniuc – pus cu votul consilierilor socialişti ai lui Dodon. Iar odată recâştigată Primăria Chişinăului, opoziţia anti-Binom va reseta complet scena politică din stânga Prutului în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018“.

Demisia lui Dorin Chirtoacă, declanşarea anticipatelor şi victoria lui Andrei Năstase de duminică (3 iunie) sunt cele care au explodat în spaţiul politic din R. Moldova, reconfigurându-l complet.

Dincolo de resetările de la Chişinău asupra cărora vom reveni, ceea ce trebuie să ne intereseze şi mai mult sunt resetările de aici, adică resetările din România.

Ceea ce se petrece cu politica externă românească e un scandal de multă vreme. Ungaria, dosarul mutării/nemutării ambasadei române la Ierusalim, atitudinea faţă de R. Moldova sunt exemplele cele mai frapante.

Cu ocazia dezbaterii (!) dosarului mutării ambasadei României la Ierusalim, a apărut o presiune publică despre cine face şi cine este responsabil pentru politica externă a României. Fiecare s-a grăbit să spună, cu mâna pe Constituţie, „ba eu, ba eu“.

În acest caz, cine e responsabil pentru politica externă a României faţă de Republica Moldova? E obligatoriu să clarificăm asta. Căci dacă trebuie să se schimbe urgent ceva la Bucureşti, este tocmai această politică.

România şi Republica Moldova.  Dragoste în vremea holerei

Criza era veche, la fel ca şi minciuna fondatoare pe care se reîntemeia relaţia bilaterală Bucureşti – Chişinău. În paginile Larics am încercat de multă vreme să o dezghiocăm şi să punem în faţa cititorului realitatea din spatele a ceea ce am numit manipulări de partid şi de stat. Alături de manipularea lingvistico-identitară (perpetuarea „europeană“ a minciunii sovietice) sau de chestiunea transnistreană, ideea unei confruntări fără milă între guvernul „pro-european“ (Vladimir Plahotniuc) şi preşedinţia pro-rusă (Igo Dodon) este cea mai mare trişerie care se petrece în stânga Prutului. O manipulare de partid şi de stat.

În ciuda aceste evidenţe, România şi-a asumat fără rest guvernul de la Chişinău, pe care l-a susţinut, sprijinit şi finanţat indiferent de ce ce făcea acesta, indiferent de atitudinea partenerilor europeni şi americani şi indiferent de culoarea guvernărilor succedate la Bucureşti.

Nu ne facem un titlu de glorie că aici, în paginile Larics, am semnalat de multă vreme riscurile pe care România şi le asumă susţinând singură, în pofida partenerilor euroatlantici, Binomul Plahotniuc-Dodon şi nici nu vom mai repeta ceea ce am tot scris cu alte prilejuri.

Citeste mai mult: adev.ro/p9sokk