OraNoua.ro
Publicat în 7 septembrie 2016, 13:53 / 153 elite & idei

Dan Dungaciu: Transnistria – arma folosită de Rusia împotriva NATO

Dan Dungaciu: Transnistria – arma folosită de Rusia împotriva NATO

„Problema de fond nu este doar criza în sine, cât criza soluțiilor la criză. Asta e noutatea. După 25 de ani, R. Moldova a experimentat cam tot, și guvernări de stânga și de dreapta, și pro-Est și pro-Vest, dar nu a ieșit nimic, toate s-au compromis mai mult sau mai puțin”, consideră profesorul Dan Dungaciu, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române şi președinte al Fundației Mării Negre. Acesta e cadrul general în care se va desfăşura scrutinul prezidenţial din 30 octombrie. Ba mai mult, adaugă analistul intervievat de Digi24.ro, „suntem într-un bizar paradox: candidatul Moscovei este cel mai protejat și menajat politician de la Chișinău! Nimeni nu deschide, explicit, războiul cu el!” Un peisaj deloc agreabil, în condiţiile în care „miza geopolitică (Transnistria, relația cu România, relația cu Rusia etc.) vor fi teme majore de aici înainte, trebuie să înțelegem că viitorul președinte al RM contează și alegerile din statul vecin trebuie să fie urmărite cu interes”.

În asemenea condiţii, care mai e jocul, la zi, al diverselor forţe politice din capitala Republicii Moldova? „Elitele politice de la Chișinău au înțeles clar un lucru: ei nu vor intra niciodată în UE ca elite moldovenești, ci doar ca elite românești. Asta înseamnă calea germană, a reunificării – dar nu vor asta, nu vor să fie elite românești”, explică Dan Dungaciu, care subliniază totodată: „Geopolitic, în condițiile ieșirii din discuție a aderării la spațiul european, R. Moldova devine mai degrabă o zonă gri, un ținut de frontieră, o zonă tampon, fără identitate strategică precisă, și cu Estul și cu Vestul, dar fără să aparțină niciunui spațiu în mod decisiv”.

Cum, în opinia analistului, situaţia de peste Prut „va rămâne tema de politică externă cea mai provocatoare – în sensul anglo-saxon – pentru România”, a înţelege în cele mai mici detalii jocul Rusiei în regiune rămâne în topul priorităţilor. „Rusia nu vrea anexarea Transnistriei, ci anexarea R. Moldova prin transnistrizare”, dar pe larg despre acest lucru, despre motivaţiile şi modul în care Moscova foloseşte dosarul transnistrean, în interviul de mai jos.

Digi24.ro: Republica Moldova se pregăteşte de alegeri prezidenţiale directe, primele în ultimul deceniu şi jumătate. Fundalul sonor care le precede este, însă, unul dificil pentru orice ureche muzicală: se vorbeşte, amestecat, de federalizare, unirea cu România, oligarhie, proeuropeni vechi, proeuropeni noi, proruşi de mai multe culori, etc. Cum mai poate fi surprins esenţialul?

Dan Dungaciu: Din perspectivă internă, esențialul este că R. Moldova se află astăzi, după 25 de ani, în faţa unei crize de proiect fără precedent. Sondajele arată că 80% din populaţie crede că „direcţia este greşită”, iar problema de fond nu este doar criza în sine, cât criza soluțiilor la criză. Asta e noutatea. După 25 de ani, R. Moldova a experimentat cam tot, și guvernări de stânga și de dreapta, și pro-Est și pro-Vest, dar nu a ieșit nimic, toate s-au compromis mai mult sau mai puțin. Astăzi, luminița de la capătul tunelului s-a stins, iar dacă sesizați discursul oficial, observați că nici măcar nu se mai vorbește despre „integrare europeană” sau „perspective europene”, ci despre „apropierea de Europa” – nici măcar la nivel de aparențe nu se mai vorbește despre o R. Moldova europeană. Mai mult, la Chișinău se vorbește despre 2018 sau 2019 ca an de depunere a cererii de aderare la secretariatul UE, ceea ce înseamnă, teoretic, un orizont de 12-15 ani dacă lucrurile ar merge ca și până acum. Prin urmare, undeva la 2030-2035 se poate vorbi – teoretic, repet – despre aderare… Adică un moment în care cel mai probabil niciunul dintre politicienii de azi nu vor mai fi pe scenă sau la butoane! Și asta ei o știu foarte bine. Elitele politice de la Chișinău au înțeles clar un lucru: ei nu vor intra niciodată în UE ca „elite moldovenești”, doar ca elite românești. Asta înseamnă calea germană, a reunificării – dar nu vor asta, nu vor să fie elite românești. Nedorind să devină elite românești, joacă în continuare jocul futil cu mărgele de sticlă al „integrării europene”, care nu este altceva decât o pedalare în gol. Scorul din sondaje care indică direcția greșită arată că populația începe să perceapă asta.

Ce înseamnă această realitate din perspectiva Bruxellesului? Dacă ai de-a face cu spații în care problema integrării europene nu se pune, înseamnă că, din partea UE, prevalează și va prevala stabilitatea, în detrimentul democrației, respectiv Bruxellesul va discuta cu cel/cei capabili să livreze stabilitate, nu neapărat drepturi și libertăți. Astea se cam pun în paranteze. Cam ceea ce se petrece de fapt acum. De aici și condamnarea republicii la „stabilitate”, care ar fi un lucru bun și dezirabil. Doar că cele mai stabile locuri din lume sunt cimitirele, și nimeni nu vrea să fie acolo… Lasând gluma la o parte, situația e tristă. Pentru că e stabilitate de dragul stabilității și nu stabilitate în perspectiva integrării europene. O parte a elitei politice de la Chișinău se face că nu vede această realitate și vinde iluzia că republica se poate democratiza sau moderniza singură, fără presiune și perspectivă europeană. E o iluzie. A crede că te poți democratiza și lupta împotriva corupției singur, de capul tău, fără sprijin și presiuni din afară, este ca și cum ai crede că te poți scoate singur din apă trăgându-te de păr. Și asta nu se poate.

Geopolitic, în condițiile ieșirii din discuție a aderării la spațiul european, R. Moldova devine mai degrabă o zonă gri, un „ținut de frontieră”, o zonă tampon, fără identitate strategică precisă, și cu Estul și cu Vestul, dar fără să aparțină niciunui spațiu în mod decisiv. Dacă vreți, un „condominium” ruso-occidental în formulă inedită, soft. Deci cam pe aici se desenează contextul politic al R. Moldova în care se desfășoară alegerile.

Și cum arată spațiul politic intern în acest tablou?

Pentru cel care privește din afară, viața politică de la Chișinău este ca un tablou de Hieronymus Bosch … Ca să facem însă un pic de ordine în fundalul sonor de care pomeneați, am putea structura câteva axe de polarizare care vor marca aceste alegeri.

Prima este polarizarea între „proeuropenii vechi” și „proeuropenii noi”, cum îi numiți dumneavoastră. Primii ar fi, teoretic, cei de la guvernare, reprezentanți de PD, PL și o jumătate de PLDM. Ultimii, „noii proeuropeni” ar fi reprezentați de PAS-ul Maiei Sandu, Platforma DA (Andrei Năstase) și cealaltă jumătate de PLDM, rămasă în Opoziție. Acum, dacă e să fim să riguroși, Maia Sandu nu e chiar „nouă”, fiind ministru în guvernul în timpul căruia a dispărut celebrul miliard și s-a vândut aeroportul Rusiei… Dacă e să vorbim despre noutăți, doar Platforma DA este ceva nou, o emanație a Pieții furioase, revoltate de furtul miliardului și de eșecul europenilor de la guvernare, ținta unică a acestora fiind Vladimir Plahotniuc.

În ceea ce privește problema colaborării în general, asta e o chestiune dificilă la Chișinău. În primul rând, „proeuropenii noi” nu colaborează cu „proeuropenii vechi”, pentru că cei dintâi s-au coagulat ca forțe politice explicit împotriva celor din urmă.

Deci avem prima axă de polarizare politică la Chișinău. Această axă: proeuropenii noi versus vechii proeuropeni, adică guvernarea (a se citi Vladimir Plahotniuc), reprezentată la prezidențiale de Marian Lupu,și, într-o oarecare măsură, de Iurie Leancă, versus Maia Sandu și Andrei Năstase se consideră a fi cea mai importantă axă politică de la Chișinău, cea în jurul căreia urma să pivoteze întreaga campanie. Lucrurile s-au mai complicat între timp.

A doua axă de polarizare, tacită, nu explicită, va fi confruntarea în interiorul noilor proeuropeni pentru locul doi în primul tur, cel care îți permite să te confrunți în finală în turul al doilea. E interesant de urmărit, pentru că nu sunt șanse ca cele două formațiuni politice să se înțeleagă pentru un candidat unic. Cine câștigă din bătălia Maia Sandu – Andrei Năstase pentru turul al doilea urmează să vedem. S-ar putea să fie un al treilea…

A treia axă posibilă este axa geopolitică. E reprezentată la un capăt de Igor Dodon, dar la celălalt capăt… nu e nimeni! Dodon e prorus, federalist, anti-România etc., dar majoritatea candidaților nu intră în confruntări geopolitice.

Pentru Marian Lupu, Andrei Năstase, Maia Sandu dimensiunea geopolitică nu există, ba chiar e o diversiune de la adevărata luptă, care ar fi lupta cu Sistemul întruchipat de Plahotniuc. Pentru ei mizele trebuie să fie strict interne, iar atitudinea față de România este de „vecin al R. Moldovei”, deci echivalentul Ucrainei. În realitate, cei trei au fost chiar deranjați de intrarea intempestivă în scenă a temei unioniste și a relaționării cu România, inclusiv de disputa din jurul declarațiilor ambasadorului SUA la Chișinău. Mai mult decât atât, toate aceste tabere și trusturile de televiziune aferente îl menajează pe Igor Dodon. Nici PD și trustul său media nu îl atacă pe Igor Dodon, nici Platforma DA și televiziunea aferentă nu fac asta. Suntem într-un bizar paradox: candidatul Moscovei este cel mai protejat și menajat politician de la Chișinău! Nimeni nu deschide, explicit, războiul cu el! Ar fi sarcina candidatului unionist, eminamente geopolitic, să înceapă această bătălie și să închidă capătul axei geopolitice. Aici mai este singurul culoar disponibil în această campanie. Și aici e una dintre necunoscutele alegerilor prezidențiale. Această axă ar putea să aducă surprize dacă va reuși să se impună ca axă determinantă în campanie și intenția de vot.

Sunt aceste prezidenţiale pasul care trebuia făcut la un moment dat de Moldova? Mă gândesc aici şi la tipul de scrutin, şi la momentul în care are loc.

E o decizie a Curții Constituționale, care, de obicei, se execută, nu se discută. Deși în RM există decizia CC cu privire la limba română – care este singura denumire corectă a limbii vorbite de majoritari în stânga Prutului, dar Parlamentul încă nu a purces la modificarea Constituției în acord cu decizia CC. Deci se pot petrece multe lucruri în RM…

În ceea ce privește statutul președintelui în RM, se vehiculează o idee falsă, că președintele nu are prerogative, doar rol decorativ. De fapt președintele avea prerogative, chiar prea multe față de un președinte ales de Parlament. Până acum a fost o situație schizofrenică. RM și-a votat în Parlament în 1994 – fără nici un Referendum – Constituția după care funcționează și azi. Acolo era stipulat că președintele este ales prin vot direct, deci cu atribuțiile aferente. Modificarea care s-a adus în anul 2000 a vizat doar mecanismul de alegere al președintelui, fără să se umble la atribuții. Deci, din 2000 până în 2016 am avut un președinte ales de parlamentar, dar cu prerogativele anterioare ale unui președinte ales direct! Putem spune, din punctul acesta de vedere, că s-a revenit la situația anterioară, mai firească.

În pofida a ce se spune, un „președinte jucător” în RM poate să joace. Prima este imaginea publică: un președinte în fostul spațiu sovietic e oricum vizibil și puternic, cel puțin la nivel de percepție. În materie de securitate și politică externă are un cuvânt determinant. Dacă spune și emite puncte de vedere pe aceste teme nu ai cum să îl neglijezi, nici la nivel de opiniei publică, nici la nivel de oficiali externi, nici la nivel de Parlament, unde are drept de inițiativă legislativă, chestiune de care, de pildă, președintele Timofti nu s-a folosit niciodată. Și dacă are și un partid în Parlament care îl susține, asta înseamnă o pârghie în plus, deloc de neglijat. Un președinte jucător poate aduce în Parlament inițiative legislative care nu pot fi ignorate de politicieni… În raport cu guvernul, premierul vine la președinte cu propunerea de schimbare de miniștri, pe care președintele le poate bloca. În raport cu Parlamentul poate întoarce legile Parlamentului, o singură dată, iar la numirea judecătorilor tot se poate opune o dată etc. Sigur, fără sprijin Parlamentar și fără guvern e greu, de pildă, să curețe sistemul de corupți, așa cum se acreditează de către unii candidați, dar asta nu înseamnă deloc că e doar decorativ. Cu atribuțiile pe care le are, un președinte în RM poate juca. Și dacă ne gândim la faptul că miza geopolitică (Transnistria, relația cu România, relația cu Rusia etc.) vor fi teme majore de aici înainte, trebuie să înțelegem că viitorul președinte al RM contează și alegerile din statul vecin trebuie să fie urmărite cu interes.

Aş vrea să revenim puţin la distincţia făcută ceva mai sus: între proeuropenii vechi şi proeuropenii noi, cum ar veni între forţele ce au preluat guvernarea după îndepărtarea lui Voronin şi forţele nou coagulate, care contestă sistemul Plahotniuc. S-ar putea trezi aceste două tabere că sunt împinse spre coabitare?

Nici măcar „noii proeuropeni” nu vor colabora între ei până la turul al doilea. Probabil că doar în turul al doilea, dacă unul dintre ei va ajunge acolo… Teoretic, „noii europeni” pot „coabita” cu „vechii proeuropeni” pentru susținerea candidatului prezidențial proeuropean, vechi sau nou, în formula unei alegeri de tip Iliescu versus Vadim Tudor sau Jacques Chirac contra Le Pen. Deși nici aici lucrurile nu sunt limpezi. Dacă în turul al doilea intră candidatul PD, Marian Lupu, nu sunt convins că Platforma DA îl va susține în detrimentul candidatului pro-rus Igor Dodon. Așa cum nu e sigur nici că PAS-ul Maiei Sandu va face acest pas…. Pentru aceste partide ar fi dificil apoi să mai facă campane în perspectiva lui 2018, din moment ce susțin „candidatul lui Plahotniuc”. Cât privește coabitarea ulterioară, este complet prematur să vorbim despre parlamentarele din 2018. Când ești stat de frontieră, ca RM, fără garanții de securitate și fără să poți controla mare lucru, doi ani este un interval enorm și în care se pot întâmpla multe.

Politica României faţă de Moldova unde aţi situa-o?

E un paradox aici. Indiferent de culoarea guvernării, de numele premierului sau de persoana Ministrului de externe, politica este aceeași. Aș spune că e indiferent chiar de cine este președintele României! Bucureștiul caută stabilitate la Chișinău, stabilitate proeuropeană – dacă înainte se vorbea despre integrarea europeană acum se vorbește despre apropiere de Europa. Se dau bani, se fac vizite de 27 august, se omagiază Independența, dar nu văd un program concret de investiții, proiecte de genul unui Fond Moldova, nu există instituționalizări la nivelul guvernului ale interesului pentru R. Moldova.

Un fost președinte promovează astăzi intens unirea cu Basarabia, deși a avut 10 ani la dispoziție să facă asta și nu a lăsat în urmă nicio instituție formalizată dedicată explicit R. Moldova, mă gândesc la reactivarea Oficiului pentru Moldova, nici măcar un Raport prezidențial dedicat explicit chestiunii Basarabiei care să îi proiecteze istoric atitudinea prezidențială față de chestiune. Actualul președinte a avut în programul politic prezidențial un capitol explicit dedicat R. Moldova, plasat, foarte interesant, între politica internă și politica externă a României. Deci nici intern, nici extern. Încă nu se văd însă rezultatele…

Toate aceste lucruri nu au, pentru mine, o explicație clară. Uneori ai senzația că suntem în situația României de la finele secolului al XIX-lea, când România avea un Tratat de alianță cu Austro-Ungaria, tratat secret, care le era arătat de Carol I doar premierilor în exercițiu, care reacționau, unii, cu stupefacție…

Dincolo însă de orice speculații sau dorințe, dincolo de orice judecăți morale, mi se pare evident că prezidențialele de la Chișinău vor pune o presiune masivă pe politica de la București, cel puțin în preajma parlamentarelor de la noi. La care se adaugă războiul informațional pe care Rusia l-a declanșat deja, și dinspre Est, dar și dinspre Vest. Nu are importanță dacă e o veste bună sau proastă asta, însă mie mi se pare limpede că R. Moldova va rămâne tema de politică externă cea mai provocatoare – în sensul anglo-saxon – pentru România.

Cum au evoluat poziţiile UE şi SUA faţă de Moldova, de la anexarea Crimeei până azi?

Vă amintiți că în momentul declanșării operațiunilor care au dus la anexarea Crimeei a început o campanie întreagă legată de ideea că „R. Moldova va fi următoarea țintă” și că „Transnistria va urma”, rușii vor ocupa Transnistria sau îi vor recunoaște independența. O evaluare complet eronată și care arată o neînțelegere profundă a regiunii. E aceeași narațiune simplistă, respectiv că Federația Rusă invadează Ucraina și R. Moldova și vrea să anexeze teritorii etc. Afirmația e corectă, pe fond – Rusia agresează regiunea – dar e falsă în explicații, cel puțin pe cazul Chișinăului. Căci Rusia vrea să agreseze R. Moldova, dar nu prin anexare de teritorii, ci prin „cedare” de teritorii. Nu e nici un paradox aici! Rusia nu are de ce să ia Transnistria de la R. Moldova pentru că deja o are. Și, în altă ordine de idei, Transnistria și-a declarat independența un an înaintea R. Moldova, practic R. Moldova nu a controlat nicio zi regiunea separatistă. Rusia putea să o recunoască ca stat independent de sute de ori până acum, există și referendumuri acolo care să „valideze” o asemenea decizie, dar nu acesta este interesul ei. Interesul Rusiei privitor la R. Moldova este să oprească extinderea frontierei NATO spre Est. Iar Transnistria este un instrument perfect pentru așa ceva – de fapt cel mai bun pe care îl are la dispoziție! -, respectiv este un instrument prin care Rusia vrea să oprească și extinderea UE/NATO și o eventuala reunificare a R. Moldova cu România care ar aduce frontiera euroatlantică pe Prut. Deci Transnistria este un instrument, nu un scop în sine. Cum este folosit? Simplu: „verși” conținutul electoral al Transnistriei în R. Moldova, adică croiești o federație sau oferi o „autonomie extinsă” Transnistriei în interiorul R. Moldova, și cele circa 10% de vot masiv pro-Est vor schimba radical vectorul geostrategic al R. Moldova. Nici măcar teoretic nu se va mai putea vorbi atunci despre „orientarea europeană a R. Moldova”, nici măcar „apropierea de UE”. Așa trebuie privite lucrurile corect. Rusia, deci, nu vrea „anexarea” Transnistriei, vrea „anexarea” R. Moldova prin transnistrizare.

Prin asta Rusia câștigă: 1. Împiedică înaintarea frontierei euroatlantice blocând definitiv și integrarea euroatlantică a R. Moldova și unirea cu România; 2. Nu mai plătește pentru Transnistria (așa cum nu ar mai plăti nici pentru Donbas dacă ar obține și acolo federalizare), chestiune importantă în condițiile în care Moscova are de gestionat economic și criza din Federația Rusă, și Crimeea, și costurile de război etc. În plus, cu datoria de mai mult de 4 miliarde USD la gaz pe care o are Transnistria și ar fi vărsată în contul R. Moldova, orice autonomie a Chișinăului ar dispărea complet.

De fapt Rusia asta vrea: să controleze strategic R. Moldova și Ucraina, dar să nu plătească pentru asta, ci banii pentru „reconstrucția” celor două state să vină din Occident… Pe fond, lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi în ceea ce privește obiectivele Rusiei. Rusia a obținut o victorie diplomatică prin Acordurile de la Minsk și prin reluarea negocierilor în formatul 5 plus 2 în chestiunea transnistreană, cum am văzut deja. Asta îi permite să joace la ambele capete, și în R. Moldova și în Ucraina, încercând să obțină „federalizarea” într-unul dintre cele două state, urmând ca apoi să replice modelul și în celălalt.

Eu nu cred că în acest moment lucrurile sunt tranșate, că există un „big bargain” pe regiune, dar apropo de poziția Occidentului, dacă trebuie să ne preocupe ceva, este reluarea unor canale de comunicare cu Federația Rusă, care poate duce oriunde. Acesta a fost și cel mai îngrijorător element al celebrului interviu al ambasadorului american la Chișinău, din punctul meu de vedere: nu a menționat nici măcar în treacăt prezența trupelor ruse staționate ilegal pe teritoriul R. Moldova! Ceea ce până mai ieri nici un ambasador american nu făcea! Asta arată acum o anumită viziune asupra regiunii și o anumită disponibilitate a Occidentului de a căuta soluții politice indiferent dacă dimensiunea militară a crizelor din regiune este rezolvată. Și nu e vorba doar despre R. Moldova, ci despre R. Moldova și Ucraina, căci cele două state sunt la pachet. Orice soluție convenită pentru unul va fi replicată pentru celălalt.

Mai concret. Ucraina se află astăzi în situația în care, teoretic, trebuie să implementeze și ea, și Rusia acordurile de la Minsk. Adică faimosul Acord de la Minsk (II), care prevede, la punctele 4, 8, 11, 12, soluţionarea „politică” a conflictului, respectiv conferirea de atribuţii specifice regiunii separatiste; iar la punctele 9-10 prevede soluţionarea „militară”, respectiv preluarea controlului frontierei ruso-ucrainene din regiunea Donbas de către guvernul legitim de la Kiev.

Astăzi, blocajul ţine de prioritizări: Moscova susţine că reglementările „politice” trebuie implementate primele, Kievul, cele „militare”. Din această dilemă nu se poate ieşi decât cu sprijin din afară. Iar ce vrea Moscova să obţină prin cedările din Siria este sprijinul occidental, european (a se citi presiuni la Kiev!) pentru ca soluţia „politică” să fie asumată ca prioritate şi de către autorităţile ucrainene. Dacă va obţine aşa ceva, Moscova îşi va îndeplini obiectivul strategic în Ucraina, respectiv controlul deciziei de securitate şi politică externă a Kievului de către Donbasul separatist; implicit, de către Moscova. Că numim asta „federalizare”, „autonomie extinsă”, „decentralizare” sau că nu o numim deloc – e simplă semantică sau tactică politică. Rusia vrea controlul întregului prin intermediul părţii, respectiv încorporarea regiunilor separatiste (mai puţin Crimea, care e intangibilă) în Ucraina cu oferirea de garanţii acelor regiuni (re)încorporate că Ucraina nu se va integra în spaţiul de securitate euroatlantic.

Cum se poate obţine asta? Ca de obicei, „legal” din punct de vedere procedural. Adică cu documentele în mână. Deci Rusia are, în acest moment, toate avantajele din implementare Minsk-ului (măsurile „politice” sunt primele pe hârtie, pentru că rușii au avut negociatori incomparabil mai abili!), Kievul toate dezavantajele. Moscova este azi extrem de frustrată și nervoasă că, deși pe hârtie are dreptate, Vestul nu pune presiuni pe Kiev pentru implementarea măsurilor politice (schimbarea Constituției, alegeri în Donbas, statut special pentru Donbas etc.).

Ucraina este într-o situația aproape imposibilă. De fapt Kievul s-a trezit în situația în care Președintele Ucrainei Iuscenko a vrut să pună Chișinăul cu vreo zece ani în urmă. Își mai amintește cineva de așa numitul Plan Iuşcenko, făcut public la Chişinău, la 22 aprilie 2005, în cadrul summit-ului GUUAM? Ce prevedea Planul Iuşcenko? Că soluționarea chestiunii transnistrene trebuie făcută în următorii pași: alegeri în Transnistria care să aibă drept consecință selectarea unei elite „legitime” a regiunii separatiste, după care să urmeze negocieri cu aceste elite alese de popor care să includă inclusiv statutul trupelor ruse etc. A fost numit Planul Iuscenko, după numele președintelui oranj de la acea vreme, dar cunoscătorii îl numeau după numele consilierului de securitate al președintelui de atunci, nimeni altul decât… Petro Poroșenko, actualul președinte de azi! Planul Iuscenko era, evident, un cuțit în spate pentru Chișinău, pentru că prevedea soluționarea chestiunii politice a conflictului înghețat (statut politic) ÎNAINTE de soluționarea militară, respectiv retragerea trupelor ruse. Adică exact cu ceea ce se confruntă Petro Porosenko astăzi prin Acordurile de la Minsk! Care prevăd, cum arătam, TOCMAI soluționarea chestiunii politice (statut pentru Donbas) înaintea chestiunilor militare (cedarea controlului frontierei dintre Ucraina și Rusia, Kievului). Confruntat cu o asemenea realitate, evident că Kievul nu vrea să implementeze Acordurile de la Minsk care ar consimți „federalizarea”, chit că nu îi spune așa. Și încearcă din răsputeri să se opună. Moscova, la rândul ei, e furioasă, cum spuneam, că nu obține de la Occident presiunile asupra Kievului de care ar fi nevoie pentru ca Porosenko să accepte Minskul așa cum este el negociat. La un moment dat părea că vor veni aceste presiuni, mai ales că Administrația Obama, prin John Kerry și Victoria Nuland, puneau presiuni pe Kiev. În iunie anul acesta, Kerry a transmis foarte clar oficialilor de la Kiev că Washingtonul vrea să vadă alegeri în Donbas (adică soluționare politică) înainte ca actuala Administrație să părăsească Casa Albă. Moscova, de fapt, asta vrea, de aici și negocierea complicată din Siria, care evident că se face și cu ochii pe Ucraina. De aici și canalul de comunicare cu Germania pe redeschiderea chestiunii transnistrene, care în viziunea Moscovei este și o cale de a pune presiuni pe Kiev.

Dar, deocamdată, suntem într-un „pat” – dacă ar fi să folosim o expresie din șah – profund. Procesul este blocat. Și lipsa de succese în politica externă, a se vedea Siria sau Ucraina, dar și R. Moldova, evident că creează frustrări majore la Kremlin, pentru că succesele externe ale Rusiei fac parte din materia prima esențială pentru regimul Putin de a-și hrăni legitimitatea internă, mai ales acum, în prag de alegeri parlamentare în Federația Rusă. Iar din această frustrare a Moscovei pot apărea surprize.

Aţi observat, cu alte ocazii, că Moldova şi Ucraina nu se sincronizează în relaţia cu Rusia, deşi într-o perspectivă chiar apropiată poblema Transnistriei, respectiv a Donbasului impun în mod natural o sinergie. Aş vrea să detaliaţi.

Două lucruri trebuie observate în acest dosar.

Primul, că Rusia în acest moment își construiește, temeinic, fără stridențe, o infrastructură militară (garnizoane, baze militare, exerciții) în jurul Ucrainei pentru a transmite două mesaje: că ia în serios militar problema Ucrainei și că dacă Vestul vrea să joace dur atunci trebuie să își asume și el dimensiunea militară. Nu e vorba de a declanșa o incursiune militară în Ucraina acum – eu cred că asemenea viziuni sunt exagerate și fără fundament – ci de a fi pregătită să o facă în perspectivă. Moscova vede că o serie de aranjamente diplomatice sunt blocate și trece la următorul nivel de mesaje: suntem pregătiți inclusiv să luptăm pentru a vă opri să includeți Ucraina în UE și NATO. Voi sunteți? Acesta este sunetul de fond al mișcărilor militare și strategice pe care le vedem astăzi la frontiera cu Ucraina. Al doilea mesaj este că nu are de gând să plece din Crimeea. Asta se știa, dar a fost reiterat recent. Deci nu e vorba despre un război iminent ci de o puternică marcare a teritoriului. Rusia ia în mult mai în serios chestiunea Ucrainei decât Occidentul și se pregătește în consecință.

Va trebui, de aceea, să ne pregătim de o confruntare de lungă durată, căci Moscova va negocia dur aceste spații. Nu mai vorbim de „sfere de influență”, că nu mai e corect (geo)politic, dar despre asta va fi vorba.

În al doilea rând – ca să revin concret la întrebare – reluarea negocierile dintre R. Moldova și Rusia în formatul 5 plus 2 pe tema conflictului transnistrean a fost o greșeală. Aici s-a văzut lipsa de sincronizare dintre Kiev și Chișinău!

În primul rând, R. Moldova este astăzi într-o poziție slabă de negociere, cu o Rusie care vrea să profite de context, o Americă neatentă la regiune și o Germanie care vrea să obțină un mandat OSCE „de succes” (doar că, în cazul Germaniei, nu e vorba doar de OSCE, Germania a început dialogul cu Rusia pe chestiunea transnistreană cu ocazia Memorandului de la Meseberg 4-5 iunie 2010).

În al doilea rând, orice negociere chiar și pe aspectele tehnice, sunt în avantajul părții transnistrene, deci a Rusiei. Prin cedări la nivelul „pașilor mărunți” (numere de înmatriculare, prefixe telefonice diferite, acreditarea diplomelor Universității „de stat” din Tiraspol) etc.), R. Moldova nu ar face decât să afecteze contextul în care va ajunge să negocieze aspectele politice și de securitate. A face cedări acum înseamnă a afecta statutul politic al Transnistriei, pentru că măsurile acceptate acum sunt parte a viitorului statut al regiunii. Dacă cedezi Tiraspolului toate revendicările și prerogativele, înseamnă că cedezi și la nivelul statutului politic.

În al treilea rând, negocierea 5 plus 2, cum am văzut, se desfășoară concomitent cu negocierile dintre Kiev și Moscova pe tema statutului Donbasului. Asta nu e întâmplător și asta e explicația pentru care Rusia a presat pentru reluarea negocierilor în format 5 plus 2. Orice cedare a Chișinăului va afecta și Kievul și viceversa. Rusia așteaptă ca veriga slabă să cedeze și să accepte o „autonomie extinsă” (a se citi federalizare) în Donbas sau Transnistria, pentru a duce modelul și la vecin.

În al patrulea rând, Kievul se află într-o poziție de negociere și mai proastă, din cauza presiunilor externe pentru a se conforma Acordurilor de la Minsk și de a organiza alegeri în Donbas și, concomitent, a accepta un statut special pentru regiune. Situația e complicată și președintele ucrainean Poroșenko face tot felul de volte diplomatice cuplate cu șantaj politic (alegeri anticipate) pentru a se eschiva și a evita alegerile din Donbas.

În al cincilea rând, Chișinăul și Kievul nu colaborează, în ciuda unor declarații politice de la Chișinău, și nu se sincronizează. Confruntate cu presiunile Moscovei, și nu numai, cele două capitale ar trebui să oprească orice negociere cu Rusia conștiente că nu le poate aduce nimic bun.

Care ar fi fost soluția? Ucraina și R. Moldova ar fi trebuit să fie ofensive, nu defensive, și să nu lase Rusia să câștige pe teren, la masa negocierilor. Asta se putea face, teoretic, prin declararea Donbasului și a Transnistriei teritorii ocupate de Rusia și fixarea unei linii de demarcație/granițe administrative care să separe teritoriile ocupate de Rusia de restul teritoriului. Nici R. Moldova nici Ucraina nu au forță să se ocupe de aceste teritorii. Să le lase – fără să le recunoască sau fără să le cedeze – Rusiei în gestiune. Să le plătească și să le întrețină Federația Rusă, nu să le controleze politic Moscova (și prin ele să controleze ambele state), dar să le finanțeze Chișinău, Kievul, UE sau SUA.

Desigur, acest moment a fost ratat, iar fiecare stat își caută acum soluții singulare, nesincronizate, de fapt. Se transmit mesaje vagi, sacadate, fără coerență, dar în realitate nu există o sincronizare diplomatică în relația Chișinău-Kiev. Iar unul dintre motive este că, astăzi, determinarea antirusă este incomparabil mai solidă în guvernarea de la Kiev decât în cea de la Chișinău.

Cum vor evolua lucrurile din acest punct de vedere, vom vedea, dar nu m-aș grăbi cu sentințe definitive. Experiența ne arată că, în această regiune, atitudinile față de Rusia sunt destul de schimbătoare. Avem exemplul Georgiei – un război cu Rusia în 2008 soldat tot cu pierdere de teritorii -, care a ajuns astăzi la o simpatie prorusă de circa 30%, fără să aibă nici un partid explicit prorus. Sau cel al R. Moldova – tot război cu Rusia în 1992, în urma cărui a pierdut controlul asupra a 12% din teritoriu, dar tot Putin e cel mai popular politician, iar susținătorii Estului depășesc în sondaje pe cei al Vestului sau sunt eventual la egalitate, deși R. Moldova are semnat Acordul de Asociere și are liberalizarea vizelor. Ce se va întâmpla cu Ucraina din acest punct de vedere nu e deloc ușor de prezis, chiar dacă astăzi suntem entuziaști și vorbim despre schimbări de atitudine decisive la nivelul populației. Nimic nu e „decisiv” și „odată pentru totdeauna” într-o regiune de frontieră.

http://www.digi24.ro/

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

PoliticSebastian Burduja: Care vor fi top 3 prioritati PNL

EconomieAndreea Paul: Lipsa forței de muncă calificate și a gândirii critice în învățământ, printre cele mai mari dezavantaje

ExternBarbu Mateescu: Sistemul de vot la localele din Ungaria este exact ca la noi – un singur tur.

EvenimenteMarian Murguleț: ONRC cred că este cea mai digitalizată instituţie din România. La polul opus se află ANAF

CulturaRadu Preda: Haosul organizat

SocialMarian Staş: Nebunul Curţii Şcolii

MoldovaIulian Chifu: Chişinăul mănâncă forţat „salamul feliat“ al lui Putin în Transnistria



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe