Dacă în urmă cu o săptămână cineva ar fi încercat câteva predicții pe termen scurt, acestea ar fi sunat cam așa: guvernul își va continua nestingherit practicile abuzive și dominația asupra tuturor instituțiilor, probabil va impune și legea sănătății prin angajarea răspunderii, opoziția își va continua demersurile, pe cale democratică, dar neavând suficientă forță parlamentară acestea vor avea o eficiență limitată, în timp ce populația României va suporta resemnată și tăcută minciuna, corupția și disprețul guvernanților. Iată însă că imposibilul s-a produs. „Episodul Arafat” a fost doar declicul care a făcut ca toate nemulțumirile și tensiunile acumulate în ultimii doi ani să răbufnească la un nivel fără precedent și care cu greu putea fi anticipat.

Reacțiile puterii, care au oscilat de la absență totală și negare până la crearea de diversiuni și încercări disperate de damage control, sunt de fapt sindromul unui sfârșit de regim. Sunt câteva semne clare care arată când un guvern este pe cale să piardă puterea, mai ales în fața presiunii publice. În primul rând acesta începe să facă mici concesii, sperând că așa va mai putea repara câte ceva și va reduce gradul de nemulțumire. Am văzut asta și în 1989 când Ceaușescu anunța în 21 decembrie că va mai da câțiva lei la salarii și acum, când Emil Boc brusc a redescoperit valențele dialogului cu societatea și ale dezbaterii parlamentare.

Ce nu înțelege puterea este că timpul acestor tipuri de măsuri și al cedărilor mărunte a trecut. Că după 14 angajări de răspunderi, după ce a refuzat în mod constant orice dialog cu partenerii sociali, cu opoziția, după ce a sfidat și umilit o țară întreagă, după ce a furat în văzul lumii, după ce a călcat în picioare legi, instituții și oameni, este prea târziu pentru așa ceva. Ora în Parlament pentru răspuns la întrebări și interpelări sau comitetul de discuție cu opoziția și cu reprezentanții sindicatelor nu pot salva o putere muribundă. Nici măcar readucerea în Ministerul Sănătății a lui Raed Arafat nu poate. Oamenii au ieșit în stradă din multe motive, au așteptări și nemulțumiri diverse, dar toate au un element comun. Ele au fost de fapt generate de maniera în care puterea de azi, în frunte cu Traian Băsescu, face politică și se comportă în raport cu societatea. Asta sancționează oamenii ieșiți în stradă.

În al doilea rând, într-un sfârșit de regim puterea nu este niciodată capabilă să-și asume responsabilitatea și încearcă strategii diversioniste și de manipulare. Iar pedeliștii ne-au servit un întreg asemenea arsenal. Mai întâi s-a încercat „strategia violenței”, cu două mize: unu, să descurajeze protestatarii pașnici care să stea acasă de frică și de frig și doi, să denatureze percepția publicului larg asupra manifestărilor. Acum n-au mai fost „agenturile străine”, ci „ultrașii”, „galeriile echipelor de fotbal”. Odată eșuată această strategie s-a trecut la o alta, care poate fi denumită generic „toți sunt la fel”. Ca și cum protestul nu ar fi îndreptat împotriva lui Traian Băsescu și a complicilor săi, ci a tuturor politicienilor și partidelor. Și această strategie a eșuat, pentru că cererile oamenilor ieșiți în stradă sunt foarte simple: Jos Băsescu, Jos Guvernul și Alegeri anticipate. A urmat, în fine, strategia „mimării dialogului”, a dorinței de deschidere. Și ea infirmată și respinsă pentru că este total necredibilă.

În toată această perioadă însă n-am auzit pe niciunul dintre reprezentanții puterii recunoscându-și clar și explicit vina, răspunderea pentru situația în care a ajuns România azi și luând măcar în considerare ipoteza de a pleca de bună voie. Lipsa rațiunii și rezistența la schimbare este al treilea semnal al sfârșitului.

Viitorul se scrie în aceste zile. Dar un lucru este cert. Odată produs declicul care a declanșat valul de proteste, nu există cale de întoarcere. Dacă în urmă cu o săptămână unii credeau că această putere este veșnică, acum e clar că zilele ei sunt numărate.

Articol postat pe http://dmihalache.wordpress.com