OraNoua.ro
Publicat în 9 ianuarie 2013, 20:38 / 205 elite & idei

Daniel Dăianu – ANALIZĂ: Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut?

Daniel Dăianu – ANALIZĂ: Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut?

de Daniel Dăianu

Cum am putea defini robusteţea (rezilientă [1]) unui sistem habitat uman (social), care include o componentă infrastructurală şi tehnologică cu grad de complexitate înalt?

Introducere: robusteţea sistemelor ”sub asediu” 

Sunt de menţionat câteva trăsături între care:

– existenţa rezervelor (redundanţa pozitivă), care facilitează amortizarea şocurilor;

– flexibilitate, capacitate de corecţie/ajustare a dezechilibrelor;

– menţinerea coeziunii sociale, a ţesutului social; acestea depind de capitalul social (cum l-a definit Robert Putnam) şi politic, de instituţii ale dialogului social şi politic care să permită negocieri şi ajungerea la compromisuri (mai ales în democraţii);

– performanţa economică ce asigură sustenabilitate;

– şi nu în cele din urmă, o capacitate de adaptare, auto-organizare şi învăţare, care ar permite dezvoltarea de ”anti-corpi”  şi amortizări la şocuri previzibile şi imprevizibile. Ceea ce Ilya Prigogine a numit „structuri disipative” ajută sistemele să reziste la şocuri.

Supoziţia din titlu porneşte de la mănunchiul de crize ce a cuprins lumea, la sumedenia de eveimente extreme. Suntem prinşi într-un vortex al bifurcaţiilor. Ce poate mira este că o criză financiară profundă afectează sever zone puternic dezvoltate (industrializate), care sunt prezumate a beneficia de alcătuiri instituţionale solide. Ne confruntăm cu cea mai gravă criză financiară/economică de laMarea Depresiune, din secolul trecut; economii naţionale sunt stresate din punct de vedere social, ceea ce se vede în tensiuni, care ating şi procesul politic (ex: blocaje ale instituţiilor de dialog/negociere/decizie publică, derapaje extremiste în viaţa politică din democraţii mature, accente exacerbate de şovinism şi xenofobie).

Schimbarea de climă indică dereglări în relaţia omului cu natura. Aici trebuie să menţionam şirul defenomene extreme, a căror proliferare invalidează chiar perceperea lor ca evenimente extreme, rare(tail events/lebede negre, cum le-a numit Nassim Taleb, 2007).

Putem extrage o ipoteză de lucru: deşi avem informaţie tot mai multă, suntem beneficiari ai unor câştiguri ştiinţifice şi tehnologice noi importante, nu automat avem o capacitate cognitivă şi capabilităţi superioare de a răspunde la şocuri, la provocări. Mai jos este examinată această ipoteză şi sunt schiţate căi de acţiune pentru a întări robusteţea sistemelor.

Şocuri: convenţionale şi non-convenţionale

Şocuri convenţionale şi neconvenţionale s-au înmulţit, ceea ce pune la grea încercare robusteţea sistemelor sociale (economice) şi tehnologice. O criză economică gravă erodează sisteme sociale, tot astfel un dezastru natural testează robusteţea, rezilienţa unei infrastructuri de bază/tehnologice.

Criza financiară/economică actuală echivalează, ca impact, cu un razboi în timp de pace[2];ea a mărit datorii publice în mod substanţial. În UE datoriile agregate ale guvernelor au crescut cu cca. 40% după 2008. Datoriile sectorului privat sunt la multiplu în raport cu PIB-ul cumulat al UE. În SUA datoria publică era peste 100% din PIB în 2012.  Potenţialul de creştere economică este estimat a fi fost înjumătăţit de criză în statele industrializate; pentru UE media a scăzut de la 2-2,5% la 1-1,5%. În cazul României se poate estima un potenţial de creştere economică de 2-2,5% acum, faţă de aproximativ 5% în anii precriză.

Complicaţii apar când magnitudinea şi natura şocurilor găsesc nepregătite, sau insuficient pregătite sistemele. De exemplu, mulţi decidenţi nu au intuit, conştientizat, anvergura crizei financiare. Este chiar straniu că lideri europeni vorbeau despre “robusteţea” economiilor lor în raport cu ce observau că se întamplă (în 2008) peste Ocean; nu au realizat că aceleaşi vicii structurale erau detectabile şi în sistemul financiar european. Zona euro este un caz ce oferă numeroase învăţăminte. Necazurile ei, dincolo de efectele crizei financiare, se leagă de un design greşit şi politici defectuoase, care s-au concretizat într-o arie monetară lipsită de robusteţe[3]. Este de văzut dacă Uniunea Bancară reprezintă calea definitivă de ieşire din impas. Oricum, ce a facut BCE la finele lui 2011 şi în 2012, ca împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort) a salvat practic zona euro, cel puţin până acum.

Katrina, ca şi scurgerile de ţiţei cauzate de instalaţii defecte (defectuoase) ale British Petroleum în Golful Mexic, dezastrul de la Fukushima şi alte evenimente similare au arătat că nu există tehnologie infailibilă, că decizii eronate se împletesc cu vulnerabilităţi tehnice.

Şocurile, convenţionale şi non-convenţionale, încordează, stresează sistemele. Chiar şi când există dispozitive de amortizare, când rezerve sunt considerabile, stresul este vizibil. În cele mai nefericite cazuri apare dezordinea, se manifestă incapacitatea de ajustare, apar dezechilibre (precum imbalanţe externe mari, nesustenabile) ce pot cauza colaps economic şi nu numai.

Robusteţea (rezilienţa) sistemului are de ce să fie tema de interes pentru experţii în ştiinţe sociale ca şi pentru cei ce examinează angrenaje tehnologice. Experţii în probleme de securitate naţională au de ce să fie interesaţi în cel mai înalt grad de această chestiune, inclusiv din perspectiva ameninţărilor de tip nou, gen “atacuri şi conflicte informatice” (cyberfare). Când economia pierde din vitalitate, când slăbeşte, robusteţea se deteriorează. Criza din zona euro, deficitul de coordonare în Europa (UE) în domeniul apărării, al înzestrării militare, reprezintă minusuri importante, care se simt în cadrul NATO[4]. Un alt exemplu relevant: eşecul în renegocierea funcţionării concernului industrial EADS exprimă trăinicia intereselor naţionale, în dauna celor “comunitare”.

Răspunsul la ameninţări testează virtuţiile statelor democratice în raport cu capitalismul de tip autoritarist. Sistemele autoritariste, deşi pot mobiliza resurse pe scară largă se simt vulnerabile la circulaţia liberă a informaţiei; ele încearcă să limiteze informaţia pe internet prin diverse filtre(firewalls) — mă refer la ţări arabe şi asiatice (China de exemplu).



[1] Rezilienţa şi robusteţea sunt inter-sanjabile ca echivalenţă semantică

[2] Amiralul Michael Mullen, fostul sef al statului major integrat al forţelor militare ale SUA, afirmă în 2012 că îndatorarea publică devine o ameninţare pentru securitatea naţională a SUA (vezi Geoff Colvin), ceea ce ne aduce aminte de conceptul de “supraextindere” (overstretch) al lui Paul Kennedy.

[3] Împărtăşesc opinia că aşa cum funcţionează în prezent, zona euro, chiar dacă politicile bugetare fac apel la stabilizatori automaţi pentru amortizarea de şocuri, este mai constrângătoare (mai rigidă) decât regimul etalon aur din perioada interbelică din secolul trecut (vezi şi Barry Eichengreen)

[4] Este de notat declaraţia lui Robert Gates, încă secretar al apărării al SUA la acea dată (iunie 2001): el a avertizat europenii (UE) că este necesar ca ei să-şi aducă o contribuţie pe masura la resursele NATO, pentru ca SUA să nu fie nevoite, la un moment dat, să se distanţeze  având în vedere provocări mari ale secolului XXI.(Jan Traynor)

Conectivitatea (creşterea gradului de inter-conectare) a lovit robustatea (rezilenţa) în măsura în care efectele de contagiune (contaminare) cresc în intensitate fără a exista instrumente de stăvilire. Epidemiile se răspândesc mult mai repede în condiţiile circulaţiei intense a oamenilor şi mărfurilor şi când mijloace de control sunt ineficace.

De ce scade robusteţea (rezilienţa) sistemelor?

– noi tehnologii informaţionale şi comunicaţionale cresc vulnerabilitatea sistemelor informatice care sunt cu un pas în urmă în a se apăra de virusare, de accesare neîngăduita (hackers).

– în domeniul financiar, interconectarea pieţelor şi apariţia de produse “toxice’ ca şi accentul pus de diverse instituţii pe trading (speculaţie) au mărit exponenţial riscuri sistemice. Andrew Haldane, director de cercetare la Banca Angliei, a subliniat că evoluţia sistemului financiar în ţările avansate economic, în ultimele decenii (prin spargerea “pereţilor chinezeşti” între diverse activităţi, renunţarea la legislatia Glass Steagal în SUA, Big Bang-ul în Marea Britanie în 1986), “a diminuat robusteţea economiilor”. Şi Alexander Lamfalussy, eminenţa cenuşie în lumea finanţelor, a anticipat această situaţie. O logică pe termen scurt, care ignora riscuri sistemice, conduita unor bănci centrale ca şi o cosmologie simplificatoare au favorizat o evoluţie nefastă. Aşa s-a grăbit formarea de premize pentru o criză fără egal după Marea Depresiune, care a reclamat intervenţia guvernelor şi a băncilor centrale pentru a evita prăbuşirea economiilor –un deznodâmant care ar fi condus la generalizarea şomajului de două cifre, la căderi de producţie masive (nota bene: sunt ţări europene unde şomajul a trecut de 25% în 2012). Acolo unde şomajul structural atinge două cifre situaţia socială poate deveni explozivă (o mare parte din forţa de muncă nefiind adaptată la o piaţa mult schimbată[1]).

– procesul de globalizare, negestionat, a fragilizat, vulnerabilizat sisteme, chiar în ţări dezvoltate. Nici cele mai performante economii mature nu pot amortiza eficace şocuri create de concurenţa ţărilor ce asimiliează tehnologii avansate şi care posedă forţă de muncă ieftina. Germania este superperformantă ca aparat industrial, dar îi va fi tot mai greu să facă faţă ascensiunii industriale a Asiei.  Viteza de înrăutăţire a situaţiei depinde de ce se întamplă în zona euro. Dinamica avantajelor comparative nu îi face pe toţi câştigători în spaţiul global, unde jocurile sunt adesea cu sumă nulă.

 criza a reliefat, sau a scos la iveală vulnerabilităţi. Sistemele (economiile) care au dependenţe excesive de structuri ce provoacă şocuri suferă mai mult. Sisteme cu structuri de producţie ce depind considerabil de câteva sectoare sunt mai puţin robuste. Şi structura capitalului atras contează –dacă este împrumutat, sau este sub formă de investiţii directe. Acestea din urmă diferă ca impact în funcţie de robusteţea entităţilor, a economiilor de unde provin. De exemplu, prezenţa băncilor scandinave (suedeze, finlandeze) în ţările baltice prezintă atuuri faţă de prezenţa băncilor elene în Bulgaria şi România, în alte ţări din Sud-estul Europei[2].

– aşezarea geografică joacă şi ea un rol, după cum sugerează observaţia de mai sus; proximitatea de sisteme robuste ajută. Cu cât există o mare compatibilitate structurală cu un sistem robust cu atât mai mari sunt avantajele apropierii geografice pentru sisteme de dimensiune mai mică.

– sub-investiţii în infrastructura de bază şi insuficienţa rezervelor, inclusiv în ţări dezvoltate economic (constatare făcută de Michael Spence, laureat al premiului Nobel pentru economie).

– sub-investiţii au fost şi în sistemele educaţionale.

– robusteţea sistemelor a scăzut şi pentru ca politici publice au neglijat relaţia între dinamica economică şi distribuţia veniturilor. Studii ale OCDE, FMI subliniază creşterea inegalităţilor în ţări industrializate în ultimele decenii, care a înrăutăţit coeziunea socială. Această evoluţie este de judecat în corelaţie cu efectele crizei economice şi financiare. Inegalitatea de venituri, cum remarca Fukuyama, face parte din mişcarea economiei de piaţă; esenţial însă este că “şanse egale” să existe, pentru a prezerva legitimitatea sistemului (2011, p.9)

– se manifestă un trade-off de luat aminte. Pe de o parte criza ca şi evoluţii anterioare (inclusiv de ordin demografic) au erodat resursele statului social (asistenţial), ceea ce necesită ajustari, o reformă a sistemului de asigurări sociale (dar nu demantelarea statului social, cum cer unii). Pe de altă parte, dacă aceste corecţii se fac brutal, în mod necugetat, ele micşorează capacitatea unor instituţii de dialog şi compromis, care asigură echilibrul social, homeostaza sistemului/robusteţea sa (Dani Rodrik evidenţiază importanţa acestor instituţii cu funcţie de “asigurare socială” împotriva riscurilor).

– complexitatea poate diminua robusteţea sistemelor. Dacă acestea din urmă nu se adaptatează rapid, nu au capacitate de auto-organizare şi de învăţare adecvată (structuri disipative eficace) apar fisuri, vulnerabilităţi noi. Complexitatea poate sfida capacitatea indivizilor şi organizaţiilor de a-i face faţă. Aşa s-a întamplat în industria financiară, care a devenit tot mai mult un black-box…frecvent chiar pentru oameni din interior. Scăderea robusteţii se vede la nivelul instituţiilor financiare individuale, unde “regulile de conformare”, mecanismele de prudenţialitate interne s-au dovedit inadecvate. Anticipând remarc că soluţia aici ar fi revenirea la un sistem mai simplu, mai “prietenos” pentru utilizatori, ceea ce implică regementari şi supraveghere corespunzătoare. Altminteri, homeostaza (echilibrul dinamic) al sistemului ar fi tot mai în derivă, cu avarii mari.

– în fine, demografia poate afecta negativ robusteţea; o depopulare masivă (migraţie) loveşte echilibrul între generaţii, între categorii profesionale, iar “fuga creierelor” (brain drain) deteriorează ştocul de capital uman de înaltă calificare ca şi capacitatea sa de reînnoire. Migraţia poate uşura problema şomajului, dar costurile nete pe termen lung sunt mai probabile pentru sistem.

În România robusteţea sistemului a fost testată de-a lungul anilor de şocuri cauzate de inundaţii mari (ale căror efecte sunt accentuate de deforestări şi indiguiri precare). Subinvestişiile în educaţie, în infrastructură sunt alte slăbiciuni majore, care afectează robusteţea sistemului economic autohton. Politici inadecvate ca şi reguli ale jocului în UE au favorizat apariţia de dezechilibre externe mari (de două cifre) în deceniul trecut, ce au obligat la corecţii dureroase în condiţiile îngheţării pieţelor financiare.

Există şi o insuficientă orientare a resurselor spre producţia de bunuri şi servicii exportabile şi care pot acoperi nevoile interne (tradables). Agricultura este subdezvoltată ţara importând masiv alimente de bază; dependenţa PIB-ului (a recoltelor agricole) de condiţii meteo este grăitoare în acest sens. Slăbiciunea instituţiilor este o trasatură a funcţionării societăţii româneşti, care îi afectează performanţa economică.

Robusteţea sistemelor şi probleme de ordin cognitiv

Scăderea robusteţei (rezilienţei) poate fi pusă şi pe seama unor probleme de ordin cognitiv şi ale unor alegeri făcute în politici publice. De pildă, în domeniul economic/financiar încrederea uneori oarbă în metodele cantitative a condus la eşecuri monumentale în decizii individuale şi la scara sistemului. Căderea fondului de risc (hedge fund) LTCM în 1998 a fost un precursor al crizei de acum.

Atunci, modele elaborate de Myron Scholes şi Robert Merton, economişti faimoşi, au neglijat evenimente extreme posibile (tail events), ceea ce s-a dovedit fatal pentru strategia adoptată. A fost nevoie de intervenţia Fed-ului (Banca Centrală a SUA), fie şi indirect, pentru a salva sistemul financiar (care era ameninţat de contaminare). Cu un deceniu mai târziu s-a văzut că modelarea practicată de bănci centrale era nepotrivită, că riscurile sistemice erau neglijate. Suntem acum într-o perioadă de reevaluare a algoritmilor de modelare, se iau tot mai mult în calcul evoluţii non-liniare (evenimente extreme, bifurcaţii).

În marea chestiune a schimbării de climă se cuvine să discutăm despre logica creşterii economice ce ignoră epuizabilitatea resurselor. Clubul de la Roma şi alte organizaţii au avut şi au dreptate. Un anume mod de viaţă, mai ales în lumea industrializată şi o logică economică ce nu internalizeaza efectele schimbării de climă şi epuizabilitatea unor resurse (ca externalităţi negative, cărora ar trebui să li se atribuie costuri pe măsură), îngreunează adaptarea.

De mai mult timp există o gândire privind sustenabilitatea, ce este ilustrată de „steady state economics”. Dacă nu va exista un consens că trebuie făcut ceva pentru a preveni ce este mai rău, s-ar putea să trecem de un prag critic, de un tipping point , care să fie precum o cale fără întoarcere. „The Day after”, să ne amintim filmul, nu este o fantasmagorie. Mulţi sunt prizoneri ai realităţilor imediate, ai disputelor pentru pieţe, pentru controlul resurselor planetei subestimând tabloul mare. Nici nu este uşor să realizezi consens când lumea nu are reguli de ordonare suficient de clare. G2 (SUA şi China drept superputeri ce ar a€œorganiza” dialogul global, în contrast cu un cacofonic G20) este de comparat cu un a€œGzero”, cum vede evoluţia sistemului global în viitor Ian Bremmer.

Dacă UE ar fi mai puternic integrată (rezolvându-se şi criza zonei euro) şi ar căpăta coerenţă în politica externă am putea vorbi de formarea unui G3 ca fundament al unui nou regim internaţional. Aici trebuie să avem în vedere trade-off-urile între utilizări  ale resurselor limitate, de pildă pământ pentru hrană vs. pământ pentru energie. Sunt numeroşi experţi care văd în aceste opţiuni alternative sursa unor conflicte viitoare (H.W.Sinn, 2011)

Criza economică de acum pune în discuţie o paradigmă dominantă în ultimele decenii. Pe de o parte, este dezavuat fundamentalismul în abordări teoretice şi practici economice. Fără economie liberă (pieţe) nu există libertate economică, democraţie. Această este marea lecţie a comunismului.

Dar credinţa în reglare perfectă prin pieţe este aiurea. Dereglementarea pieţelor financiare, o cosmologie economică simplistă, au condus în bună parte la criza de acum. Metodele cantitative au imperfecţiuni, unele congenitale, întrucât nu există infailibilitate. În plus, raţionalitatea economică nu este singurul driver, stimul al acţiunii umane; să ne gândim, de pildă, la raţionalitatea limitată(bounded rationality) descrisă de Herbert Simon, la studiile lui Daniel Kahneman şi Amos Tverski. Totuşi, cred că societatea umană rămâne una „economica” par excellence, adică motivată de avantaje şi dezavantaje interpretate în mod pecuniar, deoarece resursele sunt limitate în raport cu nevoile şi dorinţele oamenilor.

Politici publice au favorizat creşterea inegalităţilor în venituri, o derivă neinspirată în politici publice(policy-drift) pentru unele ţări, inclusiv SUA (Lieberman). Creşterea inegalităţilor a avut loc concomitent cu accenturea unor dezechilibre macro în nu puţine state industrializate, cu împovărarea sistemului asistenţial. Această situaţie creează marile dileme pentru politicile publice acum.

Economia, societatea au nevoie de valori morale ca bunuri publice pentru a funcţiona bine. Adam Smith şi Max Weber au făcut legătură între ethos şi calitatea economiei, a vieţii. Mai aproape de noi, Kenneth Arrow şi Amarthya Şen, ambii fiind laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, au reliefat importanţa valorilor morale pentru viaţa omului. Criza financiară este şi una a pierderii reperelor etice în industria bancară, financiară. Băncile au un pronunţat caracter de utilitate publică.

În mod ironic, axarea pe trading, pe speculaţie, le transformă într-un destabilizator intrinsec al economiei a€“cum remarcau cu ani în urmă Hyman Minsky (discipol al lui John Maynard Keynes) şi mai recent Joseph Stiglitz.

 

Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut? (1)



[1] Anomiile sociale din Spania, Grecia, Portugalia sunt un semnal de alarmă pentru UE (vezi şi Amy Shiffrin, 2012)

[2] Explicaţia este furnizată de starea băncilor mamă, a economiilor unde acestea îşi au sediul.

Posibila soluţie: o revoluţie industrială

Cele evocate în partea a doua a acestei analize asupra sistemelor sugereaza căi de recuperare a robusteţei(rezilientei).

a) Mobilizarea resurselor interne. Chiar şi în societăţi avansate există rezerve de eficienţă semnificative. Nu mai vorbesc de un sistem ca al economiei româneşti, unde risipa de resurse este imensă2. Acolo unde ineficienţa micro şi cea macro sunt mari, se poate întări robusteţea fără costuri suplimentare; se poate produce mai eficient şi, ceea ce sună,cred, paradoxal, pot creşte „rezervele” necesare sistemului ca tampoane (buffere).

Trebuie spus că mobilizarea de resurse interne nu echivalează automat cu diminuarea rezervelor în sistem. Am menţionat că un sistem robust are nevoie de „rezerve”, care îi măresc flexibilitatea, capacitatea de a amortiza şocuri. Mobilizarea de resurse ar însemna, în primul rând, o valorificare a rezervelor de eficienţă; adică, în economie, acelaşi PIB ar fi realizat cu un consum mai mic de resurse. Studenţii economişti cunosc noţiunea de curbă a posibilităţilor de producţie (PPC), ce ilustrează diverse combinaţii de producţie obtenabile în condiţii de eficienţă maximă şi în raport de preferinţele indivizilor.

Dar orice sistem real funcţionează înăuntrul frontierei PPC, întrucat fricţiunea este inevitabilă; sistemele mai puţin eficiente sunt mai îndepărtate de frontieră. Teoretic, cele mai mari posibilităţi de mobilizare a resurselor le au sistemele cu ineficienţe mari (în alocarea resurselor şi la nivel micro). Şi totuşi, mersul către frontiera PPC într-un sistem ineficient nu este uşor din cauza structurilor de rezistenţă.

Numai când presiunea către schimbare este suficient de mare (prin impulsuri interne şi externe) şi cănd “coaliţii de interese” în favoarea reformelor sunt mai puternice decât cele care preferă status quo-ul (vrând să continue să extragă rente), au loc străpungeri.

Deci, când mobilizarea resurselor interne se face prin valorificarea rezervelor de eficienţă (ceea ce implică un management mai bun al resurselor şi tehnologiilor disponibile) aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii (PIB) se realizează cu consum de resurse inferior.

Prin urmare, sistemul poate să îşi protejeze “rezervele”, în accepţia resurselor cunoscute şi mobilizabile de care are nevoie pentru a face faţă şocurilor3.

Mobilizarea resurselor interne este bine să fie însoţită de stabilirea de priorităţi.

În România, mobilizarea resurselor interne (valorificarea rezervelor de eficienţă, diminuarea risipei mari) cumulat cu o absorbţie mult crescuta a fondurilor europene,4 ar duce, probabil, potenţialul de creştere economică anuala la 3,5-4% de la 2-2,5%, cât este acum (sub impactul crizei).

Pentru România contează, mai ales în condiţiile de criză internaţională, stabilirea de dispozitive de asigurare de tipul acordurilor preventive cu parteneri externi (CE,FMI si Banca Mondială); aceste aranjamente stimulează reforme interne şi faciliteaza prezenţa pe pieţe financiare externe.

b) Relaţia între sectorul public (guvern) şi piaţă intră în vizorul eforturilor de a mări robusteţea sistemelor. La nivel de politici publice, accentul este bine să cadă pe furnizarea de “bunuri publice” care măresc robusteţea sistemului: educaţie şi sănătate publică, infrastructură, măsuri care au în vedere nevoia de distribuţie echitabilă/corectă a veniturilor (ceea ce nu înseamnă egalitarism); reforma sistemului financiar pentru a se asigura caracterul său de utilitate publică.

Bunuri publice (fără de care nu putem vorbi de coeziune, de sistem) au nevoie de guvernanţa publică eficientă. Sunt necesare reglementări ale pieţelor, care să minimizeze abuzul de poziţie dominantă, producţia de bunuri/servicii rele.

Statul este necesar în momente de restriste, când intervenţii energice sunt urgente; este singurul care poate mobiliza resurse mari în lupta cu pericole majore.

Există situaţia când slăbirea robusteţei este cauzată de sub-investiţii, de miopia în politici publice. Aici sunt resurse de pus la bătaie, uneori pe termen lung; este vorba de a optimiza procesul investiţional intertemporal. Această logică este valabilă pentru bunuri publice, dar şi la nivel de organizaţie individuală (de pildă, sunt firme care nu investesc suficient în capital uman, în dispozitive de securitate, etc).

c) Reforme instituţionale. Unde corupţia este endemică, unde “căutarea de rentă” foloseşte permisivitatea legilor şi erodează performanţa economică sunt necesare reforme instituţionale profunde. Ieşirea din comunism nu echivalează automat cu construcţia de instituţii performante. Ceea ce Acemoglu şi Robinson şi alţii subliniază este valabil pentru societăţi post-comuniste; este necesar să se treaca de la “instituţii extractive” la unele “inclusive”, care să consfinţească funcţionarea statului de drept şi a unor buni reguli şi practici.

Ajustări în sistemul de asigurări sociale trebuie făcute fără a afecta minimul necesar pentru homeostaza sistemului (nu este însă facil de evaluat care sunt praguri critice). Societăţile (economiile) au praguri critice specifice, în funcţie de configuraţia locală a contractului social, care depinde de mulţi factori.

Reforme pot avea loc şi în state industrializate (cu economii mature) pentru a creşte robusteţea sistemului, pentru a mări performanţa economică. Criza actuală a reliefat, în opinia mea, superioritatea “modelului” cvasi-corporatist german, care se bizuie pe dialog între parteneri (partide politic/guvern, cercurile de afaceri, sindicate), inclusiv la nivel de firmă (prin mitbestimmung)5 şi care nu a neglijat producţia industrială autohtonă.

d) Problema corectitudinii (fairness) devine mai acută în perioade dificile, când oamenii sunt mai atenţi la inechităţi, la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor. Tocmai pentru a preveni răspândirea cinismului, nepăsarii, egoismului, este necesar ca şi corectitudinea să fie promovată de liderii politici. Coeziunea socială, robusteţea(rezilientă) sistemului depind de modul în care se operaţionalizează contractul social între cetăţeni şi putere.

e) Moderarea asteptărilor oamenilor având în vedere că se intră într-o perioadă cu ritmuri de creştere economică mult diminuate (se profilează o stagnare economică pentru cea mai mare parte a UE, pentru o perioadă lungă de timp); este nevoie de măsuri care să întărească sentimentele de solidaritate, de grija faţă de natură. Aici putem discuta şi despre aspectul identitar, de funcţionarea unui ethos colectiv, care poate mări robusteţea unui sistem. Dar patriotismul, ca trăsătura benefică, nu este acelaşi lucru cu un naţionalism, populism deşanţat, ce poate conduce la politici publice greşite şi la ostilizarea partenerilor– ceea ce ar conduce, finalmente, la o stare mai rea a sistemului regional (internaţional), dacă şi partenerii ar reacţiona în mod similar. Există şi varianta izolării celui care încalcă regulile/principiile de bază ale regimului internaţional.

f) Lanţurile de aprovizionare (supply chains) de bază reclamă dispozitive de back up, rezerve, o optimizare care care să ţină cont de riscuri ale distanţelor foarte lungi)6. Se manifestă, de altfel, un proces de “revenire la matcă”, de reapreciere a utilităţii proximităţilor ca mijloc de diminuare a riscurilor, ceea ce nu înseamnă că pieţele se închid. De asemenea, un sistem (economie) este bine să îşi diversifice pieţele de desfacere ca şi sursele de investiţii, pentru a diminua vulnerabilităţi.

Costul de oportunitate al neîngrijirii pământului creşte exponenţial în condiţiile crizei ecologice; este nevoie de o politică fermă de protecţia pământului agricol în România, care este şi un activ al UE. Politica Agricola Comună (CAP) trebuie să ţină cont de criza ecologică.

g) În industria financiară este nevoie de o reformă care să conducă la simplitate, ce în sine poate furniza mai multa robusteţe; tot aici este nevoie de mecanisme de back up, de reguli de conformare şi prudenţialitate internă mai riguroase. Acestea din urmă sunt necesare oriunde, pentru a reduce vulnerabilităţi. Băncile centrale trebuie să treacă de la atenţia acordată prevalent stabilităţii preţurilor, la una de ansamblu, care include grija pentru stabilitate financiară; stabilitatea preţurilor nu garantează, ipso facto, stabilitatea financiară.

Pe plan internaţional este nevoie de un regim care să reducă din funcţia destabilizatoare a finanţelor. FSB (The Financial Stability Board), BIS (The Bank for International Settlements), instituţii publice specializate din SUA şi UE au de jucat un rol esenţial în acest scop. Cei care spun că avem nevoie de un nou Bretton Woods7, au dreptate, în opinia mea. Actorii cu greutate în spaţiul global (în special SUA) trebuie să fie conştiente de externalităţile pe care acţiunile lor le produc.

h) O globalizare negestionata cauzează mai multe necazuri decât beneficii. Dacă globalizarea nu va fi gestionată, putem cunoaşte o inversare forţată a procesului, cu protecţionism virulent, cu formarea de blocuri comerciale inamice (aşa cum s-a întâmplat la finele sec XIX şi în perioada interbelică din sec XX).

i) Reforme ale structurilor de guvernanţă în UE (ale zonei euro) care să stăvilească forţele centrifuge. Altminteri, proiectul european este ameninţat, ceea ce poate renaşte strigoi ai trecutului. Politicile de coeziune trebuie să devină mult mai eficace pentru a repara “fracturi” în UE, în zona euro. Există o distribuţie a activităţilor economice (industriale) care creează asimetrii periculoase, diferenţe mari în capacitatea de a amortiza şocuri.8

j) O conduită atentă faţă de natură implică luarea în calcul a noxelor pe care acţiunea umană le produce; firmele trebuie să suporte costurile externalităţilor negative pe care le produc.

k) Atitudinea liderilor, a elitelor politice. Unde se produce un divorţ, un “disconnect” între acestea şi cetăţeni lucrurile nu au cum să nu se strice. Fără responsabiltate, instituţii democratice care să oblige la “dare de seamă” (accountability), se cască o falie ce măcina un sistem, îi subminează robusteţea. Această observaţie este valabilă şi înăuntrul UE, în relaţia între instituţii europene şi cetăţenii statelor membre.

De la lideri se aşteaptă să ofere speranţă, o perspectivă că sistemul poate funcţiona mai bine!Încrederea în lideri este esenţială pentru mobilizarea resurselor interne, pentru depăşirea unor momente dificile.

i) Informaţia corectă şi la timp devine un ingredient esenţial pentru protejarea robusteţii sistemului. Contează mult dacă această informaţie este utilizată în mod adecvat, dacă guvernele au capacitate de procesare9 corespunzătoare. Intervine aici calitatea leadership-ului, care este de citit şi prin prezenţa în poziţii de decizie cheie a unor persoane bine pregătite. Funcţionarea unor mecanisme de selecţie a celor ce iau decizii face parte din procesul de mobilizare a resurselor interne.

În UE şi NATO colaborarea de natură informativă joacă un rol special în relaţiile dintre state.

m) Reexaminarea algoritmilor în luarea deciziilor implică o analiză mai “rotundă” (holistică), care să facă apel la un evantai cât mai larg de informaţii şi care să ţină cont de posibile evenimente extreme (lebede negre/black swans); atragerea experţilor la procesarea info brute şi la formularea punctelor de vedere ajută decizii mai bune (sigur, se pune aici problema accesului la info clasificată, dar care nu este insurmontabilă)

În loc de concluzie: este o noua revoluţie industrială soluţia?

Este posibil ca marea criză de acum să ne plaseze pe un downswing al unui ciclu foarte lung, tip Kondratiev (Schumpeterian), care s-ar suprapune şi cu o deteriorare a stării morale, un fel de sindrom spenglerian. Se poate ieşi din aceste chingi, ale ciclurilor lungi? Teoretic ai zice că da, daca s-ar împleti noi castiguri tehnologice (o nouă revoluţie tehnologică) cu o resuscitare a valorilor morale. Unii (Garri Kasparov, Peter Thiel, Robert Gordon, etc) nu cred într-o nouă revoluţie industrială; Kenneth Rogoff nu este aşa sceptic, în timp ce alţii mizează pe nanotehnologie, biologie moleculara, neuroştiinţă, materiale noi, etc. Problema este, în esenţă, a timpului pe care îl avem la dispoziţie pentru a depăşi bariere. Omenirea, dacă va evita un cataclism nuclear şi pandemii ce ar duce-o spre extincţie, poate cunoaşte noi salturi tehnologice, care ar catapulta-o într-o altă eră –să ne gândim la explorarea altor planete, la posibilităţi născute de ruperea dependenţei de resurse epuizabile ale Terrei. Dar timpul contează decisiv, având în vedere provocările prezentului şi viitorului imediat. Oamenii concreţi, cei mai mulţi dintre ei, judecă viaţa lor, a copiilor lor, adică prezentul şi deceniile imediat următoare şi mult mai puţin perspectiva îndepărtată.

Cât priveşte şansa ca o nouă revoluţie industrială să redreseze competitivitatea unor ţări industrializate în competiţia globală sunt multe de discutat. Întrucat economiile emergente din Asia participa tot mai intens la procesul inovaţional fructificand noile tehnologii. SUA par să fie mai bine înzestrate decât Europa în privinţa capacităţii de a promova şi capitaliza noi tehnologii; posedă şi o excelentă, încă inegalabilă, în mediul academic de vârf.10

În final, aş mai spune ceva: tehnologia în sine nu rezolvă probleme sociale, conflicte între grupuri de oameni. Aşa cum se face distincţie între hard şi soft power, tot astfel se cuvine să căutam rezolvări în ţesutul economic şi social, în raporturile dintre oameni, aşa cum se configurează acestea în alocarea resurselor, producţie şi distribuţia veniturilor. Altfel spus, este bine ca cetăţenii să fie stimulaţi, chiar ajutaţi să fie mai “independenţi” (englezii ar spune self-reliant). Dar rezolvarea de fond nu se poate face prin practicarea unui darwinism social; o astfel de cale ar fi întoarcere în timp, ar conduce la barbarie. Trebuie ca guvernele să găsească o traiectorie ce ar concilia nevoia de redimensionare (ajustare în raport de posibilităţi) a bunurilor publice oferite de stat (care să apere principiul “şanselor egale”), cu mai mare bizuire a oamenilor pe eforturi proprii şi cu măsuri care să repare sentimentul de echitate –în sensul evitării “socializării pierderilor” în timp ce unele sectoare economice (finanţa, mai ales) sunt apărate fiindcă prezintă “riscuri sistemice”.

PS.text pe baza expunerii făcute la simpozionul organizat de Academia Română şi Ministerul Apărării: “Securitatea naţională în societatea bazată pe cunoaştere. Intelligence, cunoaştere strategică şi decizie”, 26 noiembrie 2012.

Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut? (1)

Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut? (2)

Referinte selective

– Acemoglu, Daron and James Robinson (2012): “Why Nations fail? The Origins of Power, Prosperity and Poverty”, New York, Random House

– Bremmer, Ian (2012), “Every nation for itself. Winners and losers in a G-zero world”, New York, Portfolio

– Colvin, Geoff (2012), interview with admiral Michael Mullen:“Debt is still biggest threat to US security”, CNNmoney, 10 May

– Haldane, Andrew (2009), ‘Rethinking the financial network”, Bank of England policy paper,

– Fukuyama, Francis (2011), “The Origins of Political Order”, London, Profile Books

– Gladwell, Malcolm (2002), “The Tipping Point. How Little Things Can Make a Big Difference”, New York, Little, Brown and Company

– Kennedy, Paul (1992), The Rise and Fall of Great Powers”, New Haven, Yale University Press

– Krugman, Paul (1991), “Geography and Trade”, Cambridge (US), MIT Press

– Kasparov, Garry si Peter Thiel (2012), “Our dangerous illusion of technological progress”, Financial Times, 9 November

– Lamfalussy, Alexander (2000), “Financial crises in emerging markets”, New Haven, Yale University Press

– Lieberman, Robert (2011), “Why the rich are getting richer”, Foreign Affairs, January

– Minsky, Hyman (1986), “Stabilizing an unstable economy”, New York, Mc Graw Hill

– National Intelligence Council, “Global Trends 2030” Washington DC, comentate de Ian Bremmer in “China is the elephant in the situation room”, 24 december 2012, Reuters

– Prigogine, Ilya (1977), “Self-Organization in Non-Equilibrium Systems” Wiley

– Rodrik, Dani, (2007), “One economics, many recipes”, Princeton, Princeton University Press

– Rogoff, Kenneth (2012), “Innovation crisis or financial crisis”, Voxeu, 12 November

– Sinn, Hans Werner (2012), “The Green Paradox”, Cambridge, MIT Press

– Shiffrin, Anya (2012), “The tide goes out in Spain”, Reuters, 27 December

– Spence Michael, (2012) “Underinvesting in resilience”, Voxeu, 19 November

– Stiglitz, Joseph (2010), “Risk and global economic architecture. Why full integration may be undesirable”, Proceedings, American Economic Review, May, pp.388-393

– Taleb, Nassim (2007), “The Black Swan”, New York, Random House

-……………… 2012), “Anti-fragile: things that gain from disorder”, New York, Random House

– Traynor, Jan, (2011), “US defence chief blasts Europe over NATO?, 11 June

1 Trebuie spus ca exista procese cu evolutie inexorabila, ce cu greu pot fi contracarate. Totusi, cresterea entropiei precum emisia de carbon reclama actiune neg-entropica.

 

2 Potrivit datelor UE cheltuielile cu bunuri de capital in Romania facute de bugetul public in ultimul deceniu au fost de cca 5% din PIB, un nivel dintre cele mai inalte in Uniune. In fapt, daca observam ce s-a materializat este ca si cum bugetul public ar fi cheltuit intre 2-2,5% din PIB. Restul este risipa, extractie de rente.

3 O analogie poate fi facuta cu cresterea veniturilor fiscale intr-o economie unde ineficienta colectarii este mare. Combaterea evaziunii fiscale si extinderea bazei de impozitare pot aduce venituri suplimentare considerabile. In Romania eficienta colectarii este mult inferioara celei consemnate in cele mai multe dintre tarile UE (incasarile fiscale autohtone sunt de 27-28% din PIB fata de o medie de 39-40% in UE).

4 Si absorbtia fondurilor structurale si de coeziune este discreditanta pentru institutiile autohtone nivelul sau fiind printre cele mai scazute in UE

5 Si in Italia functioneaza structuri corporatiste, dar performanta sistemului (robustetea sa), in ansamblu, este inferioara celei din Germania. In Italia exista extractia de rente din sistemul public ca si rezistenta la schimbare sunt semnificative. Cu aceste fenomene se lupta guvernul Mario Monti

6 Este de revazut modelul de aprovizionare “just in time”

7 Este vorba de acordurile de dupa al doilea razboi mondial, care au pus temelia sistemului financiar international, inclusiv prin crearea FMI si a Bancii Mondiale.

8 Paul Krugman anticipa cu ani buni inainte de formarea zonei euro ca moneda unica va accentua diferentele ca distributie a activitatilor industriale, o “mezzogiornificare” a Sudului zonei (1991,p.80)

9 Drept este ca si cei care furnizeaza informatie trebuie sa fie atenti ca procesarea interna (in cadrul serviciilor de informatii) sa nu altereze caracterul informatiilor.

10 Europa 2020 este un program destul de vag, slabit de criza economica actuala.

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe