OraNoua.ro
Publicat în 15 ianuarie 2014, 20:00 / 183 elite & idei

Daniel Dăianu: Chestiunea surplusului german

Daniel Dăianu: Chestiunea surplusului german

de Daniel Dăianu

Germania este în propria ligă în Uniunea Europeană prin dimensiunea economiei (aproximativ 25% din PIB-ul UE) şi a populaţiei, forţă gravitaţională, aşezarea centrală (mittel Europa), impactul asupra geopoliticii pe continentul european.

Tandemul cu Franţa este tot mai dezechilibrat în defavoarea acesteia. Italia nu are „voce“ şi nici tastatură instituţională, iar Marea Britanie este vlăguită de deraierea industriei financiare şi se distanţează de proiectul european. Ţările mai mici din UE aşteaptă mereu să vadă cum bate vântul dinspre Berlin. Principalul interlocutor din UE al SUA este Germania, Rusia şi China discută în Uniune în primul rând cu Berlin-ul. După reunificare şi ţinând cont de centralitatea ei în viaţa economică şi politică a UE, Germania a fost redescoperită că o mare „chestiune“ (the German Question) de către europeni ‒ aşa cum a fost în ultimele două secole. Acesta ar fi contextul în care merită să fie judecat surplusul de cont curent al balanţei de plăţi a Germaniei, adică diferenţa între producţia şi consumul intern; el a fost de cca 7% din PIB-ul acestei ţări în 2012, iar pentru anul trecut surplusul este estimat de instituţii internaţionale la peste 6% din PIB fiind, în termeni absoluţi, cel mai mare în economia globală. Germania este o veritabilă maşinărie de export, poate cea mai performantă din lume având în vedere nomenclatorul şi calitatea (tehnicitatea) produselor sale industriale. Este surplusul balanţei sale curente o problemă pentru Germania şi parteneri? Contribuie el în mod semnificativ la reprimarea cererii agregate în zona euro şi, mai departe în spaţiul global, ceea ce ar afecta şansele de refacere economică? Discuţiile pe această temă au loc încă de la izbucnirea crizei zonei euro în condiţiile în care surplusul menţionat a crescut şi s-a menţinut la un nivel înalt după introducerea monedei comune (grafic 1). Chestiunea surplusului este evocată şi de Comisia Europeană în „Alert Mechanism Report“, 13 November, 2013 (vezi şi Olie Rehn, „Was Handelsuberschuesse mit dem Euro zu tun haben?“, Frankfurter Allgemaine Zeitung, 11 November, 2013), de instituţii internaţionale printre care şi FMI. Ce este numită problema „surplusului“ este de judecat prin prisma conţinutului sau economic în principal; ea poate fi examinată în sens larg, pe plan internaţional/global, fie cu referire specială la zona euro, a cărei soartă ne interesează în cel mai înalt grad. Fiindcă destinul economic al României se joacă nu în puţină măsură pe teritoriul zonei euro. În cele ce urmează atenţia este axată pe aspecte de ordin economic.

Grafic 1: contul curent al balanţei externe a Germaniei potrivit datelor CE (linia verticală denotă momentul introducerii monedei comune. O perspectivă globală Pentru economia internaţională analiza se poate simplifica considerând Germania în raport cu restul lumii. Un surplus trebuie să găsească corespondent într-un deficit similar ca dimensiune. Fiindcă avem de-a face cu o identitate contabilă la nivel de ansamblu, al economiei globale. Dacă surplusurile/deficitele ar varia ciclic, în sensul alternării în conturile externe ale economiilor partenere, nu am asista la acumularea de mari dezechilibre, care să pună în discuţie mecanismul schimburilor comerciale şi finanţarea deficitelor. Aici trebuie introdus cursul de schimb ca instrument de ajustare/corecţie a dezechilibrelor. Cursuri flotante sau ajustabile (aşa cum era regimul internaţional prin aranjamentele de la Bretton Woods, după al doilea război mondial) au menirea de a corecta dezechilibre, alături de politici monetare şi bugetare ce ţintesc acelaşi obiectiv. Este de făcut o distincţie între cursuri nominale şi reale, cele din urmă ţinând cont de mişcarea preţurilor. O întrebare firească este de ce apar surplusuri mari şi, corelat, care ar fi explicaţia pentru menţinerea lor în condiţiile în care există mecanisme de corecţie, de echilibrare. Posibile răspunsuri sunt: o ţara caută să-şi plătească datorii externe acumulate într-o perioadă anterioară (nu este cazul Germaniei!); o ţara beneficiază de inovare, excelenţă industrială, care îi asigură/dezvoltă avantaje competitive majore (Germania se încadrează); contrapartea comercială (cu deficite recurente) nu are capacitatea, cel puţin pentru o perioadă, de a pune în mişcare instrumente de corecţie a dezechilbrului. Este de înţeles că interesul economiei cu surplus comercial nu este de a fi un creditor permanent, în afară de ipoteza când acest statut ar servi interese şi ar aduce beneficii nu neapărat economice/comerciale. Dar ce ţară ar face un transfer permanent de resurse către restul lumii prin surplus comercial? Poate numai un „hegemon“ dotat cu o forţă economică fără egal şi cvasi-perenă, care ar dori să menţină şi astfel o ordine internaţională (sau regională). În această privinţă sunt multe de discutat analiza intrând în sfera considerentelor geopolitice. Un exemplu ar fi SUA la terminarea celui de al doilea război mondial, când se manifesta o foame de dolari (dollar shortage), iar Planul Marshall a făcut parte din strategia de reaşezare a lumii occidentale postbelice, inclusiv din perspectiva confruntării cu blocul comunist. Dar să nu omitem că, mai târziu, SUA a tipărit dolari (ca monedă de rezervă) pentru a finanţa operaţiuni militare, că de mai mult timp balanţa sa comercială a fost persistent negativă. Prima situaţie evocată mai sus, de plată/diminuare a unei datorii, ar implica o reprimare a presiunii spre aprecierea cursului (ţinut la cotă subevaluată) pentru a stimula exportul şi descuraja importul. Este de presuspus că partenerii nu ar avea de obiectat având în vedere că o asemenea politică urmăreşte reducerea/eliminarea unor datorii. Excelentă în inovare, capacitatea de a crea şi menţine avantaje competitive obligă partenerul comercial la răspunsuri care se pot concretiza fie în deprecierea cursului de schimb, fie în combinaţie a deprecierii cu reforme structurale care să mărească productivitatea. Ultima situaţie, când un partener nu are capacitatea/instrumentele de corecţie este mai delicată şi conduce la crize acute de balanţă. În fine, ar mai fi situaţia în care o ţara practică un curs subevaluat în mod constant mizând pe crearea de avantaje competitive generate de realocare de resurse şi asimilare puternică de tehnologii ca efect al expansiunii exportului; în această situaţie se acceptă pierderi de venit naţional pentru moment (din subevaluarea monedei proprii), care sunt mai mult decât compensate de câştiguri de productivitate dinamice. Este cazul unor ţări asiatice care au „lipit“ practic propriile monede de dolarul SUA pentru a avea o dezvoltare prin export. Şi în bună măsură au reuşit. Dar această reţetă presupune o asimilare foarte intensă de tehnologii şi primenirea constantă a nomenclatorului de produse către valoare adăugată tot mai înaltă. Când o ţară are capacitate de export considerabilă (şi Germania este în această categorie), înclinaţia de a folosi exportul net (diferenţa între exporturi şi importuri) ca piston al stimulării activităţii economice este mare ‒ mai ales când sunt condiţii de recesiune generalizată pe arii mari din economia globală. O problemă este că o asemenea conduită poate declanşa ce este cunoscut în istoria economică ca „beggar thy neighbor policies“, adică politici care mai degrabă conduc la daune reciproce şi care nu ar avea eficacitate pe termen lung. De ce? Fiindcă şi partenerii ar face la fel şi am avea o cursă în jos („a race to the bottom“), în care mai mult se pierde decât se câştiga. Este de făcut o observaţie importantă. Ţările nu exportă şi importă aceleaşi produse şi servicii, iar acestea nu se substituie, adesea, uşor între ele. Când o ţara deţine superioritate tehnică la numeroase produse (bunuri de capital, tehnologie) ea are mai multă forţă comercială decât altele şi, în consecinţă, pierderile sale potenţiale, ca urmare al unui război valutar, sunt mai mici. Germania intră în această categorie atât pentru firme mari şi de notorietate (BASF, Siemens, Volkswagen, etc.) cât şi pentru IMM-uri (Mittelstandbetriebe) ce controlează nişe industriale. Oricum însă, războaie valutare şi comerciale sunt arme cu două tăişuri, de evitat dacă este posibil. Aici găsim temeiul pentru acorduri între marile ţări/puteri comerciale în privinţa coordonării politicilor valutare, rundele comerciale care să diminueze bariere tarifare şi netarifare. Ce unii (între care şi FMI sau Trezoreria SUA) reproşează Germaniei este că, prin marele surplus de cont curent nu ajută susţinerea cererii agregate în economia mondială în această perioadă de criză economică. Este de observat că Berlinul a aplicat o consolidare fiscală acasă în anii din urmă, care a avut efecte în ce priveşte conturile balanţei sale de plăţi şi în condiţiile în care nivelul investiţiilor în economia germană a scăzut în ultimul deceniu de la cca 21% la 17% din PIB (date Eurostat). Cât priveşte deficitul de balanţă externă al Germaniei din anii ’90, acesta poate fi pus în relaţie cu conjunctura economică de după reunificarea sa. Surplusul german şi zona euro Să venim la surplusul contului curent al Germaniei şi zona euro. Surplusul de cont curent al Germaniei compensează deficitele altor ţări. În ultimii doi ani s-a ajuns chiar la un surplus al zonei euro de cca 2% din PIB-ul cumulat al ţărilor membre. Şi găsim aici o explicaţie pentru nivelul euro faţă de dolarul SUA şi alte monede. În fapt, marea problemă în zonă euro este că pentru ţările ce înregistrează deficite comerciale în mod recurent (sunt mai puţin competitive), intrumente esenţiale de corecţie a dezechilibrelor externe dispar: politica monetară proprie (adică prerogativă de a emite monedă proprie) şi cursul de schimb.

Cum dovedeşte şi criza de acum, zona euro nu este o uniune monetară autentică, care elimină grija faţă de deficitele intra-zona euro ale ţărilor care o compun. Motivul este simplu: ea nu are fundamente fiscale şi bugetare care să permită tolerarea unor dezechilibre înăuntrul ei ‒ aşa cum se întâmplă, de exemplu, între regiuni/state în SUA sau chiar în interiorul Germaniei (între land-uri). Zona euro nici nu a reunit economii suficient de compatibile din punct de vedere structural nefiind, cum se spune în teorie, o „arie monetară optimă“ (optimal currency area). Daniel Gros remarcă faptul că şi Norvegia, Suedia, Danemarca au surplusuri externe considerabile (The German Scapegoat, Business Standard, 24 December, 2013). Dar prima dintre ele nu face parte din UE şi exportă mult petrol, în timp ce Danemarca şi Suedia nu fac parte din zona euro. Nu mai vorbim că dimensiunea aparte a economiei germane schimbă radical datele chestiunii intra-UE. Odată cu izbucnirea crizei financiare şi a crizei zonei euro, pieţele au început să re-diferenţieze obligaţiunile ţărilor emitente şi diferenţiale foarte mari au apărut între randamentele cerute la bunt-urile (obligaţiuni) germane şi obligaţiunile ţărilor cu deficite mari. Cineva ar putea replica faptul că aceste diferenţiale s-au redus mult în ultimul an, dar aceasta este efectul, în principal, al operaţiunilor speciale ale Băncii Centrale Europene (BCE), al declaraţiei făcute de Mario Draghi în a două parte a lui 2011, că BCE va face orice să salveze euro! Cu alte cuvinte, BCE a decis să devină, fără a avea un mandat consfinţit prin acte normative, „împrumutator de ultimă instanţă“ (lender of last resort) în zona euro. Şi această ipostază priveşte atât bănci cât şi emitenţi suverani (state). Au fost puse în mişcare programe de corecţie prin „devalorizări interne“, prin scăderi şi îngheţări de salarii, care au diminuat deficite externe în ţările cu dificultăţi de balanţă de plăţi (în Spania progresul este impresionant, însă s-a făcut pe prin comprimare majoră a activităţii economice). Această metodă este foarte stresantă economic şi social şi are un posibil efect de bumerang când nu conduce la reluarea creşterii economice, care să permită diminuarea poverii datoriilor (publice şi private). Spectrul infernal al unei „debt-deflation“ (creşterea poverii datoriei prin capacitatea diminuată de rambursare) este o ameninţare reală în zona euro. Căderea inflaţiei la 0,8-0,9 în zona euro (faţă de ţinta de 2%) grăieşte în această privinţă şi este un indiciu al slăbiciunii cererii agregate. Date recente privind o uşoară ieşire din recesiune în mai multe ţări din zona euro nu sunt convingătoare dacă avem în vedere finanţarea bancară mai mult decât precară şi costurile duble la credite bancare (faţă de nivelul din Germania) pe care le plătesc numeroase companii din Spania, Italia, Portugalia, etc. În acelaşi timp, contracţia şi fragmentarea fluxurilor de capital lovesc în perspectiva de creştere economică (McKinsey Global Institute, Financial Times, 7 Janaury, 2014), deşi cineva ar putea spune că este firesc un proces de „de-globalizare“.Totodată, este greu de presupus că mecanismul devalorizărilor interne poate deveni principal mijloc de corecţie pentru ţările cu deficite importante intra-zona euro. Datorii publice în creştere şi datorii private foarte mari, bilanţuri bancare ce conţin încă multe active neclare ca valoare (neperformante) reclamă un pachet de măsuri de corecţie mai amplu, între care restructurări de datorii ‒ unii ar include aici şi mecanismul de implicare al creditorilor şi acţionarilor în asumarea de pierderi, aşa numitul „bailing in“. Nici nu s-a reuşit ruperea legăturii ombilicale între datorii suverane şi bilanţurile bancare, Uniunea Bancară neaducand o străpungere necesară din acest punct de vedere. Aşa cum funcţionează, zona euro pare să fie mai constrângătoare decât regimul etalonului aur din perioada interbelică a secolului trecut, cu diferenţa că acum există stabilizatori automaţi (posibilitatea creşterii deficitelor bugetare când încasările fiscale scad din cauza unei recesiuni), dar care au fost sever ciuntiţi de criză în condiţiile în care şi deficitele bugetare intră într-un proces de corecţie. Ce rămâne atunci pentru a contracara efecte perverse ale austerităţii generalizate în mai multe ţări? Deoarace imposibilitatea folosirii cursului de schimb, politici bugetare de corecţie (austere) aplicate simultan într-un mediu extern neprietenos, dau roade otrăvite. Vedem astfel cât de mult contează politica economică a ţării/ţărilor care dă/dau tonul în zona euro, din cel puţin două puncte de vedere: a) pe planul unor măsuri care să ajute aplicarea măsurilor de corecţie în ţările aflate la mare ananghie (de exemplu, susţinerea cererii agregate la nivelul zonei euro ori prin varii mijloace, programe speciale de investiţii);

b) realizarea unui design al funcţionării zonei euro (care înseamnă alte instituţii şi politici), care să permită amortizarea şocurilor asimetrice, tolerarea de dezechilibre în interiorul ei. În fapt, aici este miezul chestiunii surplusului! În esenţă, un alt design al zonei euro trebuie să conjuge politica monetară comună cu aranjamente fiscale/bugetare comune ‒ ceea ce implică resurse comune (mutualizate). Este ce a recomandat şi Consiliul Economic din Germania cu câţiva ani în urmă, de constituire a unui fond special în acest scop (The Redemption Debt Fund). Resurse comune (mutualizate) ar trebui să permită capitalizarea unor bănci, astfel încât să fie prevenite efecte de contagiune puternice; să permită construcţia unei scheme de garantare a depozitelor care să prevină migrarea de lichidităţi (din bănci) între economii atât de adânc integrate; să permită ţărilor să reziste la şocuri asimetrice în condiţiile în care există diferenţe structurale mari între ele (ar fi menirea „capacitatii fiscale“ cum a fost propusă de preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy). Fără a se ajunge la un astfel de stadiu de construcţie a aranjamentelor fiscale/bugetare este greu de imaginat un mers neproblematic al zonei euro în continuare, menţinerea configuraţiei sale actuale. Şi niciun nou design este posibil să nu ajungă. Ar fi nevoie de măsuri imaginative, care să ţină cont de nivelul mare al datoriilor publice şi private. Aceste datorii sunt cele care creează spectrul unei stagnări economice în anii ce vin, cu o pletoră de efecte economice, sociale şi politice (se şi fac asemănări cu situaţia Japoniei după criză din această ţara din anii ’90). Nu este exclus ca, finalmente, să se recurgă la „reprimare financiară“ pentru finanţarea unor datorii (adică practicarea unor dobânzi foarte mici, sub rata inflaţiei) şi să fie ţintită o inflaţie mai înaltă ca mijloc de micşorare în termeni reali a datoriilor. Dar aceste căi sunt teze iconoclaste pentru cei care sunt nedespărţiţi de abordarea foarte strictă a stabilităţii monetare. Ce stă în calea unui nou design al zonei euro? Mai întâi de toate, este un curent de gândire care a prevalat la Berlin şi în alte capitale privind citirea cauzelor crizei zonei euro. Atenţia faţă de îndatorare publică este o interpretare unilaterală şi în constrast cu realitatea. În cazurile Spaniei, Irlandei şi altor ţări, necazurile mari derivă din supraîndatorare privată. Unde au fost politici macroprudenţiale adecvate la nivelul băncilor centrale naţionale şi al BCE, care să ţină în frâu îndatorarea privată? Ce au făcut bănci comerciale în materie de judecare a riscurilor pe care şi le asumă şi aici sunt de menţionat grupuri germane, olandeze, franceze, care au contribuit vârtos la finanţarea operaţiunilor private din ţările cu deficite externe mari? Dacă unele ţări nu ar fi fost primite în zona euro (Grecia, Portugalia, poate Spania), probabil ele nu ar fi ajuns la supraîndatorare externă atât de mare; este de presupus că pieţele financiare nu ar fi permis aşa ceva. Dacă e să constatăm aici o miopie, un eşec al pieţelor (market failure) drept este că el este cauzat şi de intervenţia defectuoasă a guvernelor în constituirea zonei euro ca uniune monetară. Vedem astfel că analiza trebuie să fie nuanţată, că înţelegerea cauzelor crizei zonei euro condiţionează răspunsul în ceea ce priveşte politici de corecţie. A miza aproape exclusiv pe politici de austeritate este o cale presărată cu pericole, ce conduce într-o înfundătură. Dar aşa s-a ales, în largă măsură, în materie de politici economice până acum. Este adevărat că o stare de spirit în electorate naţionale, constrângeri de ordin legal/constituţional (în Germania) joacă un rol important în alegerile făcute, dar nu explică situaţia în mod decisiv. Uniunea Bancară (UB) încearcă să stabilească o anume ordine în priorităţi, să aducă elemente de completare a Uniuni Monetare. Dar şi UB rămâne şchioapă dacă se rezumă, în esenţă, la un mecanism comun de supraveghere, în circumstanţele în care un fond comun de capitalizare a băncilor, de „închidere“ (rezoluţiune) ordonată a unor bănci, este mult prea mic (55 miliarde euro) faţă de bilanţurile cumulate ale băncilor, iar orizontul său de formare, 2024, este descurajant. În ultimă instanţă, problema se reduce la cât sunt dispuse statele membre să pună la bătaie în comun ‒ dacă există solidaritate. Acum, ele sunt lăsate să se descurce, în cea mai mare parte, prin resurse proprii. Se poate, totuşi, interveni în ultima clipă, dar nu potrivit unei scheme clare, cu bătaie mai lungă. BCE rămâne, ca mereu în ultimul timp, un „wild“, la care să se recurgă când alte căi nu sunt disponibile. Dar este suficient pentru a se ieşi la lumină? Uniunea Bancară trebuia să fie pusă în relaţie cu o reforma radicală a funcţionării industriei financiare, care a fost salvată cu bani publici şi care, continuă să extragă rente necuvenite de la plătitorii de taxe şi impozite. Germania are un rol cheie în aplicarea recomandărilor rapoartelor Larosiere şi Liikanen în această privinţă. Designul defectuos al zonei euro este marea problemă! Dacă schiţarea de mai sus a înlănţuirii faptelor în zona euro este admisă se înţelege de ce dimensiunea surplusului german (de cont curent) contează. Sigur că, acest surplus ilustrează o forţă comercială şi industrială ieşită din comun, un model de organizare economică şi socială (die soziale Marktwirtschaft, cu accente neo-corporatiste), capacitatea de a întreprinde reforme structurale, etc. Dar pentru economia germană euro funcţionează precum o marcă germană (DM) subevaluată, ceea ce stimulează exportul net şi creează/susţine locuri de muncă, în timp ce, pentru ţări din Sud, euro este că un escudo, drahma, peseta, etc., supraevaluate. Noul eşafodaj de monitorizare şi corecţie al dezechilibrelor (Semestrul european, Pactul Fiscal, EIP/procedura de deficit excesiv aplicată la dezechilibre externe, etc.) este extrem de complicat ca aplicare. Mai mult, politicile actuale cresc probabilitatea ca zona euro să stagneze economic, ceea ce va mări tensiuni sociale şi politice, ascensiunea curentelor politice care resping moneda unică, proiectul european. În această lumină, deci, se cuvine să judecăm surplusul german şi mersul reformei guvernanţei economice în zona euro, mersul Uniunii Bancare. Dacă nu ar fi existat zona euro, surplusul german al contului curent ar fi intrat într-un alt registru de interpretare şi DM ar fi continuat să fie o monedă foarte puternică, aşa cum a fost decenii după al doilea război mondial. Acum însă, discrepanţa între Nordul şi Sudul zonei euro nu poate fi fără urmări negative dacă nu vor fi modificate reguli şi instituţii ale jocului economic în zona euro. Că devalorizări interne din ultimii ani au micşorat deficitele externe ale ţărilor cu probleme nu schimbă fondul problemei. Întrucât, este de reiterat, devalorizări interne sunt un mecanism de ajustare foarte anevoios şi costisitor social. Este suficient să comparam rata şomajului din Germania în ultimii ani (sub 6%) cu cea din Spania, Grecia, unde şomajul a trecut de 27% şi, respectiv, 28% pentru a vedea contrastul între situaţii economice. În ţările din sudul zonei euro deficitele externe au fost diminuate mult în anii crizei, dar cu preţul unei internalizări masive a dezechilibrului extern. Această realitate este avută în vedere de experţi ai Comisiei Europene când pledează pentru ajustări simetrice, adică şi pentru ţările care înregistrează surplusuri mari. Zona euro are nevoie de un alt design instituţional şi altă gamă de politici, care să ajute ţările cele mai lovite de criză. Noua coaliţie de guvernare în Germania a anunţat programe de investiţii publice, se are în vedere şi ridicarea salariului minim, proiecte ce vin în întâmpinarea unor politici mai armonizate la nivelul zonei euro. Unele voci sugerează reducerea TVA-ului în Germania, o revenire spre cota ce a fost înălţată din dorinţa de a creşte încasările fiscale după izbucnirea crizei; scăderea TVA-ului ar stimula consumul intern, importuri din alte state din zona euro. Încă vagi sunt însă detalii tehnice cheie ale Uniunii Bancare, care ar putea juca un rol decisiv în repararea design-ului Uniunii Monetare. Aici Germania joacă un rol decisiv. Funcţionarea defectuoasă a zonei euro pune în discuţie şi logica „pieţei unice“ (single market). La Bruxelles, Berlin şi în alte capitale trebuie să se acorde mai multă atenţie raportului Monti (2010), care pleda pentru o concurenţă în UE care să ţină cont de inechităţi („câştigători“ şi „perdanţi“) şi care să încerce să combine plusurile şi minusurile modelului „continental“ (german) cu ale celui „anglo-saxon“. De altfel, se şi vorbeşte de trecerea la un alt „Brussels consensus“. Progrese într-o asemenea direcţie ar ajută şi redesenarea contractului social, de care este nevoie cam peste tot în UE având în vedere datele demografice şi criza economică. Se impune totodată ca politici industriale să fie gândite pentru întreaga zonă euro, pentru UE, dacă se vrea evitarea accentuării discrepanţelor în Uniune. Fracturi adânci în UE accentuează forţe centrifuge, ascensiunea curentelor politice naţionaliste, extremiste, respingerea proiectului european. Alegerile europarlamentare din primăvara lui 2014 vor da un semnal din acest punct de vedere.                                                                                   *

Surplusul contului curent al Germaniei poate fi văzut ca o faţetă a „chestiunii germane“ în interpretare contemporană, în contextul crizei zonei euro şi a crizei financiare, în lumina importanţei acestei economii pentru UE, în procesul decizional la nivelul Consiliului European, a influenţei eurodeputaţilor germani în Parlamentul European, a miniştrilor germani în Consiliile Ministeriale din UE, a lobby-ului cercurilor de afaceri germane în instanţele unde se imaginează şi se aplică politici publice/economice care afectează viaţa Uniunii. Pentru România, greutăţile în reformarea design-ului şi politicilor zonei euro constituie un impediment enorm în măsura în care înceţoşează perspectiva de refacere economică în UE. O cvasi-stagnare economică în zona euro pe o perioadă mai lungă de timp va reteza din capacitatea economiei româneşti de creştere, fie reforme adânci întreprinse acasă, fie mobilizarea resurselor interne exemplară în anii ce vin. Motive sunt lesne de desluşit: economia noastră gravitează ca un corp mic în raport cu zona euro şi grupuri europene controlează sistemul bancar autohton la fel ca fluxurile investiţionale către şi dinspre România. Suntem deci interesaţi ca Uniunea Bancară să aibă o dezvoltare mai alertă şi pe toate componentele de bază, ca politici la nivelul zonei euro, al UE, să fie mai bine conturate şi să ţină cont de lecţiile anilor de criză. Germania dă şi poate da tonul din toate punctele de vedere. 


 

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe