OraNoua.ro
Publicat în 4 decembrie 2013, 20:10 / 117 elite & idei

Daniel Daianu: Creştere 5% acum = „cai verzi pe pereţi“

Daniel Daianu: Creştere 5% acum = „cai verzi pe pereţi“

de Daniel Daianu

Preşedintele uneia dintre cele mai mari bănci comerciale din România a afirmat recent că orice guvern al României ar trebui să ţintească o creştere economică reală de cel puţin 5% anual.

Un editorial în „Ziarul Financiar“ reia teză şi propune ca în Constituţie să fie prevăzută o obligaţie în acest sens. Asemenea gânduri exprimă preocuparea devenită obsesivă, la noi şi în restul Europei, privind ieşirea dintr-o criză ce nu se mai termină. BERD este pesimistă în legătură cu şansele reducerii decalajelor economice în anii ce vin invocând reforme întârziate în ţări din Europa Centrală şi de Răsărit, deşi contextul general pare să fie subestimat în această apreciere şi tot BERD sublinia nevoia de a miza mai mult pe economisire internă într-un alt raport. În contrast, există voci încrezătoare în rate de creştere tot mai mari în perioada ce vine.

Anul acesta vom termina probabil cu o cifră de creştere reală a PIB-ului în jur de 2,5%, care se datorează, în largă măsură, recoltei agricole. Sunt câteva observaţii de făcut referitor la această cifră: –    creşterea probabilă din 2013 este în perimetrul creşterii potenţiale de acum a economiei autohtone;

–    estimările arată că potenţialul de creştere în România a fost înjumătăţit de criza financiară şi economică ˗ a fost tras de la 5-5,5% la 2-2,5% anual;

–    în UE creşterea potenţială a fost serios erodată de criză ˗ media a fost trasă de la 2-2,5% la 1-1,5% anual;

–    există deosebiri semnificative între ţări în ce priveşte situaţia economică, ceea ce se reflectă în dinamici economice diferite (ţările din nordul zonei euro vs. cele din Sud);

–    chiar şi economiile cu o situaţie mai bună sunt influenţate de starea de ansamblu a zonei euro; explicaţii ţin de comerţul intra-comunitar precumpănitor şi legaturi financiare strânse;

–    economiile mai mici intră mai puternic sub incidenţa forţei gravitaţionale a evoluţiilor din Uniune;

–    deşi mare parte din Uniune nu mai este în recesiune premizele pentru o reluare semnificativă a creşterii economice nu există încă;

–    sunt semne ce conturează perspectiva unei cvasi stagnări economice de durată: ar lucra aici, printre altele, „efectul bilanţier“ (balance-sheet effect) al supra-îndatorării firmelor şi gospodăriilor, care diminuează înclinaţia spre investiţii şi consum; la care se adaugă ineficacitatea instrumentelor convenţionale de politici de stimulare (dobânzi de referinţă la minim istoric şi datorii publice ce cresc rapid, împreună cu pericolul unei debt deflation/ mărirea poverii datoriei prin scăderea preţurilor).

Să revenim la economia noastră. Dacă se acceptă contextul european schiţat mai sus, avem de lămurit cât de posibilă este o rată de creştere economică reală de 5% anual. Ar fi vorba deci de mai mult decât o dublare a ratei medii din ultimii ani, dacă o „normalizăm“ făcând abstracţie de contribuţia (plus sau minus) a agriculturii.

Din punct de vedere macro, România arată:

– deficit bugetar structural ajuns la sub 2% din PIB (o considerabilă corecţie fiscală);

– o reducere foarte mare a deficitelor externe: cel de cont curent ce se va situa la cca 1,5% din PIB în 2013, faţă de 13% în 2007 şi 4% în 2012;

– inflaţia la finele anului va fi probabil de cca 2%. Scăderea puternică a inflaţiei are două efecte contradictorii asupra cererii agregate: pe de o parte influenţează pozitiv protejarea puterii de cumpărare a populaţiei, pe de altă parte măreşte rata reală a dobânzii la care se pot finanţa firme şi gospodării, ceea ce loveşte în cererea agregată;

– o datorie publică care, deşi s-a mai mult decât dublat în anii de criză, pare să se stabilizeze la 38% din PIB; scăderea serviciului datoriei publice şi a percepţiei de risc a României (vezi costul asigurării/ CDS-urile);

– rata de absorbţie a fondurilor europene a crescut în 2013, dar rămâne încă mult sub cerinţe;

– deficitul bugetar va fi în 2013 aproape dublul celui de cont curent. Această situaţie îşi are cauza de bază în restricţii de finanţare (costul înalt explicit şi implicit) cu care se confruntă sectorul privat şi mai puţin în efectul de înlăturare (crowding out) exercitat de bugetul public;

Există alte aspecte care pun pe gânduri: multe întreprinderi abia pot supravieţui; capitalizarea a numeroase companii este deficitară (aici găsim o explicaţie pentru revenirea în forţă a arieratelor între întreprinderi, care sunt accentate şi de dezintermedierea bancară); investiţiile au scăzut mult în economie, fie că sunt din economisire internă sau din străinătate.    

Ce ar putea face ca economia să tureze mai iute, astfel încât să dubleze rata de creştere economică. Trebuie observat că o dublare a ratei de creştere reale efective sau potenţiale, de la 2-2,5 la 5% din PIB, ar implica o expansiune viguroasă a cererii agregate, care ar trebui să se vadă în producţie internă de „tradables“ ( bunuri exportabile şi ce pot înlocui importuri) dacă dorim să protejăm echilibrele economiei. Avem resurse pentru aşa ceva? Adică, avem resurse pentru a stimula cererea şi oferta internă fără împovărare prin îndatorare? Se poate imagina un impact asupra cererii şi producţiei prin impuls fiscal, dar care ar cere mărirea serioasă a deficitului bugetar. Este practic imposibil de construit o politică bugetară care să se bizuie pe deficite ce ar depăşi 3% din PIB în mod constant.

Aşa ceva nu este raţional în condiţiile date. Se poate prezuma o reacţie nervoasă imediată a pieţelor financiare la politici ce ar mări deficitul bugetar sensibil peste 3%. Reacţia ar fi ilustrată de suirea bruscă a marjelor la împrumuturi de finanţare/refinanţare a datoriei publice. Despre ce consolidare fiscală s-ar mai putea vorbi? Este de gândit că un astfel de demers ar muri în faşă. Ar fi de amintit şi reacţia Comisie Europene. Drept este că există „clauza de investiţii“ (tolerarea unei creşteri a deficitului cu necesarul de co-finanţare a investiţiilor din fonduri europene) care poate ajuta investiţiile publice, însă este insuficient. Sectorul privat are resurse limitate, secătuite de criza actuală. Există unele proiecte de investiţii majore (ale unor companii străine mai ales), dar sunt cazuri izolate. Realitatea este a unei economii în care finanţarea bancară nu merge. Şi fără bani care să circule (preferinţa pentru lichiditate mult crescută, arieratele în proliferare) motoarele economiei nu au cum să nu fie gripate. Multiplicatorii cheltuielior funcţionează slab în criză, atât în sectorul public cât şi cel privat. Creşterea salariului minim poate ajuta într-o măsură foarte limitată cererea internă, mai ales că avem de-a face mai degrabă cu prezervarea puterii de cumpărare.

Ce vreau să spun, în esenţa, este că activitatea economică, în condiţiile de acum, nu poate ajunge, la peste 4% din PIB; nu există capacitate efectivă pentru aşa ceva prin aceasta înţelegând şi măsuri de politică publică. Poate cea mai mare contradicţie lăuntrică în algoritmul creşterii economice este golul de finanţare. Iar pieţele de capital nu pot suplini micşorarea creditării bancare, în timp ce „bonanze“ financiare ies din calcul.  

Să ţinteşti o creştere economică mai înaltă este raţional dacă există resorturi (drivere) interne care să o susţină. Altminteri, visăm cai verzi pe pereţi! Şi să pui în Constituţie prevederea ca orice guvern să aibă o asemenea obligaţie este un nonsens. Ce te faci, de exemplu, dacă după o perioadă de creştere a economiei peste potenţial (întrucât se poate întâmpla aşa ceva) sunt necesare ajustări care induc încetinirea dinamicii economice sub, să zicem, 3% din PIB? Ar fi obligat un guvern să ignore cerinţe ale unei gestionări de bun simţ a economiei în virtutea unei prevederi constituţionale neinspirate?

Pentru 2013 are sens să fie urmărită o rată de creştere economică nu mai mică decât în 2012. Dacă încasările fiscale vor merge mai bine merită să fie diminuate contribuţiile sociale (CAS). Politica monetară nu poate face mare lucru (din cauza mecanismului de transmisie şi gradului de euroizare ridicat) în timp ce, cum s-a menţionat deja, scăderea inflaţiei are efecte contradictorii asupra cererii agregate. Politica bugetară trebuie să sprijine cererea agregată prin menţinerea nivelului cheltuieilor publice unde un rol cheie îl are absorbţia de fonduri europene. Totodată, o mai bună cheltuire a banului public trebuie să fie prioritară.

Este o rată anuală de 5%, creştere medie, totuşi posibilă? Da, dar nu de pe o zi pe alta! Ea reclamă o mobilizare exemplară a rezervelor interne de eficienţă, a resurselor în general, stabilirea de priorităţi potrivit unui master plan bugetat pe mai mulţi ani. Prin diminuarea drastică a ineficienţei (risipei, hoţiei, sifonării banului public, extragerii de rente) în sectorul public se poate mări considerabil productivitatea producţiei de bunuri publice (care include infrastructura). Aceasta ar ajuta şi producţia privată. O absorbţie masivă de fonduri europene ar mari substanţial formarea brută de capital în economie, investiţiile, fără îndatorare; ar suplini din creditarea bancară lipsă. Dezvoltarea rurală ar trebui să aducă industrializarea agriculturii (România exportă animale vii, cherestea, pe scară largă, ceea ce arată foarte rău). Despre aceste chestiuni am mai scris remarcând că mobilizarea rezervelor de eficienţă (care înseamnă reforme structurale, a companiilor de stat) şi o absorbţie masivă de fonduri europene ar ridica potenţialul de creştere a economiei la peste 4% anual, l-ar dubla.

Reforme structurale ar implica şi o creştere a încasărilor fiscale la peste 30% din PIB (adică plus de 2-3% din PIB faţă de nivelul actual), care ar permite mai multe cheltueili pentru educaţie şi sănătate. Încasări fiscale semnificativ crescute cer combaterea eficace a evaziunii fiscale şi evitarea plăţii taxelor şi impozitelor (tax avoidance), limitarea practicii de transfer de profituri în exterior (transfer pricing), o punere în valoare corectă a resurselor naturale de care România dispune. Ar trebui să trecem la un alt model de creştere economică, bazat mai mult pe resurse interne (economisire autohtonă), ceea poate coabita cu încurajarea intrărilor de capital, a investiţiile care aduc „know how“, modernizare tehnologică. Piaţă de capital autohtonă poate oferi o alternativă la finanţarea bancară, dar numai foarte limitată (având în vedere ponderea băncilor în finanţarea totală). Însă piaţă de capital este bine să nu devină, în principal, teritoriu pentru operaţiuni speculative ale fondurilor de risc.

Creştere anuală de 5% în termeni reali a PIB-ului poate deveni o ţintă realistă. Dar ea nu poate fi atinsă bătând din palme, prin simple exhortaţii şi declaraţii politice, apeluri la înscrierea în constituţie şi acte normative.

 

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe