Matei Bogdan
Publicat în 3 aprilie 2019, 15:16 / 101 elite & idei

Daniel Dăianu: De ce induce teamă China

Daniel Dăianu: De ce induce teamă China

de Daniel Dăianu

În presa americană este consemnată plecarea dintre cei vii a lui Andrew Marshall. Ajunsese  la o vârstă egală aproape cu veacul, fiind mai puţin cunoscut opiniei publice, dar foarte respectat şi ascultat la vârful gândirii strategice şi militare peste Ocean.

Adus la Washington de la Rand Corporation (California) în anii 70′ de Henry Kissinger, fostul secretar de stat şi consilier pentru securitate naţională, a lucrat apoi la Pentagon până la pensionare. De ce l-am evocat pe Andrew Marshall, care a fost şeful unei unităţi de evaluare strategică (the net assessment office) la Pentagon? Întrucât în anii 90’ a pledat pentru orientarea atenţiei primordial spre China. Nu ar fi de mirare, ai zice, având în vedere că tandemul Nixon-Kissinger a fost artizanul deschiderii către China lui Mao. Dar este mai plauzibil că pledoaria sa a căpătat greutate, date fiind efectele reformelor iniţiate de Deng Xiao Ping după 1978.

De mai bine de patru decenii, China înregistrează un impresionant proces de dezvoltare. În condiţiile unei structuri politice monolitice, reformele au introdus mecanisme de piaţă ce au schimbat dinamica economiei, au modificat structura socială prin apariţia unei clase mijlocii semnificative şi au stimulat avânt antreprenorial. Dacă acum circa două decenii dezvoltarea era preponderant în zone de coastă, acum şi porţiuni din centrul ţării beneficiază de infrastructură ultramodernă şi dezvoltare industrială. Universităţile chineze performează mai bine în clasamentele internaţionale şi numărul celor care se întorc acasă după studii afară creşte. La paritatea puterii de cumpărare China se apropie rapid de cifra agregată a economiei americane. În ştiinţă şi tehnologie, China nu mai înseamnă numai copiere şi asimilare; numeroase companii inovează şi sunt domenii în care dezvoltarea tehnologică a Chinei (vezi şi The Economist, 17-18 ianuarie, a.c) se află la graniţele cunoaşterii. China este în liga ţărilor care fac cercetări spaţiale de anvergură.

De ce însă ascensiunea Chinei provoacă trepidaţii şi naşte reacţii defensive în SUA şi Europa occidentală (chiar dacă abordările nu sunt similare)? Sunt de notat câteva aspecte:

Are loc o redistribuire fără precedent în istoria modernă a puterii economice globale către Asia, cu implicaţii geopolitice şi militare considerabile.   China are o pondere demografică copleşitoare ce poate stârni fiori dacă este judecată în combinaţie cu dezvoltarea economică şi tehnologică; populaţia sa (puternic omogenă etnic) este de cca. 10 ori mai mare decât cea a Japoniei, de cca. patru ori mai mare decât cea a SUA, mai bine de 2,5 ori mai mare decât cea a UE. Acum câteva decenii, Ezra Vogel, Hermann Kahn, Chalmers Johnson, între alţii, anticipau o poziţie economică ameninţătoare a Japoniei (The Japanese Superstate). Se poate face o analogie, dar evident la o altă dimensiune şi scara geopolitică.   China este un model de capitalism de stat cu conducere politică unică, nesupusă unui sistem de controale instituţionale reciproce (checks and balances). Aici găsim poate resortul principal al temerilor deoarece există o competiţie între regimurile politice în lume.   China ultimelor decenii dovedeşte ce înseamnă o economie descătuşată şi libertatea economică. Dar există domenii ce implică intervenţia publică, unde există interese strategice. În SUA, de pildă, invenţii precum calculatorul, internetul etc. au fost sprijinite de stat (şi din raţiuni militare). Filosofia economică a Beijing-ului are ca temei astfel de constatări şi denotă mult pragmatism.   Argumentul că Vestul a câştigat competiţia cu blocul sovietic este forte, dar este aplicabil parţial în judecarea relaţiei cu China. China nu are „sistemul de comandă“ foarte rigid şi ineficient economic al fostei Uniuni Sovietice (aceasta din urmă avea rezultate remarcabile în cercetarea spaţială şi militară, dar era incapabilă să le folosească în economie). Această constatare nu echivalează cu a accepta teza lui Grzegorz Kolodko, fost ministru de Finanţe polonez, că modelul chinez ar fi unul „nou“ –- „Chinism“, cum îl numeşte.   Este posibil ca pe termen lung să se manifeste tendinţe de descentralizare a sistemului politic şi în China. Dar este improbabil ca acest lucru să se întâmple în viitorul apropiat. Sunt şi tendinţe pe plan mondial ce nu încurajează o slăbire a controlului politic; dimpotrivă, provocările neconvenţionale stimulează accente autoritariste.

Erodarea multilateralismului în relaţiile economice internaţionale, screening-ul transferului de tehnologii noi (este de menţionat şi chestiunea drepturilor de proprietate intelectuală) exprimă preocuparea în SUA, în primul rând, faţă de un colos în devenire, care schimbă datele raporturilor de forţă economică şi militară în lume.

Problema majoră este că acest colos are un alt tip de regim politic decât cel al Vestului, că poate avea alte obiective şi mize în noua ordine globală –aceasta din urmă nefiind încă definită. Dacă adăugăm aici competiţia pentru resurse, investiţiile pe care chinezii le fac în Africa, America Latină, chiar în Europa, înţelegem că „trezirea Chinei“ este poate fenomenul definitoriu al noului secol – o întoarcere la „lumea lui Marco Polo“, cum susţine Robert Kaplan (The Return of the Marco Polo’s World, Random House, 2018). China creează instituţii alternative la aranjamentele postbelice dominate de SUA şi europeni. În Europa se discută mult despre „The New Silk Road Iniţiative“. Italia a semnat recent un MoU (memorandum de înţelegere) cu China în acest sens. Franţa şi Germania se bat pe contracte mari din partea Beijing-ului. China este prezentă şi în Estul Europei prin formatul de dialog 16+1.

Se poate observa o atracţie şi teamă în structurarea relaţiei cu China. Ţările din UE au nevoie de investiţii şi resurse în condiţiile în care disonanţele dintre ele (Est şi Vest; Nord şi Sud) cresc; nici cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare nu sunt comparabile cu ceea ce fac SUA şi China, mai ales în domeniul inteligenţei artificiale. Disputa privind licenţele 5G în telecomunicaţii întruchipează dilemele mari ale europenilor.

Avântul Chinei ar fi greu de stopat. O strategie de „îndiguire“ (containment), ca în deceniile Războiului Rece, ar fi extrem de complicată; lumea se şi multipolarizează, accentele autoritariste proliferează (inclusiv în democraţiile avansate), iar erodarea multilateralismului continuă. Este revelatoriu că numărul din ian-febr, a.c., al influenţei reviste americane Foreign Affairs are ca temă principală „Cine va conduce lumea“ (Who will run the world?), cu subtitlul „America, China and the world order“.

Ce contează pentru lumea occidentală, pentru democraţiile liberale, este adoptarea de politici publice care să le ajute să îşi menţină poziţiile industriale de frunte, în cercetarea ştiinţifică şi tehnologică – de care depinde şi capacitatea lor de apărare; ele trebuie să colaboreze între ele, nu să intre în concurenţă economică oarbă. Sunt necesare investiţii mai mari şi educaţie mai bună, reforme structurale şi politici industriale ţintite, o redefinire a „contractului social“ care să evite anomii sociale adânci şi radicalizarea politicului.

Dacă proiectul european va tot şubrezi, statele europene vor simţi tot mai împovărător presiunile generate de competiţia geopolitică între SUA şi China. De aceea, pentru România este vital ca proiectul european să nu slăbească în continuare, ca alianţa nord-atlantica să nu meargă spre irelevanţă. Pentru aşa ceva este nevoie să se recâştige încrederea (trust) între parteneri, principiul solidarităţii să nu fie obliterat de interese naţionale (acestea de înţeles până la un punct). România merită să dezvolte relaţii economice cu China într-o manieră cât mai pragmatică şi ţinând cont de alianţele sale strategice.

După al Doilea Război Mondial, SUA au sprijinit refacerea economică, nu în cele din urmă pentru a împiedica răspândirea comunismului, pentru a salva un mod de civilizaţie, economia liberă; acesta a fost scopul Planului Marshall adoptat de Congresul american în 1948. Tot astfel, acum Germania ar trebui să susţină întărirea proiectului european prin reforme ale zonei euro, prin investiţii în ţările mai puţin robuste din UE. Altminteri, şansele ca extremismul şi populismul să sape în continuare Uniunea vor creşte. Iar lipsa de unitate a europenilor le poate fi fatală în anii ce vin.

Ultima ora:

ObservatorDaniel Daianu, talk given at the Hungarian Academy of Sciences, 18 June 2019

PoliticTanase Stamule: O grămadă de guguștiuci comentează pe Facebook despre faptul că a picat moțiunea

EconomieBogdan Chiriţoiu, despre prevenţie şi amenzi: Biserica se chinuie de 2.000 de ani să ne îndrepte, dar fără să ai şi o bâtă nu îi corectezi pe oameni

ExternAlexandru Grumaz: Marea Neagră, de la „lac rusesc“ la spaţiu de securitate al Europei

EvenimenteDragoș Preda: Invitație pentru Membrii Club Romania

CulturaIoan-Aurel Pop: Eminescu – valoarea absolută a culturii româneşti

SocialSever Voinescu: Ghidul Andrei Șerban

MoldovaIulian Chifu: La Chişinău – majoritate de coaliţie, fără cheie de control şi fără frâne



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe