Adriana
Publicat în 16 mai 2018, 10:24 / 107 elite & idei

Daniel Dăianu: Liberalism vs. Iliberalism. De ce cresc înclinaţiile autoritariste?

Daniel Dăianu: Liberalism vs. Iliberalism. De ce cresc înclinaţiile autoritariste?
+ Observator

În opinia mea, democraţia are în genă liberalismul, înţeles în sens profund, ca expresie a angajamentului civic şi spiritual faţă de un set de valori, de facto şi de jure.

Prin aceste valori şi regim de funcţionare a politicului înţeleg, în esenţă, faptul că puterea se află în mâinile electorilor (cetăţenilor), iar participarea la decizii se face prin sisteme instituţionalizate de reprezentare şi control reciproc (checks and balances) – ceea ce John Kenneth Gailbraith şi alţii numeau „forţe de contrapondere“ (countervailing power), care nu permit concentrare de putere absolută[1]; democraţia implică separarea efectivă a puterilor în stat. Sunt de înţeles totodată respectul faţă de semeni, toleranţa, conduita etică în viaţa socială şi politică. În această interpretare a democraţiei, liberalismul este un strat constitutiv, de bază, definitoriu, al partidelor democratice; acest fundament este prezent de la dreapta la stânga spectrului democratic, în filosofia şi conduita partidelor politice. În Europa democratică, de pildă, creştin-democraţia şi social-democraţia aparţin „familiei“ politice extinse ce are în constituţia să liberalismul înţeles în sens profund.

Este de discutat în ce măsură liberalismul în accepţia europeană echivalează cu ceea ce întâlnim peste Ocean; sunt diferenţe semnificative în ceea ce priveşte relaţia între sectorul public şi cel privat, dimensiunea intervenţiei statului în economie, sisteme de reglementare etc.

Este de admis că filosofia politică conservatoare conţine o componentă liberală în sens profund dacă asimilează şi acceptă regulile competiţiei politice şi regimul politic democratic.

Democraţie şi proprietate

Liberalismul în sens profund şi democraţia au un fundament economic ce duce în mod inevitabil la chestiunea proprietăţii. Libertatea nu poate exista fără o economie liberă, în lipsa drepturilor de a alege în consum şi producţie; este vorba de un sistem de drepturi de proprietate care susţin deciziile ce rezultă din preferinţe individuale şi organizaţionale (la nivel de întreprindere) în alocarea resurselor, producţie. O definire clară a drepturilor de proprietate, transparentă şi o capacitate instituţională/juridică de garantare şi aplicare (enforcement) este necesară.

„Experienţele“ totalitare ne învaţă multe despre relaţia între societate şi proprietate. Sistemul de comandă (comunist) exclude genetic libertatea economică că decizie de alocare a resurselor şi producţie fiind bazat pe logică unei întreprinderi unice, a unui sistem deplin centralizat[2]. Naţional-socialismul/fascismul demonstrează că proprietatea privată poate susţine un regim totalitar – când drepturile de proprietate privată nu „lucrează“ pentru separarea puterilor în stat, nu descurajează/previn concentrarea abuzivă a puterii (sunt aservite puterii abuzive)[3].

Democraţia presupune o cultură a libertăţii care – după cum arată istoria – nu se poate forma într-o perioadă scurtă de timp, nici nu poate fi „importată“ sau imitată după vrere; rădăcinile contează. Regatul Unit (UK) este exemplul cel mai relevant pentru îngrădirea abuzurilor puterii absolute, petrecută acum mai bine de opt secole[4], pentru apariţia elementelor constitutive şi apoi evoluţia către o democraţie avansată. Statele Unite au pornit, după câştigarea independenţei (în sec XVIII), cu o Donstituţie ce reflectă înţelegerea de către părinţii fondatori a importanţei separării puterilor în stat[5]; chiar dacă a trecut timp până la asigurarea unor drepturi civice egale pentru femei, pentru populaţia afro-americană. Exemplele date nu sugerează că în alte părţi ale lumii trebuie aşteptate perioade de timp comparabile pentru că democraţia să capete vigoare instituţională. Dar este o realitate faptul că timpul nu poate fi comprimat până la insignifianţă în materie de construcţie instituţională; „Primăvara arabă“, de exemplu, este grăitoare în acest sens. Democraţia a evoluat cu pas diferit pe bătrânul continent, fragilitatea instituţională fiind vizibilă mai ales în statele din centrul şi estul european. Înclinaţiile iliberale din ţările care s-au debarasat de comunism după 1989 pot fi puse în relaţie cu istoria lor ante-comunistă şi comunistă, ca nivel de dezvoltare economică şi regim politic.

Capitalismul modern înseamnă coabitare între sector public şi sector privat, alegeri de ordin ideologic, ceea ce economiştii numesc „externalităţi“ şi miopii inerente ale pieţelor[6], influenţând proporţia între cele două. Sectorul public, prin politici (policies) şi active (assets) productive şi financiare proprii, are menirea să furnizeze bunuri publice esenţiale societăţii, să efectueze ajustări – ce ajută chiar funcţionarea sectorului privat, să consolideze „cimentul social“, evitarea unor discrepanţe economice flagrante. Distribuţia veniturilor joacă un rol cheie în metabolismul capitalismului şi cere un răspuns inteligent pe planul politicilor publice – nu în sensul că piaţa ar fi singura care ar decide, indiferent de consecinţe[7]. Impactul noilor tehnologii şi al robotizării (posibilitatea apariţiei şomajului structural masiv) sunt de avut în vedere în elaborarea politicilor publice.

Pieţe, liberalism şi democraţie – unde apar limitele

Economia liberă (pieţe libere[8]) animă spiritul întreprinzător şi produce dinamism economic. Intuiţiile şi raţionamentele unui Adam Smith, John Stuart Mill, mai târziu ale Şcolii Austriece etc. au fost validate de istorie. Dezvoltarea este indisolubil legată de pieţe, iar progresul economic al ţărilor mai puţin dezvoltate oferă numeroase pilde în acest sens. Prăbuşirea comunismului are la origine vicii congenitale ale sistemului de comandă, aşa cum au anticipat, între alţii, Ludwig von Mises şi Fr. Von Hayek.[9] Miracolul economic chinez, din ultimele decenii, este poate cea mai eclatantă dovadă a forţei extraordinare pe care libertatea economică o are pentru descătuşarea spiritului întreprinzător, pentru dezvoltare – chiar dacă statul a menţinut o prezenţă majoră în alocarea resurselor şi construcţia de avantaje competitive (prin politici industriale). „Revenirea în Europa“ a fostelor state comuniste din Europa centrală şi de Răsărit a însemnat o metamorfoză instituţională şi progres economic în deceniile de după 1989, deşi există şi porţiuni mai puţin spectaculoase. Faptul că în prezent asistăm la o resurecţie a intereselor economice naţionale în această parte a Uniunii Europene este o evoluţie ce merită o analiză aparte.

Dar pieţele nu conduc automat la rezultate optime şi asupra unor asemenea situaţii voi stărui în continuare având în minte tema acestui text, ascensiunea „ïliberalismului“ în Europa şi nu numai.

Pornesc de la determinante economice. Apar astfel ceea ce economiştii numesc „eşecuri“ (market failures), ce reclamă intervenţii ale statului. Aceasta este o realitate ce a impus de-a lungul timpului existenţa sectoarelor publice, a instituţiilor publice şi private de asigurare contra riscurilor (sisteme de pensii, de asistenţă medicală etc.), a mecanismelor de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare (ce sunt prin definiţie volatile şi creatoare de perturbaţii), a pieţelor unde pot avea loc fenomene de coluziune (înţelegeri oligopoliste), extragere de rente. Este de amintit că în Prusia lui Bismarck a fost iniţiat un prim aranjament de asigurări sociale în sistemul capitalist.

Însăşi funcţionarea statului democratic reclamă politici publice care să asigure bunuri publice esenţiale – între care apărare şi siguranţa cetăţenilor, educaţie şi sănătate (aceste domenii nu pot fi lăsate numai în grija sectorului privat), funcţionarea sistemelor judiciare (a statului de drept – „nimeni nu este deasupra legii“) etc. Tot istoria arată că acolo unde coeziunea socială este puternic zdruncinată, erodată, apar efecte negative asupra a ceea ce numim „capital social“ şi „ciment social“, apar fisuri în procesul democratic, apar derapaje ce pot naşte monstruozităţi sociale şi politice. Când inegalitatea trece de limite percepute de oameni/cetăţeni ca tolerabile, când sentimentul de „justiţie socială“ şi corectitudine (fairness) este lezat în mod flagrant, procesul democratic intră în suferinţă. Remediul poate fi găsit în elaborarea şi aplicarea de politici publice corective; dacă nu se întâmplă aşa ceva, mersul lucrurilor este către mai rău.

Fragmentarea socială, sentimentele de insecuritate măresc ceea ce poate fi numită o „cerere politică“ de protecţie prin intervenţie a statului. Reacţia din ultimii ani faţă de globalizare, sindromul de „întoarcere spre interior“ (inward looking syndrome) şi ascensiunea protecţionismului[10] sunt de pus în legătură cu efectele unei viziuni simpliste privind beneficiile globalizării, cu neglijarea/subestimarea numărului celor care pierd în competiţia economică. Cu cât acest număr este mai semnificativ (şi nu arareori vedem această stare în ţări dezvoltate), cu atât mai vehementă şi articulată politic se manifestă „cererea politică“ de protecţie, creşte populismul ca retorică şi manifestare articulată politic. Altfel spus, globalizarea, ca expresie a liberalizării/deschiderii economiilor, dacă nu este gestionată cu inteligenţă şi pragmatism, conduce la contrareacţii de „închidere societală“.

Se afirmă adesea că oamenii nu percep cum se cuvine avantajele globalizării. Problema este că în timp ce beneficiile pot prevala frecvent asupra unor costuri la nivel agregat, la nivel local/comunitar este posibil să existe costuri nete masive, dislocări sociale greu de suportat[11]. Iar acolo unde comunităţi cu un număr mare de perdanţi sunt numeroase, articularea intereselor se concretizează în protecţie solicitată. Brexit-ul în UK, ultimele alegeri prezidenţiale în SUA (chiar dacă admitem impactul lui fake news şi propaganda unor actori externi) nu pot escamota această realitate – observabilă şi în alte state din UE. Nu întâmplător instituţii internaţionale ca Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, OCDE, BERD etc. acordă o atenţie serioasă efectelor globalizării, erodării ţesutului social, fragmentării societale, care pot duce la derapaje politice de amploare. Şi băncile centrale mari (Fed, Banca Angliei, BCE etc.) acordă atenţie problemelor de distribuţie a veniturilor, ceea ce era de negândit nu cu mulţi ani în urmă.

Situaţia amintită este cu atât mai complicată în statele democratice, unde liderii politici cu greu pot justifica politici publice costisitoare social, în mod repetat, cu argumente de genul „nu se poate altfel sau aşa cer pieţele internaţionale“. Acest tip de argumentaţie poate lovi chiar legitimitatea instituţională şi politică a celor care decid, poate accentua presiunea socială şi economică (a unor elite locale) în favoarea protecţionismului. De aceea, este nevoie de o înţelegere multidimensională a globalizării“, a deschiderii economice, care să ţină cont de relaţia între situaţia economică şi socială a cetăţenilor, în general, de procesul politic într-o democraţie. Altfel spus, un liberalism economic înţeles în mod îngust, un fundamentalism al pieţelor, poate arunca sămânţa pentru erodarea bazei sociale a democraţiei, adică erodarea clasei mijlocii; de aici rezultă extremism politic, populism exacerbat. Fundamentalismul de piaţă lucrează chiar împotriva liberalismului în sens profund, cel care defineşte o societate democratică.

Cum se poate vorbi despre „democraţie iliberală“ tot aşa se poate vorbi despre „liberalism nedemocratic“[12] (sună iar a oximoron), când oamenii simt că nu mai au control asupra vieţii lor, când au încredere tot mai puţină în cei care îi conduc, când acuză puterea banilor asupra procesului decizional (capturarea guvernării de către grupuri de interese văzute ca ilegitime).

Citeste mai mult: adev.ro/p8pq58

Ultima ora:

ObservatorGruia Stoica, românul care a reuşit să valoreze cât o ţară

PoliticEugen Tomac: Am votat „din convingere” pentru modificarea articolului 48 din Constituţie

EconomieMircea Geoană: România și-a fructificat geopolitic și strategic relevența geografică, trebuie să urmeze culegerea dividentelor economice

ExternValentin Naumescu: Tensiuni militare în Marea Azov. Risc de război Ucraina-Rusia sau doar pre-campanie electorală?

EvenimenteAlina Bârgăoanu: Fake news şi dezinformarea 2.0

CulturaSever Voinescu: Odată și-odată, niciodată. Reflexul de cultură

SocialRaed Arafat despre Ro-Alert: Alertarea este responsabilitatea noastră; avem discuţii cu unii jurişti care spun că ar fi o vulnerabilitate

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe