Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea Statelor Unite, nu s-ar putea refuza Europei” (Joachim von Ribbentrop: Uniunea Statelor Europene, 21 martie 1943).

Ministrul de Externe al Reichului vedea această entitate ca fiind fondată de către statele semnatare ale tratatului pentru totdeauna. De asemenea, prevedea că acestea vor fi state suverane şi îşi garantează unul altuia libertatea şi independenţa politică. Totodată, economia europeană ar fi devenit unitară prin ridicarea barierelor vamale şi printr-o planificare strategică, comună şi unitară. Astfel ar fi fost garantată existenţa popoarelor europene în conlucrare strânsă, reciprocă, avantajoasă la nivel economic şi cultural în care „diferitele naţiuni îşi vor găsi locul potrivit”.

Noua Europă ar fi fost un „spaţiu social care are ca punct central în locul capitalului munca şi în locul maşinilor – oamenii. Ar fi una dintre cele mai importante sarcini ale conlucrării europene pe plan economic să ridice nivelul de viaţă al maselor largi”. Aceste citate sunt extrase dintr-o notă a cancelariei ministrului de Externe al Reichului din 16 noiembrie 1943, cuprinzând proiectul privind întemeierea unei uniuni europene de state.

Cu siguranţă, aceste idei nu erau noi. În scrieri utopice sau în proiecte politice, ele au tot apărut după Revoluţia franceză. Întotdeauna însă s-au înscris în două curente de gândire complet diferite: Europa libertăţilor sau Europa imperială. Ca şi pentru elita celui de-al 3-lea Reich, de multe ori în spatele vorbelor frumoase despre Europa libertăţilor se ascundea gândul despre dominaţie şi imperiu. Pax germanica despre care vorbea Martin Borman şi apoi însuşi Führerul, însemna câştigarea păcii după câştigarea războiului. Germania l-a pierdut, dar pacea a câştigat-o. A urmat sfatul lui Werner Daitz, economistul Partidului Naţional Socialist, care recomanda în 1940 ca Germania să fie precaută şi să nu spună lucrurilor pe nume. „A se vorbi numai de Europa, deoarece conducerea Germaniei vine de la sine datorită greutăţii politice, economice, culturale, tehnice şi amplasarea geografică a acesteia”. Aşa s-a întâmplat.

Domnul Barroso, preşedintele Comisiei Europene, deşi provenit dintr-o ţară plină de soare, i-a inviat ieri în discursul său din faţa Parlamentului European pe înneguraţii gânditori ai Reichului. Astfel se începe introducerea unei noi ordini economice în Europa, prin care bugetele naţionale sunt monitorizate şi amendate de birocraţia europeană. Politicile independente de creştere economică sunt mult mai dificil de adoptat. Astfel va fi blocată iniţiativa ţărilor în privinţa metodelor prin care cetăţenii lor ar putea aspira mai din vreme la prosperitate, nefiind vorba decât de un pachet de austeritate ce nu va apropia, ci va crea o discrepanţă şi mai mare între regiunile bogate şi cele sărace. Pentru a creşte e nevoie de diversitate şi competiţie. E nevoie de modele proprii. E nevoie de descentralizare. E nevoie de comunităţi în care guvernarea să poată fi controlată democratic. E nevoie de regionalizare, şi nu de cedarea suveranităţii către un suprastat. Păcat! Criza a creat oportunitatea reîntoarcerii la Europa unită a libertăţilor. În schimb, politicienii europeni ne-au aşezat pe drumul Europei imperiale. Va trebui să înfruntăm mai departe efectele nocive ale crizei statului social şi ale monedei unice pentru a ne reaşeza viitorul. Dacă noi, românii, nici acum nu înţelegem cât de urgente sunt micşorarea drastică a fiscalităţii şi, totodată, a cheltuielilor bugetare pe de o parte, şi pe de altă parte relaxarea politicii monetare, scăderea ratei dobânzilor, fluidizarea circulaţiei banilor în economia reală, e mai bine să ne aşezăm singuri în coşciug sau să ne risipim în cele patru vânturi. Să vină austrieci să exploateze pădurile, danezi să facă agricultură, italieni turism, nemţi şi americani să caute şi să exploateze resursele, iar politicienii noştri să se vadă singuri la televizor. Noapte bună, ţară dragă!

Articol postat pe www.adevarul.ro