Mesaj pe Facebook:

Mulțumesc Muzeului Municipiului București și Simonei Popescu pentru interviul din București în 5 minute, luna ianuarie 2020. ⚘

S-au împlinit recent patru ani de la tragedia de la Colectiv. Ați scris un roman dedicat victimelor – „Perechea dragoste, perechea moarte”.

Tragedia de la Colectiv a lăsat o rană comună în inimile multor români și mai ales a bucureștenilor. Romanul a rezultat ca o consecință literară a unor trăiri pe care le-am avut în legătură cu cele auzite. Este în bună parte produs de construcție care a necesitat multă răbdare și documentare. Știam că este un subiect sensibil dar am riscat.
Inspirația mi-a venit abia la doi ani după incendiu, când prietenul unei fete care murise în clubul Colectiv s-a sinucis. Acest fapt m-a impresionat foarte tare.

Care au fost reacțiile primite în urma acestei surprinderi literare a ceea ce s-a întâmplat la incendiului din club?

Reacțiile au fost felurite. Cele mai multe au fost favorabile, romanul fiind receptat favorabil de către critica literară și premiat de Uniunea Scriitorilor din România cu titlul „Romanul anului 2017-2018”. Am simțit că trebuie să scriu ficțional pornind totuși de la ceva adevărat și am creat o poveste. Eu am surprins starea de depresie a unui personaj mai degrabă decât să reproduc ceea ce știam cu toții de la știri. Oricum, timpul cam șterge din amintiri și asta este și rău, este și bine. Așa suntem făcuți. Este bine ca undeva pe un raft să existe o carte, o poveste care să surprindă ceva foarte similar cu povestea acelor tineri dar altfel, dintr-o altă perspectivă.

Care sunt reperele tragediei de la Colectiv pe care cartea încearcă să le fixeze în conștiința colectiv(ă)?

În planul exterior poveștii de dragoste romanul transmite ideea că o nenorocire nu este atât consecința unei fapte de moment ci rezultatul unui mod toxic al unora de a se raporta la societate. Mă refer aici la ceea ce numim la modul general „sistem politic” și rămânem blocați la niște șabloane de funcții. Ignorăm însă detaliile comportamentale, tipologiile umane pe care le tolerăm și chiar le susținem direct sau indirect, prin acțiunile dar mai ales prin inacțiunile noastre. Mă refer la așa-ziși „oameni de treabă”, la „treacă-meargă”, la „hai să-l ajutăm, săracu…” sau la „merge și așa…”.
Societatea stă bolnavă prin modul acesta de a vedea lucrurile, cu oameni înghesuiți fără noimă într-un spațiu mic, cu artificii neverificate, cu „pune-le cum zic eu, nu cum zic instrucțiunile!” sau cu „i-ai mai ușor cu controlul” și genul acesta de mentalitate. Romanul izbește în genul acesta de mentalități. Mulți dintre noi ne otrăvim în primul rând prin modul în care ne raportăm unii la ceilalți, abia apoi prin decizii directe, voite. Nu prea avem grijă de cel de lângă noi sau de ce vine după noi.

Ați vorbit cu supraviețuitori?
Chiar recent am vorbit cu unul dintre ei. Un băiat pe nume Mihai, care fusese cameraman în acea seară. L-am întâlnit pe Calea Victoriei. Mi-a spus că e revoltat că a verificat personal și că nu s-a rezolvat problema locurilor pentru arși în spitale. Chiar îmi zicea „doamne ferește de vreun cutremur, va fi o nenorocire!”.

Ce anume au învățat din acea tragedie, care sunt de acum înainte reperele lor personale pentru viață?

Cred că aproape toți cei care au trecut prin tragedie au rămas cu traume serioase, atât sufletești cât și fizice. Probabil că cei mai optimiști au reușit să se adapteze noii realități în care i-a adus viața de atunci și până astăzi. În supraviețuitori avem niște oameni puternici dar care sunt cel mai probabil stăpâniți de o tristețe absolut justificată.

O carte, un rând, apoi o vorbă contează atunci când spun un adevăr, ați declarat recent jurnaliștilor. Istoria acelui moment tragic, descrisă în carte, ajunge și la Casa Filipescu-Cesianu, din componența Muzeului Municipiului București. Deci ce se întâmplă în acel loc menționat de dvs în carte?
Da, așa este. Personajul Laur (personajul principal al romanului „Perechea dragoste…”) se întoarce de la cimitirul Străulești, unde era înmormântată iubita lui pierdută în incendiu și iese de la metrou de Piața Victoriei. Trece pe lângă Casa Filipescu-Cesianu și știind de existența Muzeului Vârstelor se gândește că este un muzeu apărut după incendiu (după cum s-au petrecut lucrurile și în realitate, Muzeul Vârstelor nu exista în 2015). La vremea când am scris romanul, 2017-2018, nici nu mi-am pus problema, întrucât inserarea Muzeului Vârstelor în narațiune a venit natural. Vizitasem deja de două ori expoziția și îmi rămăsese în minte astfel că imaginându-mi itinerariul am vizualizat superba clădire și m-am referit la ceea ce se află în interior.
Cât au fost împreună, aceste două personaje (Laur și Roberta) au fost îndrăgostite de tot ce înseamnă Bucureștiul frumos, teatre și muzee, străzi Iar Laur, trecând pe Calea Victoriei are acest gând – „dacă Roberta ar fi apucat să vadă Muzeul Vârstelor”. Cât de mult i-ar fi plăcut Robertei să vadă Muzeul Vârstelor, își spune, apoi înșiră câteva piese muzeale din interbelic. Romanul are câteva repere literare și în general culturale importante, printre care și Muzeul Vârstelor. Așa am simțit să scriu, din impuls, impresionat fiind de Muzeu și de felul în care este organizat.
De ce v-a plăcut primul muzeu de antropologie urbană din România?
Îl felicit pe domnul director Adrian Majuru pentru această expoziție minunată. Este o raritate. Cred că mi-a plăcut atât de mult pentru faptul că este în total acord cu persoana de care este vizitat. Când intri în muzeu și începi să vezi și să citești îți dai seama treptat, dacă faci un mic exercițiu de conștientizare, că de fapt tu ești atunci parte din el. Totul se întâmplă în acel moment și e de ajuns să te privești într-o oglindă și să te întrebi: cine sunt? Care e rolul meu pe lumea asta? Cum ar fi fost fizionomia mea dacă nu făceam ce fac de atâta amar de vreme?

Cum a decurs experimentul legat de închiderea contului de Facebook pe care îl aveti? În ce s-a transformat timpul pierdut prin scrolare?
Am avut o tentativă de a-mi suspenda contul dar n-m rezistat foarte mult. Mi-am dat seama că era o utopie să încerc să mă auto-izolez. Iubesc să comunic, astfel încât am rămas activ pe Facebook și Instagram.

Rețelele sociale si muzeul. Cum vi se pare, se potrivesc?
Da, cred că se potrivesc și am văzut că muzeele comunică bine pe Facebook și bine fac. Poate nu de acolo vin cei mai mulți vizitatori dar vin și de acolo. E important să fie, iar omul când se conectează trebuie să găsească și muzeele. Muzeele, în marea lor parte sunt prezente, postează fotografii frumoase, organizează expoziții, conferințe, unele sunt transmise chiar live. Este important. Acesta este viitorul. Viitorul va însemna conectivitate.
Ce înseamnă de fapt vizita la muzeu și cât este ea de importantă pentru viața noastră?
Muzeul Municipiului București are o ofertă deosebită. E de ajuns să mergi la Muzeu și apoi să cauți și să citești despre ce ai văzut. Să continui un pic vizita. Am scris în ultimul an 3 articole despre frații Minovici doar după o simplă vizită la Muzeul Minovici. M-am documentat, am început să citesc despre uriașa contribuție pe care au avut-o Ștefan, Mina și Nicolae Minovici în medicina românească. Cred că managerii de muzee din România au înțeles foarte bine că nu se află după o tejghea în relația cu vizitatorii și că ei trebuie armonizați cu expozițiile. Fără această legătură mesajul se pierde. Vizita la muzeu este o evadare. O vizită poate echivala cu câteva cărți citite. Vizitele trebuire reluate și cărțile bune recitite.