Adriana
Publicat în 25 ianuarie 2017, 13:44 / 120 elite & idei

Floriana Jucan: 15 ani în căutarea dreptăţii!

Floriana Jucan: 15 ani în căutarea dreptăţii!
+ Observator

Daniela Tarău a acceptat să rescrie pentru cititorii Q Magazine golgota parcursă de la momentul în care a fost acuzată de procurori de o faptă penală necomisă, până la cel în care o instanță îi acordă despăgubiri în cuantum de 900.000 de euro, iar o alta reduce această sumă la 100.000 de euro, considerând că s-ar îmbogăţi pe nedrept. 15 ani în luptă pentru demonstrarea nevinovăției. Cine să îi mai dea înapoi?

***

Povestea pe care o să v-o spun este despre un cetăţean abuzat de sistem căruia i s-au încălcat toate drepturile constituţionale. Este despre lege şi cei chemaţi să o aplice. Despre cum un sistem care a supravieţuit comunismului şi-a perpetuat abuzurile şi în democraţie. Şi despre cât de multe lucruri avem de schimbat în sistemul judiciar şi în România.

Începutul sfârșitului meu
Mi-ar fi mai uşor să scriu povestea altcuiva.

Este foarte greu, în schimb, să scriu despre mine şi despre viaţa mea care, la un moment dat, s-a schimbat radical, aruncându-mă pe un drum extrem de anevoios al luptei cu abuzurile și cu nedreptatea. Nu vreau să scriu acum şi aici detaliile unei poveşti juridice halucinante a cărei protagonistă am fost. Vreau să vorbesc cât mai detaşat, obiectiv, despre faptele, stările, emoţiile şi neputinţa pe care le traversează un om disperat în căutarea propriei dreptăţi şi mai ales despre unde îşi găseşte resurse de putere pentru a continua atunci când este îngenunchiat. Pentru că, da, şi un stat de drept te poate distruge atunci când exponenţii săi chemaţi să afle adevărul şi să împartă dreptatea aleg să acţioneze cu rea-intenţie sau ignoranţă faţă de drepturile constituţionale ale semenilor lor. Nu o să acuz întreg sistemul judiciar de rea-intenţie, lipsă de profesionalism şi de ştiinţă de carte, dat fiind faptul că îmi place să cred că justiţia românească este încă echitabilă cu toate derapajele pe care încă le are şi pe care le-am experimentat personal.

Cei mai frumoşi ani din viaţa mea i-am alocat unei lupte absurde cu un sistem care s-a dovedit a fi imun.

Şi continui să cred în rostul și echitabilitatea justiţiei, chiar dacă pe mine această credinţă m-a costat 15 ani din viaţă, sacrificaţi pe altarul dreptăţii. Sau al nedreptăţii. Cei mai frumoşi ani din viaţa mea i-am alocat unei lupte absurde cu un sistem care s-a dovedit a fi imun, indiferent, inuman, surd până în ultima clipă.

Statul meu – cât de mândră aş putea să fiu când spun asta, dacă într-adevăr aş crede în el! – în urmă cu 15 ani m-a aruncat în închisoare fără a purta stigmatul vreunei vinovaţii. Am fost acuzată pe nedrept de fapte pe care nu le-am făcut. Dumnezeu ştie dacă, vreo secundă, pe un procuror/judecător care trimite în temniţă un nevinovat îl mustră conştiinţa. Sau are coşmaruri. Sau cum duce cu sine o asemenea apăsare…

Ştiţi de ce spun asta? Pentru că, aproape 2 ani cât am fost închisă, am trecut prin toate experienţele prin care poate să treacă un om dacă ar fi să trăiască 10 vieţi! Am învăţat să plâng. Mult. Am învăţat să uit. Am învăţat să iert. Am învăţat să înţeleg. Însă cu o acurateţe dusă la paroxism îmi amintesc fiecare detaliu – dar fiecare detaliu – al vieţii de după gratii, de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc până şi visele pe care le aveam noaptea.

Image result for humiliation prison for women

Şi cum aş putea să uit uşa aceea grea, închisă cu un zgomot sec, care a delimitat lumea în care trăiam de lumea întunecată în care am fost aruncată, unde m-am întrebat tot timpul ce caut? Îmi răsună în cap, cu o insistenţă nebună, întrebarea: „Ce caut eu aici”? „Cum şi de ce am ajuns aici”? „Cum este posibil să mi se întâmple aşa ceva”? „Cine sunt eu pentru ca un întreg sistem să ţeasă conspiraţii împotriva mea”? Mi-au trebuit mulţi ani să înţeleg că nu trebuie neapărat ca sistemul să vrea să te extermine, că este suficient să existe oameni care, din nepăsare şi ignoranţă, au distrus şi încă distrug destine.

Acela a fost începutul sfârşitului meu… uşa aceea închisă după ce am păşit în celulă.

Pentru că să-ţi pierzi libertatea echivalează nu cu o experienţă, ci cu un sfârşit. Acela a fost începutul sfârşitului meu… uşa aceea închisă după ce am păşit în celulă. Nici măcar nu am realizat că este aşa. Am trăit fiecare zi cu convingerea că mâine voi fi liberă din nou. Iar mâine se transforma într-un alt mâine. Şi atunci, după sute de mâine trecute, am avut o revelaţie. Că poţi fi liber cu adevărat, trăitor fiind între zidurile unei închisori. Cu suferinţele inerente, cu durerea continuă, cu dorul de ai tăi. Cu ochii copilului tău săpaţi în chiar ochii tăi.

Am trăit momente de groază
Filosofia unui mod de viaţă concentraționist, supravieţuirea acolo, nu este simplă. Presupune structură şi rezistenţă. Şi mai ales luptă. Ideea că stai închis nevinovat este ca un generator de forţă, iar adevărul tău este sursă inepuizabilă de perseverenţă.

Am trăit momente de groază, am experimentat disperarea, mi-am dorit să mor, dar mi-am dorit cronic să trăiesc, să pot să trec dincolo de porţile închisorii şi să arăt lumii întregi că dreptatea şi adevărul au fost de partea mea. Cine spune, după un timp petrecut în închisoare, că a trecut peste o asemenea experienţă, că a rezistat, că nu a cedat vreodată, că s-a luptat ca un leu, minte. Nu poţi! Nu ai cum să poţi! Nici nu vrei câteodată! De mii de ori cazi şi de mii de ori trebuie să găseşti în tine puterea să te ridici. Să faci faţă dezamăgirilor, umilinţelor, să oboseşti, să nu mai vrei, să te resemnezi ca mai apoi să te revolţi din nou. Iar ceea ce te ţine în viaţă este dreptatea ta. Pe care nu o regăseşti acolo unde ar trebui să fie. Acolo unde ar fi firesc să fie.

Am căutat, timp de 15 ani, pe cărările bătute de alţii, adevărul meu. A fost greu, a fost mistuitor şi cel mai mult mă doare că am ajuns să bat la porţile justiţiei internaţionale pentru a-mi afla dreptatea. Mărturisesc că aceasta a fost una dintre marile mele dureri. Să bat la alte porţi…

Însă, cum altă şansă nu am avut, a trebuit să mă întorc împotriva ţării mele, să stau în faţa judecăţii cu ea. Şi să fie condamnată pentru faptul că mi-a încălcat drepturile. Şi, într-un final apoteotic, dar şi iluzoriu, să am parte de dreptatea pe care am clamat-o tot timpul.

Ultimii 15 ani din viața mea au fost o durere continuă
Povestea mea împletită cu povestea justiţiei româneşti a născut o dramă. Pe care unii o numesc formal şi superior eroare judiciară. Şi despre care vorbesc prin anumite medii ca despre un fapt normal, uman, care se întâmplă şi ar trebui asumat. Nu, oameni buni, nu este nici normal şi nici uman să distrugi destine! Asemenea imixtiuni şi derapaje în actul de justiţie trebuie, pe de o parte, corectate şi pe de alta, sancţionate! Nu toţi oamenii au puterea să meargă până la capăt, până dincolo de dincolo pentru a-şi demonstra propria nevinovăţie. Cu toate că ar trebui să o facă. Ultimii 15 ani din viaţa mea au fost o durere şi o aşteptare continuă să se întâmple ceva bun. Şi să se termine. S-a întâmplat ceva bun şi s-a şi terminat. Mult prea târziu pentru mine. Am 44 de ani, iar cei mai frumoşi ani din viaţa unui om la mine au trecut sub semnul stigmatului. Sub semnul detenţiei, al sălilor de judecată, al arhivelor, al supravegherilor, al umilinţelor şi al lacrimilor.

Nu toţi oamenii au puterea să meargă până la capăt, până dincolo de dincolo pentru a-şi demonstra propria nevinovăţie.

Detașându-mă în acest moment de toate cele, am să evoc, cu obiectivitate, trei mari perioade din aceşti ani: perioada arestului, perioada judecării cauzei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi perioada rejudecării după admiterea revizuirii. În asta au constat aceşti 15 ani.

Cohorte de gândaci mărșăluiau peste tot
Trebuie să vă spun despre perioada lunilor de arest petrecute în beciul Poliţiei Capitalei din strada Eforie! O fac asumându-mi responsabil fiecare cuvânt, pentru că situaţia pe care am să v-o expun este de notorietate. Probabil din acest motiv nu mai există de ceva vreme arestul Poliţiei Capitalei.

Image result for inchisoare de femei romania

Când am fost dusă acolo, am înţeles instant expresia lugubru. Aşa arăta beciul Capitalei. Lugubru. Mizerabil. Întunecat şi fără pic de aer. Una din camerele în care am fost custodiată în această vreme avea 4 picioare de pat, suprapuse, în total 8, şi un culoar de maximum 40 de cm între ele. Asta era toată camera. Nu avea nicio sursă de aer și nici toaletă, ci doar o minusculă chiuvetă pe peretele din spate, mâncată de rugină şi timp, din care curgea o apă cărămizie. Şi totuşi o strecuram printr-un tricou şi o beam. Pentru că, în general, îţi este sete. Iar dacă poţi rezista să nu mănânci perioade bune, fără apă nu poţi. Am trăit experienţa asta. Şi apa aia maro, plină de rugină şi mizerie, strecurată printr-o cârpă, mi s-a părut, arsă de sete fiind, un miracol.

La toaletă eram scoase de trei ori pe zi.

Becul din plafon, destul de slab, ardea permanent. Şi zi şi noapte. Aşa era regulamentul. Cohorte de gândaci mărşăluiau peste tot, inclusiv prin paturile noastre şi prin mâncare. La toaletă eram scoase de trei ori pe zi. Dimineaţă, la prânz şi seara. Între aceste intervale te aflai la mila gardienilor care, în general, preferau să îşi bată joc de tine decât să te scoată la un amărât de veceu. Extrem de rar se îndura careva să îţi deschidă uşa şi să te ducă. Baie se făcea odată la câteva zile într-un spaţiu infect, unde erau atârnate pe perete trei furtune din care curgea apă. În 15 minute trebuia să fie gata toată camera, în sensul de duș şi de folosit toaleta, în caz contrar eram scoase afară în stadiul în care ne aflam. Cele trei toalete turceşti erau aşezate una lângă celălaltă, în aşa fel încât atunci când o foloseai să atingi persoana de lângă tine. Acesta mi s-a părut a fi supliciul maxim.

Mâncarea se putea numi oricum, numai mâncare nu. N-am să dezvolt şi nici n-am să vă spun câtă foame am făcut. Pentru că, oricât ai fi fost de înfometat, mizeriile acelea pline de pietre şi de gândaci nu le puteai mânca.

Aerul era de nerespirat. Fumul de ţigară în exces crea impresia de ceaţă densă în încăperea aceea în care erai nevoit timp interminabil să dormi cu încă o deţinută în pat. Cât de mult deodorant ai fi folosit, tot te îneca mirosul de transpiraţie.

Bătăile între femei erau scena cea mai amuzantă pentru gardieni
Despre atitudinea gardienilor sunt multe de spus. Pentru că, pe lângă locul lugubru şi infect în care stăteai, suportai şi atitudinea celor care trebuiau să te păzească. Nu să te judece! Nici să te umilească! Ori asta se întâmpla constant. Fiecare bătaie în uşă pe care o foloseai, fiecare solicitare de mers la toaletă, doctor sau mai ştiu eu ce, primeai invariabil, după multă aşteptare, acelaşi răspuns: Nu se poate!

Am suportat, oameni buni, multă umilinţă şi durere! Fizică şi psihică. Am solicitat de multe ori un medic şi am primit piafen. Invariabil piafen. Medicul din arest, de cele câteva ori în care a binevoit să mă vadă, mirosea a alcool. Probabil de la variaţiile de piafen pe care le experimenta într-un laborator imaginar întru tratarea pacienţilor deţinuţi…

La un moment dat am intrat în refuz total de hrană. Ştiţi ce reacţie a avut medicul? „Exact asta îmi lipsea! O grevistă.”. Plus un şir de injurii pe care din respect pentru domniile voastre nu le voi reproduce. Zile întregi am refuzat să mănânc. Oricum eram obişnuită. Nimeni nu a luat nicio măsură. Nimeni nu a mişcat un deget. Doar din când în când cineva deschidea vizeta aceea şi întreba în batjocură: „Ce face fomista”?

http://i2.mirror.co.uk/incoming/article8073390.ece/ALTERNATES/s615/Prison-officer-with-keys.jpg

Aproape 8 luni de zile nu am văzut lumina soarelui decât odată pe lună, când mi se prelungea sau menţinea mandatul de arestare şi eram dusă în faţă unui judecător. Şi atunci reacţia ochilor era incredibilă. Refuzau lumina. Aceasta este cauza pentru care mulţi deţinuţi pe vremea aceea, aflaţi în beciul Capitalei, mergeau cu capul în jos. Toată ziua fumam, încercam să citesc, dar reuşeam cu greu. Toată lumea îşi expunea fapta, vorbeau într-un limbaj specific, dacă erai mai retras te numeau sifon, un fel de turnător, te marginalizau, îşi băteau joc de tine sau chiar ajungeau la bătăi. Bătăi în care gardienii nu interveneau niciodată. Mai ales între femei. Era scena cea mai amuzantă pentru gardienii unei închisori.

O femeie este tratată ca o cățea de pe stradă
O scurtă perioadă din aceste opt luni am stat în Spitalul Penitenciar Jilava. O altă mostră de dezastru la vremea aceea. Spitalul Jilava este locul în care un medic, prezumat a fi depus jurământul lui Hipocrat, dat fiind faptul că intervenţia chirurgicală la care fusesem supusă cu puţin timp înaintea arestării punea probleme mari (făcusem infecţie şi mă umflam), a luat o foarfecă de pe masă şi m-a anunţat că drenează. Foarfeca aceea de pe masă, nesterilizată, a lăsat două urme adânci în operaţia mea care se văd şi astăzi. Şi ca tabloul clinic să fie complet, mai mult de o săptămână am stat împachetată cu un prosop umezit în apa plină de insecte de la Jilava, sperând că va trece. Probabil doar Dumnezeu şi îndârjirea mea m-au ţinut în viaţă.

Experienţa de la Jilava a fost echivalentă cu experienţa de la o grădină zoologică. Maimuţe atârnate pe geam şi maimuţe care te păzeau. Şi unele, şi ceilalte urlau în aceeaşi manieră. Diferenţa era dată de faptul că vedeai lumina zilei. Ponderea mare în spaţiile carcerale ale bărbaţilor, atât deţinuţi, cât şi gardieni, face ca o femeie să fie tratată exact ca o căţea de pe stradă. Jenant, umilitor şi dureros.

În primele zile foloseam toaleta de 20 de ori pe zi de frică să nu dispară de acolo.

Penitenciarul Rahova a fost cel care, în primele zile când am ajuns acolo, a mai îndulcit un pic situaţia. Puţin timp. Maimuţele erau aceleaşi şi de o parte şi de cealaltă. Mâncarea puţin mai colorată, dar la fel de necomestibilă. De data asta gardiencele de pe secţie erau doar femei. Cu mici excepţii dezvoltau acelaşi grad de răutate.

Am făcut imprudenţa, întrebată fiind de ce sunt acolo şi ce faptă am săvârșit, să spun că nu am făcut nimic. Am fost ţinta bătăilor de joc până la final. Eram „aia care nu a făcut nimic.” Recunosc că atunci când am intrat în camera în care am fost repartizată după carantină (o altă poveste), am avut impresia că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Exista un televizor în cameră şi baie cu toaletă. Asta mi s-a părut uluitor. În primele zile foloseam toaleta de 20 de ori pe zi de frică să nu dispară de acolo. Apa caldă venea odată pe săptămână timp de o oră. În rest, exista apă rece. Dar exista. M-am spălat pe cap şi pe corp cu apă rece şi-mi spuneam în sinea mea că, dacă aş fi fost în război, ce aş fi făcut?

Vara era extrem de cald, sufocant, iar iarna extrem de rece. Am dezvoltat în timp o poliartrită reumatoidă de care nu am să mă plâng. Am cusut goblenuri până mi-au ieşit ochii din cap, am cântat în corul bisericii cu toate că nu-mi plăcea deloc, am scris la revista pușcăriei orice altceva decât mi-aş fi dorit să scriu.

Procurorul care m-a acuzat s-a sinucis
În luna mai a anului 2002 a murit tatăl meu. Abia la finele lunii iulie am ştiut şi eu că tata nu mai e. Nu vă puteţi imagina câtă revoltă, frustrare şi durere acumulezi. Am spus tot timpul ceva extrem de adevărat. Dacă nu eşti atent cu tine, ai posibilitatea să devii un monstru acolo. Om normal pretinzându-te. În ziua în care am aflat de moartea tatălui meu am simţit că se sfârşeşte lumea pentru mine. L-am divinizat. Pentru mine tata a însemnat viaţa. Cum mama naibii permiţi unui condamnat, demonstrat a fi vinovat, să-şi conducă părintele pe ultimul drum, iar unui arestat preventiv nu? În această modalitate a funcţionat prezumţia de nevinovăţie în ceea ce mă priveşte pe mine şi pe tata! Atât am să scriu despre moartea tatei pentru că altfel aş derapa…

Image result for sinucidere

La vremea aceea am frizat posibilitatea să devin un monstru. Am simţit nevoia fizică să-l strâng de gât pe schizofrenicul procuror C. P., cel de la care a început totul. Doar că îşi luase viaţa singur cu câteva luni în urmă. Şi apropos de moartea procurorului, în ziua în care am văzut la televizor ştirea şi felul în care a ales să părăsească viaţa, am plâns. De milă. După aceea revolta mea s-a îndreptat către judecătoarea G. S., care trecuse şi ea prin dosarul meu şi care îmi era colegă de puşcărie. Şi atunci mi-am spus: Ăştia-s lăutarii despre care mi-a vorbit directoarea instituţiei.

Într-o altă zi m-am trezit cu o adresă de la Autoritatea Tutelară prin care se încerca instituţionalizarea copilului meu…

Cam aşa arăta viaţa acolo. De câte ori credeai că te linişteşti un pic, te lovea câte ceva. Şi poftim de cântă în cor!

Am făcut demersuri către toate instituţiile statului, către toate instanţele. Singura căreia mai rămăsese să mă adresez era Vaticanul!!!

„In justiţie, ca şi în muzică, există lăutari şi notişti”.

În timp ce căutam un document, sfătuită de avocatul meu de la vremea aceea, prin 2002, m-am înscris în audienţă la directorul instituţiei (Penitenciarul Rahova), doamna C.M. După ce m-a descusut în legătură cu dosarul meu, cu demersurile mele despre care avea cunoştinţă, mi-a spus un lucru mare, pe care îmi voi permite să îl reproduc textual: „Draga mea, în justiţie, ca şi în muzică, există lăutari şi notişti. Tu ai căzut pe mâna lăutarilor!”. Şi mi-a mai dat un sfat pe care, recunosc, nu l-am urmat. Acela de a-mi schimba atitudinea în faţa instanţelor, de a fi mai puţin acidă, de a cere cumva indulgență. Diferenţa o făcea faptul că nu aveam pentru ce să cer clemenţă.

În genul acesta de lume, în care am stat un an şi nouă luni, există nişte reguli nescrise, o solidaritate ciudată a breslelor de infractori/infractoare, o ordine şi o ierarhie incredibilă impusă prin forţă fizică, monede de schimb/troc şi multe alte situaţii sau fenomene care l-ar face să pălească pe singurul autor de carte conținătoare de psihologie penitenciară. Printre toate astea trebuie să te strecori, să înghiţi, să taci şi să mergi mai departe.

Apoi, existau glumele proaste ale gardiencelor făcute probabil pentru amuzamentul lor sau din prostie, deoarece nu am identificat un cadru legal unde să fie precizat că au voie să facă experimente cu persoanele private de libertate. Mă îndoiesc de permisiunea obţinută de la un superior în a veni la uşă, a striga numele unei deţinute, a-i spune să-şi facă bagajul că pleacă acasă, iar după 30 de minute, timp în care îţi făceai bagajul cu febrilitate, traversând emoţii de nedescris, gardianca să vină la uşă şi să îţi spună că a fost o glumă.

Este de 1000 de ori mai traumatizant să suporţi toate acestea ştiindu-te nevinovat.

Şi mai exista o cutumă. De câte ori am încercat să sesizez o nedreptate, mi s-a spus că nu e bine ce fac. Că irit factorii de decizie. Că e bine să stai în banca ta şi să nu superi pe nimeni cerându-ţi drepturile tale, deoarece se pot întoarce împotriva ta.

Image result for fetter prison

Nu vreau să se înţeleagă că militez pentru transformarea puşcăriei în pension. Sunt acolo personaje cărora eu le-aş pune lanţuri la picioare. Doar că atât timp cât ne-am angajat ca stat şi am ratificat nişte Protocoale internaţionale, să le şi respectăm. Nu ne-a obligat nimeni să transformăm Recomandările Consiliului Europei în lege. Dar asta este o altă poveste. Dacă militez pentru ceva, militez pentru ca situaţii de acest tip să nu se mai întâmple.

Pentru că suferinţa acolo capătă şi alte valenţe. Imaginaţi-vă doar cum este să ştii că nu ai făcut nimic reprobabil şi că eşti închis. Eu am înmulţit această construcţie nefericită cu 1000. Este de 1000 de ori mai traumatizant să suporţi toate acestea ştiindu-te nevinovat.

Când mi-am revăzut prima dată copilul s-a ascuns de mine
După ce am ieşit pe poartă am crezut că s-a terminat totul. Doar că nu a fost așa. Afară mă aştepta obligativitatea de a nu părăsi localitatea. Mi se părea a fi cel mai mic rău pe lângă cele ce au urmat. Au fost extrem de puţini oameni care mi-au rămas alături. Nu ştiu dacă au crezut în mine sau din milă. În rest, fie mă evitau, fie îmi reproşau, fie îşi băteau joc de mine. Alternative nu au existat.

Singura care a crezut în mine am fost eu. Când mi-am văzut prima dată copilul, până şi acesta s-a ascuns de mine. A urmat şirul descoperirilor, ce se întâmplase în lipsa mea, fapt care a generat un alt tip de durere. Şi a dezvoltat un alt tip de revoltă. La un moment dat ajunsesem să cred că şi lumea de pe stradă, care nu ştia cine sunt, are ceva împotriva mea. Prietenii n-au mai existat, mare parte din familie aşijderea.

MG_9113-600×900 copy

M-am străduit tot timpul să caut de muncă. Nu am murit de foame. Nu mi-aş fi permis luxul acesta. Dar nici bine nu mi-a fost. Cu atât mai mult copilului meu, martor la tot acest şir de bătălii personale, care şi astăzi îmi spune că a rămas în România doar pentru că exist eu, mama lui. Altfel, lua calea exilului…

În anul 2006 am făcut, extrem de mândră, şcoala de şoferi. De parcă făcusem cine ştie ce! În momentul în care mi-au solicitat cazierul, de ruşine, deoarece instructorul era un vecin, şi văzând cum arată cazierul meu, am renunţat să dau examen. Abia în anul 2009 am revenit şi am făcut şcoala de şoferi din nou, permiţându-mi luxul de a poseda permis de conducere. Apoi au fost anii de supraveghere la Serviciul de Reintegrare Socială al Infractorilor. Acelaşi tip de umilinţă. Statul pe la uşi. Aşteptatul ca persoana desemnată să se ocupe de tine – un consilier – chiar dacă în program scria ora 9:00, să te primească pe la 12:00 şi să te supună unui tir de întrebări şi să te privească sceptic. Şi la plecare să îţi spună: „Dacă nu vii data viitoare, ajungi înapoi, ştii asta!?”.

Sau să îţi bată sectoristul la uşă şi să îţi spună în gura mare, după ce a pus vecinii în temă că au în bloc o infractoare, că el nu vrea probleme pe tarlaua lui. Sau să mergi să îţi ridici actul de identitate şi să te trezeşti reţinută şi încărcată într-o dubă pentru că eşti dată în urmărire şi în sfârşit te-au prins. Şi, după ce îşi dau seama că a fost o eroare, să îţi spună impertinent: „Valea acasă!!!”.

Am așteptat 4 ani pentru revizuire
Prima rază de lumină a venit în anul 2007, când avocatul de la APADOR-CH m-a anunţat că cererea noastră adresată Curţii Europene a fost admisă în principiu. O gură de aer proaspăt care, după atâta viaţă trăită sub semnul întunericului, m-a făcut să nu renunţ. Ajunsă la capătul puterilor, blamată de toată lumea, m-am strecurat tot timpul să trec neobservată sau să nu cumva să urc în tramvai fără bilet. Şi atunci am luat decizia să urmez cursurile unei facultăţi de Drept, chiar dacă vocaţia mea ar fi fost alta. Ştiam că mai e drum lung şi că am nevoie să ţin situaţia sub control din punct de vedere juridic, mai ales că resursele mele financiare erau extrem de limitate.

Ajunsă la capătul puterilor, blamată de toată lumea, m-am strecurat tot timpul să trec neobservată sau să nu cumva să urc în tramvai fără bilet.

Toată perioada cât a durat procesul la CEDO devenisem un soi de obişnuită a arhivelor. Mi se solicitau documente din dosar și aproape totdeauna le-am obţinut extrem de greu. Ba nu era dosarul, ba era în arhiva nu ştiu care, ba era la Ministerul de Externe, dar niciodată unde trebuia.

Related image

În felul acesta au trecut zile şi ani din viaţa mea. Zile în care a trebuit să mint sau să omit să spun adevărul prin locurile pe unde lucram sporadic să pot să mă conformez anumitor solicitări ale CEDO sau APADOR-CH, care cereau timp, aşteptare şi un du-te vino continuu între instituţiile statului.

În 2009 a venit decizia Curţii Europene. Care a stabilit fără echivoc faptul că nu am avut parte de un proces echitabil, că mi-a fost încălcat dreptul la apărare, că prezumţia de nevinovăţie nu a funcţionat în cazul meu şi, de asemenea, că un alt principiu important a fost încălcat, anume egalitatea de arme. Şi peste toate acestea s-a constatat nelegalitatea arestării mele. După care a urmat cererea de revizuire admisă de Înalta Curte. Iar din acest moment am luat-o de la capăt. După ani de zile am avut certitudinea că se vor fi schimbat multe. Încă odată m-am înşelat amarnic. Imaginaţi-vă că între ICCJ şi Judecătoria Sectorului 1 ar fi aproximativ 2 km, în aprecierea mea. Dosarul meu aflat pe circuit, după motivare, între ICCJ şi Judecătoria Sectorului 1 a făcut 7 luni. Timp în care nu îl găsea nimeni. Abia după 7 luni şi după o sumedenie de demersuri, l-am găsit împreună cu grefiera din Arhiva Penală sub nişte saci de gunoi și resturi din acelea rămase în urmă reparaţiilor şi zugrăvelii, într-o încăpere de pe holul Arhivei Penale. Fiat Justiţia!

Dacă ar fi să vorbesc despre rejudecarea cauzei, şi acolo se vede cu ochiul liber o altă serie de nereguli şi eşecuri ale sistemului de justiţie românesc. Spun asta pentru a nu da nume, evident.

Acest dosar a stat aproape 2 ani pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 fără să se întâmple nimic, în afara stabilirii unui cadru procesual greşit. Abia după 2 ani de zile a început rejudecarea propriu-zisă. Şi ca grămada să aibă şi vârf, se constată că Judecătoria Sectorului 1 a pierdut două volume din urmărirea penală. A început un alt periplu de muncă, şi timp, să poată fi refăcute. Care, uşor, uşor s-au refăcut. Dar a însemnat timp cum spuneam, nervi întinşi la maximum şi accente de paranoia, convinsă fiind că cineva în mod cert are ceva cu mine.

Acest dosar a stat aproape 2 ani pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 fără să se întâmple nimic.

În aceşti 4 ani şi ceva cât a durat revizuirea – termen rezonabil, nu? – lună de lună, câteodată chiar de două ori pe lună, la fiecare termen de judecată am fost în sală. Chiar şi când aveam examene de susţinut.

Toate acestea lasă urme. Urme extrem de adânci care nu se mai şterg vreodată. Nu am cum să uit, chiar dacă mi-aş dori, anii ăştia de trăiri la extreme. La marginea lumii, pentru că refuzi să faci parte din ea. De ruşine. Sau pentru că lumea nu te vrea. Şi lumea are valori în care tu nu mai ai ce să cauţi, fiindcă eşti excomunicat. Absolvirea mea de vinovăţie, venită după 15 ani şi datorată în proporţie de sută la sută hotărârii CEDO, mă plasează în zona celor de care statului, al cărui cetăţean sunt, nu i-a păsat vreodată. Doar că nu a avut încotro la un moment dat şi a trebuit să procedeze în consecinţă. Şi a făcut-o în momentul în care am obosit, în care am simţit că nu mai pot, în care o serie de diagnostice s-au aşezat silenţios peste mine.

Image result for abasement

Toate lucrurile bune din aceşti ani mi-au ieşit cam de trei, patru ori mai greu decât unui om normal. Pentru că permanent am trăit cu teama că se va afla, că voi fi dată afară, că voi fi supusă încă odată oprobiului public.

Îmi aduc aminte doar de admiterea la Şcoala Doctorală din 2013. La un moment dat nu mai aveam nimic în cap şi urma să intru în faţa comisiei de admitere, pentru că îmi imaginam tot timpul cum unul dintre membri îmi va striga în faţă să ies afară pentru că într-o instituţie de prestigiu nu au ce cauta foşti puşcăriaşi. Acesta a fost genul de vise care m-au însoţit în toți aceşti 15 ani.

Încă odată bat la porţi străine pentru a-mi afla echitatea.

Finalul poveştii, spusă pe repede-nainte, mă plasează din nou la începutul ei. Încă odată bat la porţi străine pentru a-mi afla echitatea mea, de data aceasta. Pentru că am învăţat să-mi fie respectate drepturile, am cerut pe cale legală statului român o reparaţie. Pentru toată suferinţa mea. Pentru nedreptatea făcută. Pentru timpul stat în închisoare. Pentru moartea tatălui meu. Şi mai ales pentru trauma, frica şi drama copilului meu. Şi am fost umilită din nou. Dar asta este o altă filă din cartea vieţii mele, pe care se pare că tot o instanţă internaţională o va aşeza în matca ei firească. Şi mai ales echitabilă.

Povestea de mai sus este doar o mică parte din experienţa acelor ani.

Am supravieţuit tuturor acelor încercări.

Scriu despre ele pentru că am încredere că putem schimba lucrurile şi putem începe schimbarea prin a arata abuzurile, a vorbi despre ele şi a arăta semenilor mei că se poate.

Şi mai ales prin a lupta împotriva abuzurilor cu toată puterea, până la capăt, şi a nu ne resemna vreodată atunci când sistemul devine nedrept…

???????????????????????????

***
Daniela Tarău s-a angajat, la începutul lunii iunie a anului 2000, la o firmă care recruta forţă de muncă pentru străinătate pe un post de secretară. Societate la care a lucrat trei săptămâni, din cauza faptului că o urgenţă medicală a trimis-o în sala de operaţie pentru o intervenţie chirurgicală serioasă pe fondul unor probleme de sănătate mai vechi. La câteva luni de zile după această poveste, a primit acasă o citaţie prin care apărea ca martor într-un dosar penal, fiind vorba despre societatea comercială la care a lucrat trei săptămâni şi unde s-au petrecut ceva nereguli comise de unul dintre asociaţi.

În ziua în care s-a prezentat ca martor, a fost reţinută, iar a doua zi Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a emis mandat de arestare sub acuzaţia de înşelăciune, mandat prelungit timp de 21 de luni, mai exact 1 an şi 9 luni. După 11 luni de arest, în luna ianuarie 2001, Judecătoria Sectorului 1 a condamnat-o pe aceasta la 3 ani şi 3 luni închisoare fără niciun fel de probă, doar pentru faptul că a lucrat o perioadă extrem de scurtă în firma aceea, într-o poziţie ce nu îi conferea nicio posibilitate de a lua decizii. După încă 10 luni, atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Curtea de Apel au pus-o în stare de libertate, pentru ca, într-un final, Tribunalul să admită apelul acesteia şi să îi aplice o altă pedeapsă: 3 ani cu suspendare şi 6 ani termen de încercare, pedeapsă care a şi rămas definitivă în faţa instanţei de recurs, în luna decembrie a anului 2003. Acesta a fost momentul în care Daniela Tarău, susţinută de APADOR CH, a înaintat o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţă internaţională care în anul 2009 îi dă câştig de cauză prin condamnarea statului român pentru încălcarea drepturilor acesteia. În anul 2009 a cerut revizuirea cazului său, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet de 9 judecători a admis revizuirea şi a casat toate cele trei sentinţe date de instanţele naţionale, începând practic o nouă judecată, care a durat 4 ani şi ceva, finalitatea constând în achitarea Danielei Tarău în martie 2015.

Ulterior, aceasta a acţionat statul român în judecată pentru repararea erorii judiciare a cărei victimă a fost. Tribunalul Ilfov învestit cu această cerere a admis-o şi i-a acordat despăgubiri morale în cuantum de 900.000 de euro, considerând speţa fără precedent atât ca întindere în timp, cât şi ca suferinţe provocate. Statul român a apelat sentinţa despre care vorbim şi a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 100.000 de euro, motivând halucinant că aceasta s-ar îmbogăţi fără just temei.

Acum, Daniela Tarău a făcut cerere de revizuire a acestei sentinţe şi s-a adresat din nou Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru încălcarea drepturilor sale cu privire la procesul de reparare a erorii judiciare.
http://www.qmagazine.ro/15-ani-cautarea-dreptatii_336848.html

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

PoliticSebastian Burduja propune o întâlnire cu părţile implicate în problema gunoiului şi constituirea unui grup de lucru

EconomieBogdan Chiriţoiu: 2020 a fost clar un an diferit; pe ansamblu economia noastră a mers surprinzător de bine

ExternMarco Badea: Moștenirea politică a lui Netanyahu nu va fi o națiune mai sigură, ci o societate israeliană profund fracturată, care trăiește în spatele zidurilor

SocialManuela Catrina: Ne luptam cu birocratia, iar unii cred ca hartia e mai safe

EvenimenteAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

CulturaIonuț Vulpescu: Proiectul pe care l-am inițiat, prin care mi-am propus să rezolv una dintre problemele dificile cu care se confruntă în special muzeele, a devenit lege!

EditorialCorneliu Vișoianu: Voluntarul și Club România după 10 ani | Bogdan Gavrilă, Spiritul Voluntarului care dă, fară să aștepte răsplată ci doar construiește ”Zero-risk” society



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe