de Floriana Jucan

Cei 40 de ani pe care îi împlinesc la 1 decembrie mă găsesc în fața întrebărilor fundamentale: Cine sunt? De unde vin? Spre ce mă îndrept? Poate nu întâmplător, la capătul acestui Exod personal studiez, la Universitatea București, iudaismul în toată complexitatea lui teologică și istorică. Învăț ebraica biblică, interpretez Vechiul Testament (observând deturnările de sens ale Septuagintei) și călătoresc cu Abraham din Haran până la Hebron.

Am traversat, oare, Deșertul destinului meu, acela care în accepțiunea veterotestamentară reprezintă purificarea, autonomia, libertatea,

descoperirea eului și singurul loc unde Dumnezeu vorbește? Ceea ce știu cu certitudine este că n-am simțit exilul, neantul și labirintul – în care, uneori, m-a cuprins disperarea – decât printre oameni, niciodată în mine însămi.

Mi-am construit o lume populată cu operă, cu plimbări de „hoinar singuratic” a la Jean Jacques Rousseau, cu identități multiple împrumutate de la personajele cărților pe care am adormit întotdeauna, o lume în care am dăruit și în care am fost binecuvântată cu psihanodii celeste atunci când mă întrebam unde mi-e sufletul din trup.

Am învățat să nu mai judec oamenii și, mai ales, să le accept cu indulgență limitele. Să încerc să le schimb viața doar atunci când aveam certitudinea că face parte din golgota mea, nu din destinul lor. Într-o formă perversă de egoism, am dăruit pentru a fi fericită eu.

Nu mă tem de ani, mă tem de întunericul interior pe care l-am regăsit în atâția oameni tineri.

Aniversarea aceasta mă găsește în epicentrul dihotomiei dintre omul religios și omul intelectual care trăiește în mine. Cu cât mă scufund mai mult în Maimonide, care mă învață credința rațională și nu emotivă, cu atât vreau să cred că mai întâi a fost atotputernicia Domnului, pentru a fi mai apoi neputința lui Dumnezeu în fața ororilor lumii. Cu cât devin mai volteriană, cu atât am mai multe întrebări pentru rabini… într-un perpetuum mobile al incertitudinilor despre repere pe care mi le-aș dori fixe.

Gabriel Liiceanu scria undeva că cea mai mare realizare a unui om este să-și dea sieși un Destin. Dacă îmi amintesc începuturile mele triste, sărace, anii copilăriei „muriți” și nu trăiți la căminul săptămânal de unde mă lua acasă mama sâmbăta și duminica, lipsa și căutarea permanentă (de mai târziu) a figurii tutelare paterne și mă văd astăzi realizată social, profesional, dar mai ales spiritual și intelectual (tocmai pentru că sunt încă pe drumul spre Adevăr și nu m-am oprit crezând că l-am găsit deja!), cred că sunt un om realizat.

N-am copii, dar am fost înnobilată cu teofanii de care puțini muritori au avut parte. „Pedeapsa” lor este că nu pot povesti despre ele.

E ziua mea și mai toți din jurul meu m-au întrebat ce îmi doresc? Îmi doresc să fiu mai înțeleaptă, dar și să nu-mi găsesc niciodată liniștea aceea care mi-ar opri evoluția și care m-ar putea priva de transgresiuni în urma cărora voi fi alta, mai bună și mai smerită.

Îmi doresc să nu-mi pierd vreodată conștiința propriei finitudini și mai ales îmi doresc ca Îndoiala să nu fie niciodată mai puternică decât Credința.

Text aparut in Jurnalul National