În ultima perioadă asistăm la discuții intense cu privire la reducerea cu 5% a contribuțiilor sociale, discuții care au venit cu o premieră inedită: o parte importantă a mediului de afaceri privește această măsura cu îngrijorare, îngrijorare exprimată public cu destulă forță. De ce oare se întâmpla acest lucru? Să ne fi afectat criza sau exploziile solare rațiunea în așa hal încât să nu dorim o scădere, semnificativă totuși, a costului muncii? Răspunsul este în cu totul altă parte: mediul de afaceri românesc a învățat că atunci când guvernul dă cu o mâna, ia cu amândouă. După ce la începutul anului a mărit accizele prin cursul de schimb cu 6,5%, a introdus o acciză suplimentară la benzină și motorină, a introdus impozitul pe investiții, contribuția la asigurări de sănătate pentru veniturile din chirii pentru a genera venituri suplimentare de aprox. 2,5 miliarde de lei (asta după ce în 2012 și 2013 introdusese sau mărise și alte taxe), cum să crezi că o măsură care generează un minus al veniturilor bugetare de 5 miliarde de lei în 2015 nu se va solda cu o cavalcadă de alte taxe?
Suntem însă condamnați să nu mai ieșim din acest cerc vicios al deficitului/majorării taxelor?
Răspunsul meu la această întrebare este unul scurt și răspicat: NU!
Două sunt direcțiile în care trebuie acționat. Prima, și cea mai importantă, este reducerea evaziunii/îmbunătățirea colectării. Conform ultimului raport al Consiliului Fiscal, evaziunea a ajuns la 16% din PIB, ceea ce înseamnă 24 de miliarde de euro. Să traducem: 2.000 km de autostradă, chiar și la prețuri “românești” – în fiecare an! Am scris de-a lungul timpului despre acest subiect, chiar într-o vreme în care prea puțini vorbeam despre acest subiect, nu o să o fac în acest articol.
O sa mă refer la cea de a doua direcție în care consider eu că trebuie acționat: îmbunătățirea legislației fiscale. Aș zice chiar reformarea modului de calcul și plată a contribuțiilor sociale obligatorii, simplificarea legislației și așezarea ei pe principii și baze morale.
Pentru o mai ușoară înțelegere, structurez acest articol în trei părți:
(i) situația actuală – pentru a înțelege cauzele problemelor cu care ne confruntăm;
(ii) o posibilă soluție – pentru a vedea că situația nu este fără ieșire;
(iii) impactul soluției propuse.
i) Situația actuală
Începând cu 2011, contribuțiile sociale obligatorii au fost incluse în Codul fiscal, pentru o mai coerentă reglementare. Aceasta operațiune a fost una mai degrabă “cosmetică”, deoarece introducerea contribuțiilor sociale obligatorii în Codul Fiscal a fost făcută pur și simplu prin translatarea prevederilor deja existente în diferite legi speciale, din acele legi în Cod (mai întâi pentru activități dependente, mai apoi – în 2012, și pentru restul). Singurul câștig important a fost declarația unică pe care angajatorii au putut să o depună, aceasta înlocuind 6 alte declarații fiscale.
Această operațiune nu a rezolvat însă niciuna dintre problemele sistemului, nu a redus sarcina fiscală și evident nu a dus la creșterea conformării voluntare.
În opinia mea, principala problemă cu care se confruntă sistemul de reglementare a contribuțiilor sociale obligatorii ține de moralitatea legii. Chiar dacă poate părea ciudat să aduc în discuție moralitatea legii, cred că nu este deloc lipsit de importanță acest aspect.
În februarie 2013 am prezentat următoarea schemă logică de funcționare a sistemului nostru de contribuții sociale obligatorii:
Această schemă ne arată în primul rând cât de incredibil de complicat este sistemul nostru de contribuții sociale. Vedem cum pentru fiecare tip de venit avem o altă sarcină fiscală totală (contribuții sociale obligatorii plus impozit pe venit). Cea mai mare sarcina fiscală este, așa cum evident știam cu toții, pe veniturile din contracte de muncă. Pentru celelalte tipuri de venituri sarcina fiscală este semnificativ mai mică, așa cum reiese și din tabelul de mai jos:
O astfel de legislație, pe lângă o administrare dificilă, are câteva efecte perverse.
Primul dintre ele: creează mai multe categorii de cetățeni români.
Prima categorie, și cea mai numeroasă, este a cetățenilor de rangul 2: cei care nu au opțiunea unor aranjamente fiscale speciale (adică “excepții”) pentru că, așa cum spune bardul, “când s-o ‘părțit norocu’, o’ fos’ duși la lucru”. Aici îi includ pe toți cei care își câștigă veniturile în principal din muncă, fizică sau intelectuală, în baza contractelor individuale de muncă.
Cea de a doua categorie, sunt privilegiații care pot să își aranjeze relațiile contractuale astfel încât să evite contractele de muncă, mult prea împovărătoare fiscal. Aici includ cea mai mare parte a profesiilor libere (inclusiv pe mine), persoanele care obțin venituri din drepturi de autor, investitori în diverse domenii.
După cum vedem, în țara noastră munca nu este bine văzută, deci nu trebuie să zicem că “muncim”, orice altceva fiind de preferat: “prestăm servicii”, “facem management”, “creăm” sau chiar “investim”…
Acesta este și motivul pentru care noi încă nu avem o clasă mijlocie puternică: prin supraimpozitarea muncii și subimpozitarea câștigurilor de capital (mult mai pregnant înainte de 2005, dar și după), s-a îngreunat dezvoltarea segmentului de populație care ar trebui sa fie cel mai numeros și pe care ar trebui să se sprijine statul, dar s-au creat și condițiile apariției unei clase foarte subțiri de oameni foarte bogați.
Al doilea efect pervers a fost acela că ne-a învățat că șmecheria este mai bună decât seriozitatea, ocolișurile decât calea dreaptă. Acesta este rezultatul unei sarcini fiscale mult prea apăsătoare pentru veniturile din muncă – pe de o parte, coroborat cu păstrarea unor tratamente mult mai avantajoase pentru alte tipuri de venit – pe de altă parte. Fie că s-au numit convenții civile (la sfârșitul anilor 90), microîntreprinderi (2000 – 2008), PFA-uri sau drepturi de autor (în prezent), întotdeauna legiuitorul a avut grijă să creeze “portițe”. În mod absolut normal și previzibil, o astfel de abordare legislativă a determinat contribuabilii să folosească soluțiile oferite de lege pentru a plăti semnificativ mai puține contribuții sociale. Acesta este motivul pentru care, pe de o parte numărul salariilor mari a rămas foarte mic și după introducerea în 2005 a cotei unice, dar și pentru care de-a lungul timpului am avut un număr foarte mare de microîntreprinderi sau PFA.
Cel de al treilea efect pervers este acela că acest sistem creează complicități. “There is no free lunch” spun americanii. La fel este și cu contribuțiile sociale, există riscul retratării fiscale. Avem două exemple recente în istorie când “organul” a materializat acest risc: TVA la tranzacții imobiliare și TVA la drepturi de autor…
Cred cu tărie că trebuie să începem să ne gândim mult mai serios la moralitatea legilor fiscale. Nu este deloc sănătos să ne complăcem în situația în care suntem în acest moment, sau pur și simplu să ne bucurăm că noi putem cumva să ocolim contractele de muncă. Pe termen lung, pierdem cu toții.
i) O posibilă soluție
Orice soluție pentru reducerea sarcinii fiscale pe muncă trebuie, în opinia mea, să respecte câteva aspecte de bază:
– Contribuțiile sociale obligatorii nu sunt impozite, ele sunt plăți care implică contraprestații, care nu sunt însă direct proporționale cu contribuțiile plătite. Solidaritatea socială nu poate fi fără limită, în caz contrar ea nu mai este acceptată, este percepută ca fiind o formă de jaf. Din acest motiv este obligatoriu ca baza de calcul a contribuțiilor sociale să fie plafonată la un nivel rezonabil. Cu cât este mai mic acest nivel, cu atât mai ușoară va fi conformarea. Normal ar fi, în opinia mea, ca nivelul să fie egal cu salariul mediu, dar din păcate acest lucru nu este posibil: golul de venituri la buget ar fi pur și simplu de nesuportat. Astăzi, un plafon rezonabil ar putea fi egal cu 3 sau 4 salarii medii, în funcție și de cota agregată a contribuțiilor sociale.
– Dacă tot vorbim de solidaritate, sărăcia nu trebuie impozitată. Baza de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii pentru veniturile mici și foarte mici trebuie să fie diminuată cu deducerea personală de baza.
– Și nu în ultimul rând, să nu creeze câștigători sau învinși. Sarcina fiscală totală trebuie să depindă exclusiv de mărimea venitului și nu de tipul venitului. Sarcina fiscală trebuie să se sprijine pe o bază cât mai largă, nu pe una subminată de excepții. Apropo’, v-ați întrebat vreodată de ce oamenii beți merg crăcănați? Pentru că au nevoie, la fel ca și bugetul, de o bază de sprijin mai mare decât pentru mersul normal…
Schema logică de funcționare a unui astfel de sistem ar fi următoarea:
După cum observați, este mult mai simplă, mai ușor de înțeles și de aplicat decât cea anterioară.
iii) Impact
Știm că o reducere propusă acum de 5% a contribuțiilor sociale va genera un minus de aproximativ 5 miliarde de lei.
Atrag atenția asupra faptului că speranța unei evoluții a veniturilor bugetare de genul celei avute de impozitul pe venit în perioada 2005 – 2007 (când ponderea impozitului pe venit a crescut de la aprox. 2,7% din PIB la aprox. 3,6% din PIB) este deșartă, din mai multe motive:
a) În primul rând, reducerea este mult mai mică și nu va determina o creștere semnificativă a conformării voluntare. La sfârșitul lui 2004 impozitul a fost redus de la 40% la 16%, adică de aproape 3 ori. Chiar și dacă ne raportăm la rata medie de impozitare de 22% scăderea a fost procentual de aproape 3 ori mai mare;
b) În al doilea rând, scăderea de atunci a cotei de impozit pe veniturile din salarii și activități independente a fost însoțită și de creșteri semnificative de impozit pentru alte venituri. Impozitul pe dividende a crescut de la 5% la 16%, impozitul pe câștigul din vânzarea titlurilor de participare a crescut de la 1% la 16% și a fost introdus impozitul pe câștig și mai apoi pe venitul din vânzarea bunurilor imobile din patrimoniul personal;
c) În al treilea, dar nu în ultimul rând, modificările legislației cu privire la microintreprinderi (dublarea impozitului pe venitul microintreprinderilor, creșterea impozitului pe dividende, interzicerea folosirii regimului preferențial pentru consultanță, retratarea impozitului în cazul depășirii plafonului) au determinat o migrație masivă a contribuabililor din zona contractelor „pe micro” în cea a contractelor „pe PFA”. Acest lucru a crescut evident sumele pentru care se datorează impozit pe venit. Estimez că aceasta este principala sursă a creșterii acestui tip de venit bugetar (impozitul pe venit).
Care ar fi însă impactul propunerilor făcute de mine mai sus?
Pe baza datelor din iunie 2012 (nu sunt mult diferite de cele de astăzi), am calculat impactul unei reduceri tot cu 5% a contribuțiilor sociale, dar coroborată cu așezarea sistemului conform schemei logice de mai sus, coroborată cu plafonarea bazei de calcul a contribuțiilor sociale la 3 salarii medii și scăderea deducerii personale din baza de calcul a contribuțiilor sociale (nu numai a impozitului pe venit) iar impactul a fost unul aparent greu de anticipat: plus 2,2 miliarde de lei!
Același rezultat cu cel pe care ni-l propune azi guvernul (minus 5 miliarde de lei) l-am obținut prin reducerea cu 15% a contribuțiilor sociale și plafonarea bazei de calcul ceva mai sus, la 4 salarii medii…
Cifrele de mai sus sunt calculate “static”, fără a ține cont de creșterea economică pe care o astfel de reformă ar putea să o aducă, de numărul de locuri de muncă scoase la lumină de scăderea masivă a sarcinii fiscale pentru salariile mici, de efectele pe care o mai ușoară administrare le va aduce, de costurile reduse de administrare. Calculele au fost făcute luând în calcul doar fotografia unei luni și înmulțirea cu 12 a rezultatului…
De aici și acel NU categoric de la începutul articolului… Știm că se poate, am arătat cum, trebuie doar voință politică pentru a analiza, decide și pune în practică soluțiile. Dacă guvernul vrea să ne asumăm riscul unui deficit de 5 miliarde de lei, de ce nu reduce deci cu 15% contribuțiile?
