Evaziunea fiscală este, astăzi, un subiect la ordinea zilei. Era şi atunci când am început să lucrez în fiscalitate, în urmă cu 17 ani. E mai mult decât sigur că va fi un subiect şi atunci când eu nu voi mai lucra, peste 25 de ani… Evaziune există în toate ţările, civilizate sau mai puţin civilizate, diferenţa dintre ele fiind nivelul acesteia, adică ponderea economiei nefiscalizate în totalul economiei naţionale. La noi această pondere este foarte mare, mult mai mare decât în majoritatea ţărilor din UE, comparabilă doar cu Bulgaria (dar Bulgaria a început un amplu proces de restructurare şi informatizare a administraţiei fiscale şi este foarte probabil că o să rămânem singuri la coada Europei). Nu vom mai avea nici măcar scuza “grelei moşteniri”…

Mereu am vorbit de nevoia ca statul să ia măsuri foarte ferme de combatere a evaziunii. În octombrie 2009, la o întâlnire a Preşedintelui cu oameni de afaceri, am atras atenţia asupra faptului că evaziunea afectează siguranţa naţională. Câteva luni mai târziu, evaziunea şi-a găsit loc pe lista de ameninţări la siguranţa naţională şi au început să apară unele măsuri. Din păcate, multe dintre acestea au fost ineficiente, iar astăzi situaţia este doar puţin mai bună decât era în 2010. Ce ar putea fi făcut? Din fericire, soluţii există. Din păcate, ele depind de o voinţă politică ce pare a nu exista.

În opinia mea, sunt două direcţii în care trebuie acţionat: (i) o mai bună reglementare şi (ii) o mai bună administrare. Inteligent, nu? Cum facem, însă, acest lucru ?

1. În ceea ce priveşte TVA

Aici avem de-a face cu două tipuri de probleme diferite, care trebuie combătute cu mijloace specifice :

• marea evaziune, în special cea de tipul ‘missing trader’;

• mica evaziune, cea făcută de comerciantul din retail care vinde fără să emită bonul fiscal.

Marea evaziune este, din păcate, favorizată de modul în care funcţionează TVA: taxare inversă la achiziţiile intracomunitare, taxare normală la tranzacţiile naţionale. Acest mecanism permite intermediarului să cumpere fără TVA dintr-o altă ţară din UE şi să colecteze TVA la vânzarea către un cumpărător român. Intermediarul evazionist va dispărea cu sumele astfel colectate, iar statului îi ramane prea puţin de făcut după ce a descoperit că intermediarul nu şi-a achitat datoriile. Au fost luate unele măsuri (registrul operatorilor intracomunitari, OMF 1984/2011), însă acestea au fost o glumă: bună pentru evazionişti (pentru că au putut şi pot fi în continuare extrem de uşor ocolite), proastă pentru contribuabilii corecţi (pentru că le-a complicat viaţa şi le-a generat riscuri în plus). A mai fost o astfel de glumă: transferul părţilor sociale doar după o perioadă de opoziţie de 30 de zile. Şi această condiţie este extrem de uşor de ocolit.

Ce poate fi făcut? Cea mai eficientă măsura ar fi taxarea inversă în toate tranzacţiile B2B în UE (indiferent că vorbim de tranzacţii intracomunitare sau de tranzacţii naţionale). Din păcate, ea nu este posibilă, pentru că Directiva 112/2006 nu permite aşa ceva. România ar trebui, însă, să introducă taxarea inversă în toate domeniile în care directiva o permite şi să genereze discuţii la nivelul Consiliului pentru a modifica Directiva. Sunt sigur că va avea aliaţi puternici (Germania şi Austria au mai încercat în trecut, fără succes, însă, din cauza opoziţiei ‘latine’). În plus, România ar trebui să renunţe la inepţiile prevăzute în OUG 54/2010 (ROI şi perioada de opoziţie de 30 de zile) sau în OMF 1984/2011 (scoring şi control de la Gardă pentru acordarea codului de TVA) şi să introducă măsuri de tip KYC (similar cu cerinţele bancare) în ceea ce priveşte acţionarii companiilor înregistrate în România.

Articol integral, publicat pe http://cursdeguvernare.ro