OraNoua.ro
Publicat în 18 decembrie 2013, 02:00 / 238 elite & idei

Floriana Jucan – Gabriel Vlase: Mai bine ne apărăm în Afganistan decât la Craiova

Floriana Jucan – Gabriel Vlase: Mai bine ne apărăm în Afganistan decât la Craiova

de Floriana Jucan

Un deceniu de activitate ca deputat în Parlamentul României, şef de comisie specială pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe  şi, mai recent, șeful delegației noastre la Adunarea Parlamentară a NATO, Gabriel Vlase a devenit primul parlamentar român ales vicepreședinte al AP NATO. Despre Carta Albă a Armatei și despre strategia națională în acest domeniu, într-un interviu pentru Q Magazine.

În urmă cu o lună, aţi devenit primul parlamentar român care a fost ales în conducerea Adunării Parlamentare NATO, ca vicepreşedinte.

Trebuie spus că postul pe care am reuşit să-l câştig nu era rezervat României sau mie ca persoană. Am intrat în competiţie cu un contracandidat din Olanda. Reuşita este, în egală măsură, pentru România. A contat mult în acest exerciţiu experienţa de două legislaturi în relaţia de lucru cu acest organism, mai întâi ca membru, iar apoi ca șef al Delegaţiei Parlamentului României la AP NATO.

Vi s-au schimbat prioritățile pe linie de securitate şi apărare din noua postură?

Obligaţiile au crescut, și ele sunt mari consumatoare de timp. Am făcut deja câteva misiuni împreună cu preşedintele AP NATO, Hugh Bayley, dar preiau şi alte activităţi pentru a-mi ţine promisiunea făcută plenului AP NATO la validarea mea în noua funcţie. Este vorba de consolidarea legăturilor Alianţei cu parlamentele statelor membre, de dezvoltarea conştientizării şi înţelegerii de către parlamentele statelor aliate a problemelor-cheie de securitate, de creşterea transparenţei politicilor NATO în lumea turbulentă de azi şi, nu în ultimul rând, de mai bună adaptare a Alianţei la schimbările care se petrec în mediul global de securitate.

Aveţi un doctorat în „ştiinţe militare şi informaţii” la Academia Naţională de Informaţii. Cât de mult se implică „comunitatea informaţiilor” în lupta pentru supremaţia politică în România?

Serviciile de informații lucrează doar în interesul național, fiind în slujba instituțiilor statului şi nu în slujba persoanelor care conduc vremelnic aceste instituții… Sigur că pot apărea derapaje, în sensul în care unii pot folosi informațiile în alte interese decât cel național, pentru asta existând control parlamentar, CSAT, etc… Pot să vă spun din propria experiență că aceste derapaje nu sunt mai multe sau mai puține decât în orice altă ţară democratică, neavând o pondere atât de mare pe cât pare din afară.

Apărarea naţională nu are linişte!

În ultima sută de ani, Armata Română a trecut prin cel puţin trei transformări, de fiecare dată în urma încheierii unui război. După Primul Război Mondial am avut nevoie de „savoir fair-ul” francez, după Al Doilea Război Mondial, transformarea ne-a fost impusă de ruşi şi după finalul Războiului Rece, când aceasta a fost asumată datorită apartenenţei noastre la NATO. Totuşi, au trecut 24 de ani de la Revoluţie. Cât timp mai durează această transformare? Avem şansa de a vedea acest proces finalizat?

Am ştiut de la început că transformarea în acest sector vital reprezintă un proces de durată. În parcursul nostru de pregătire, experţii NATO ne-au avertizat că şi statele admise în etapele anterioare de extindere îşi continuau reformele şi aveau încă de parcurs anumite etape. Sigur că sunt şanse de a vedea acest proces de reformă finalizat, dar la fel de sigur este că atunci când se va înfăptui ce ne propunem în acest moment vor exista deja alte priorităţi care ne vor obliga să continuăm efortul de transformare. Procesul de reformare militară în lumea de azi nu poate fi imaginat ca unul secvenţial. El este permanent şi dependent de dinamica securităţii din toate punctele de vedere. Apărarea militară rămâne un pilon important de putere a statului, deci nu putem să sperăm la „linişte” din acest punct de vedere.

Unul dintre obiectivele pe care le-am regăsit expuse în Carta Albă a Apărării este transformarea regiunii Mării Negre într-un areal geostrategic al cooperării, securităţii şi stabilităţii. Este acesta doar un deziderat sau se întreprind acţiuni reale pentru acest scop? Şi care este succesul acestui concept în condiţiile unor virulente reacţii ale Rusiei în a-şi proteja vechea sferă de interese şi a reticenţelor Turciei în a permite NATO să se instaleze solid în Marea Neagră?

Regiunea Mării Negre este în mod cert de importanţă majoră pentru securitatea României. Amploarea  problemelor care pot genera impasuri de securitate aici nu scade, ci se extinde. Trebuie să fim  realişti şi să remarcăm că statele riverane Mării Negre au optat întotdeauna în istorie să-şi salveze securitatea proprie căutând aliaţi în afara acestui bazin, fie că au privit spre Occident, fie spre Orient, fie spre Est. Din păcate, situaţia nu este cu mult diferită nici în prezent. Cu diverse ocazii, marile puteri au recunoscut ca o eroare faptul că nu au perseverat în a defini o politică specifică şi fundamentată cu privire la Marea Neagră. Conştientizarea acestui minus s-a produs abia după ce relaţiile de adversitate între riveranii la Marea Neagră s-au osificat, iar conflictele din zonă s-au individualizat, devenind mai mult sau mai puţin „îngheţate”. Da, este în interesul României ca arealul Mării Negre şi cel învecinat riveranilor la Marea Neagră să devină unul de cooperare, stabilitate şi securitate. Cât despre instalarea NATO aici s-ar impune consideraţii pe care le putem dedica într-o convorbire ulterioară. Alianţa are acum trei state membre riverane la Marea Neagră, ceea ce contează în echilibrul de putere regional şi, totodată, dau o serioasă amprentă NATO acestei regiuni. Pentru România, acest fapt are o semnificaţie aparte, întrucât suntem stat de graniţă estică pentru Alianţă.

Despre apărarea naţională: între blazon şi eficienţă

O Armată nu poate fi mai bogată decât ţara pe care o deserveşte, dar, în acelaşi timp, o Armată eficientă presupune costuri ridicate, şi nu numai pentru echipare. Cât de disponibil este factorul politic pentru a aloca sumele bugetare necesare pentru funcţionarea corectă a sistemului militar, ţinând cont, de exemplu, de sumele enorme pentru achiziţionarea a doar câteva avioane multi-rol?

Văd că discuția cu dumneavoastră devine o provocare, pe măsură ce îmi puneți întrebări tot mai subtile.

Mă inspirați!

Asociind atât de bine mai multe sensuri de interogaţie strategică, îmi daţi o certă satisfacţie. Întrebarea-cheie la care așteptaţi de fapt un răspuns este: „Cum trebuie să fie o armată eficientă, mai mică, mai mare, mai uşor sau mai greu de bugetat?”. Nimeni nu are reţete perfecte sau deplin agreate la aceste întrebări, începând cu liderul mondial în domeniul militar, respectiv SUA. Motivul stă în „economia apărării”, care este factorul de care guvernarea oricărei ţări trebuie să ţină seama în concertul politicilor nationale. Dar conceptele de securitate modernă nu mai sunt confiscate exclusiv de agresiunea militară externă. Securitatea modernă are o „garderobă” foarte extinsă, implicit înfăţişări multiple, iar „cyber” terorismul, de exemplu, nu poartă nici uniformă militară şi nici nu este revendicat din punct de vedere statal.

Și cred că acesta va fi războiul viitorului, dacă tot vorbim de costuri versus eficiență. O armă convențională poate costa două milioane de euro, în timp ce un virus între 3.000 și 50.000 de euro. Nemaivorbind că în timp ce unei rachete îi ia 33 de minute să atingă targetul, unei arme cibernetice îi ia secunde.

Așa este, războiul cibernetic poate produce efecte devastatoare. Gândiţi-vă la blocajul pe care îl pot crea atacurile cibernetice asupra oricăreia dintre marile capitale ale lumii. Este ştiut că NATO îşi întemeiază politicile de apărare pe capabilităţile reunite ale statelor membre. Dacă un aliat coboară nivelul de dotare şi bugetarea sub „limita roşie” prin care ar prejudicia capacitatea de ripostă a Alianţei, fiţi siguri ca experţii acesteia ar alerta imediat structurile abilitate pentru a cere statului în cauză să redreseze situaţia. Sigur, avioanele de luptă moderne trebuie achiziţionate, iar aviaţia noastră militară trebuie să facă astfel un salt calitativ îndelung aşteptat care să ne alinieze cât mai curând la standardele Alianţei. Sunt de acord cu ceea ce aţi sugerat în privința costurilor versus eficiență.

Cumpărăm avioane, dar noul buget al SRI, de pildă, instituția coordonatoare a Strategiei Naționale de Securitate Cibernetică, nu permite dotările necesare în domeniul cyber. Cred că prioritizarea rămâne o problemă la nivelul strategiilor în domeniul Apărării și Securității Statului.

Să fim optimiști, totuși!

Având în vedere că prima responsabilitate a apărării teritoriului naţional revine Armatei Naţionale şi abia apoi aliaţilor – care pot fi sau nu mobilizaţi în urma unui îndelungat proces decizional de natură politică – sunt suficienţi cei 90.000 de militari cât mai avem acum, pentru apărarea imediată în caz de conflict?

Parametrii numerici ai Armatei României au fost stabiliţi prin analize amănunţite împreună cu experţii Alianţei Nord-Atlantice încă din perioada de pregătire pentru aderare. Atunci s-a parcurs un „road map” marcat anual de documente de evaluare complexe.

Știu… „Membership Action Plan”.

Exact. Prin urmare, cifrele au fost validate de analize bazate pe norme şi standarde specifice, pe experienţa similară a altor state care au aderat la Alianţă. Orice altă părere privind acest subiect riscă să fie marcată de partizanat sau de necunoaştere. Știţi, sunt state membre ale UE care nu sunt membre NATO. Şi România ar fi putut să opteze pentru o astfel de angajare europeană. Dar cei care se îndoiesc acum de NATO ar trebui să îşi reamintească cât de entuziasmaţi erau românii după 1990, când peste 90% din populaţie cerea intrarea în Alianţă. Este bine ca acum tot mai mulţi să se întrebe la ce ne foloseşte Alianţa? Aş spune că un astfel de curent de opinie este nociv. NATO este singura alianţă politico-militară din lume care a trecut proba timpului, asigurând apărarea colectivă a membrilor săi, dar şi singura alianţă cu vocaţie globală. Să nu uităm deci că este un enorm atu strategic că ne aflăm în interiorul ei. A fi membru al NATO este ca un blazon care atestă că faci parte dintr-un club respectabil. Acest club îţi garantează apărare optimă şi securitate în sensul cel mai larg, dar şi o protecţie sigură a patrimoniului economic şi a societăţii în ansamblul ei.

Noiembrie 2010. Preşedintele Traian Băsescu vizitează trupele româneşti din Afganistan. România a pierdut, în teatrele de operaţiuni ale NATO, 25 de soldaţi. 

În multe doctrine NATO, în special cele americane, britanice şi franceze, se specifică destul de clar că sistemul militar protejează  şi promovează interesele statului respectiv, atunci când vine vorba despre activitățile militare asumate în teatrele de operaţii. Dincolo de îndeplinirea unor angajamente asumate anterior, care au fost, concret, interesele României protejate şi promovate în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak sau Balcanii de Vest?

Uite o schimbare originală de azimut! Să începem cu interesele proprii, naţionale… De la cel mai puternic la cel mai vulnerabil stat există interese naţionale proprii. Să nu facem însă greşeala de a privi interesul naţional căutând doar „securitatea în propria ogradă”. Lumea modernă este una interconectată, marcată de globalizare, implicit de globalizarea intereselor proprii. Venind spre teatrele de operaţiuni, aş începe cu Balcanii de Vest. Războiul civil din fosta Iugoslavie s-a produs într-o perioadă în care România nu făcea parte din NATO. Embargoul total asupra Belgradului a amputat drastic interesele noastre economice. Să adăugăm că nimeni nu poate asista cu detaşare la atomizarea statală a unei ţări vecine cu care există relaţii de cooperare substanţiale. Aici, implicarea românească în teatrele de operaţiuni a fost doar una dintre măsurile de ordin strategic pe linia consolidării efective a securităţii noastre naţionale. Prezenţa noastră în Afganistan şi Irak, la care v-aţi referit, se situează în sfera combaterii terorismului internaţional. Este ştiut că în materia vehiculării transnaţionale a terorismului, România este ţara de tranzit pentru terorism, dar şi pentru alte fluxuri transfrontaliere asimetrice nocive. De asemenea, prin potenţialul sau geostrategic, România se situează în prima treime a statelor europene şi este deci îndreptăţită să aibă opţiuni strategice, individual sau în tandem cu aliaţii săi cu care împărtăşeşte aceleaşi opţiuni de securitate. Un ultim aspect, România este un sector esenţial de graniţă atât pentru Uniunea Europeană, cât şi pentru Alianţa Nord-Atlantică. Oricum, este preferabil să luptăm pentru a ne apăra în Afganistan decât la… Craiova. Ideea este că întotdeauna vom obţine un câştig strategic numai dacă ne vom juca atuurile de care dispunem. Noi nu dispunem de posibilităţi financiare cu care să contribuim la operaţii „out of area”, dar demonstrăm buna credinţă prin participarea nemijlocită a militarilor noştri.

Sunteți un diplomat perfect pentru NATO, dar nu pentru mine, ca ziarist. Nu mi-ați răspuns la întrebare, pentru că nu puteți! Adevărul este că România nu a avut nimic de câștigat economic, ba dimpotrivă, a suferit de pe urma embargoului, a pierdut creanțe, contracte și relații economice favorabile în anumite regiuni. Dar înțeleg și că sunt adevăruri pe care nu le puteți rosti. Așa încât… să vă întreb altceva! Apropiata operaţionalizare a bazei americane de la Deveselu naște reacţii acide din partea Moscovei. Este evident că orice astfel de acţiune are şi partea sa de riscuri. Există o analiză clară a unui raport cost-beneficii asupra deciziei pe care România a luat-o referitor la acest subiect?

Aş spune că multe alte decizii strategice pe care România le-a luat în decursul timpului au produs aciditate din partea unor state. Aţi fi vrut ca Moscova să tacă de această dată? Este exclus… A găzdui pe teritoriul României echipamente ale sistemului cunoscut drept „Scutul antirachetă” este rezultatul unei opţiuni strategice cu orizont îndepărtat. Or, în materie de securitate, cele mai profitabile sunt investiţiile pe termen lung. Haideţi să ne gândim, dată fiind preocuparea pe care aţi enunţat-o – riscurile şi raportul cost-beneficii –, ce ar fi câştigat România dacă ar fi adoptat o poziţie inactivă faţă de Scutul antirachetă… Ar fi fost ea scutită de reacţii acide? Ar fi obţinut beneficii tangibile de un fel sau altul? Sunt convins că răspunsul la ambele întrebări este negativ.

Dacă România ar fi avut lideri mai pragmatici și mai puternici, ar fi obținut avantaje economice fie dintr-o parte, fie din cealaltă. Din păcate, România este o țară profund „complexată” în negocieri! Am vorbit de curând, la Washington, cu niște oficiali ai Pentagonului care îmi spuneau că americanii, chiar dacă sunt superputere, respectă două lucruri la un interlocutor: votul electoral și susținerea interesului național. Și-mi spuneau că de la Ion Iliescu încoace, nimeni n-a mai întrunit aceste două dimensiuni. Revenind la Carta Albă a Armatei… sunt definite destul de vag riscurile şi ameninţările la adresa României, doar terorismul este specificat în mod expres. Aveți repere mai concrete?

Nu sunt deloc un partizan al abordării exclusive a securităţii şi apărării prin lentilele agresiunii externe, militare sau de altă natură. Nu cred că este rău, dar sunt de părere că problemele securităţii în acest secol trebuie judecate cu flexibilitate şi într-o viziune incluzivă a factorilor de risc. A trecut vremea când guvernele își vedeau de treabă liniştite şi se gândeau la securitate doar când se inflamau relaţiile externe generând crize sau confruntări armate. Lupta pentru securitate se poartă azi pe toate fronturile guvernării şi în orice format intern sau extern, începând din stadiile incipiente de vulnerabilitate. Interconectările economiei globale, ale finanţelor mondiale, companiilor transnaţionale şi structurilor statale ne indică faptul că gestionarea securității este, în egală măsură, prezentă în planul statal intern, respectiv în: intelligence, sectorul militar, comerţ, producţie, finanţe-bănci, mediu, social, sănătate, infrastructuri critice ș.a. Nu împărtăşesc ideea că România nu ar avea riscurile şi ameninţările de securitate la care este expusă clar definite, ori gama de vulnerabilităţi interne şi externe. Ceea ce face Carta Albă a Apărării reprezintă o aliniere a caracteristicilor prezente în raport cu evoluţia actuală a mediului de securitate. Acum, dacă îmi amintesc bine structurarea Strategiei de Securitate Naţională a SUA din anul 2010, sunt sigur că preşedintele Obama n-ar fi semnat un astfel de document dacă în text s-ar fi făcut referiri exprese la ameninţări de securitate din partea Rusiei sau Chinei.  Un astfel de document trebuie să clarifice public perspectivele şi să contribuie la securitate şi nu să alimenteze iritarea pe scena internaţională.

În 1970 se înfiinţa CSCE (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa), organizaţie ce se va transforma, în 1994, în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Menită iniţial să fie un forum de dialog şi negociere între Occident şi zona est-europeană, prin aderarea a încă 12 state din zona sovietică, practic OSCE şi-a diluat mesajul, devenind acum un for de exprimare a părerilor spaţiului ex-sovietic, pierzându-şi treptat din ţelurile iniţiale. Există un pericol similar ca, prin aderarea atâtor ţări din Est, NATO să-şi piardă din vigoare şi ca deciziile să fie luate în altă parte, ocolind România?

NATO e în pericol să-şi piardă din vigoare, dar nu din cauza celor nou-veniți, dimpotrivă, cei nou-veniți sunt foarte activi în teatre. Riscul vine de la pierderea interesului opiniei publice, şi asta creează o mare dificultate decidenților, în special în zona bugetelor. Ar trebui să ne hotărâm dacă vrem să fim la masa de discuții ca să nu mai fim atacați mereu cu faptul că s-au cheltuit bani cu deplasarea mea sau a altuia la un standing committee. De data asta, poziționarea geografică a României, în actualul context geografic, nu ne pune în situația de a fi ocoliți. Chiar şi aceste poziții câştigate, şi cărora nu li se acordă prea multă importanţă, aduc un plus… A mea, a lui Sorin Ducaru – suntem la masă cel puțin cu un badge în faţă pe care, deasupra numelui, scrie România.

Moscova are resentimente evidente faţă de extinderea rolului NATO în Europa de Est. Cât de mult mai ţine cont acum Alianţa de părerile Kremlinului, atunci când vine vorba despre interesele statelor din Est, aflate, până acum un sfert de secol, sub influenţa Moscovei?

Alianța nu poate face greșeala de a nu ţine cont de părerile Kremlinului. Vizavi de interesele ţărilor din Est, cel mai bun exemplu e instalarea scutului în România fără a avea nicio ezitare la repetatele declarații de nemulțumire de la Kremlin.

Cât de bun este bugetul Apărării?

Potrivit unor surse din interiorul Armatei, sunt multe unități în care muniția nu îndeplinește necesarul nici numeric, şi nici operațional. Cunoașteți această situație? Comisia de specialitate din Parlament, al cărei secretar sunteți, și-a propus să o analizeze?

Când procedăm la o analiză temeinică privind starea într-un domeniu crucial al securităţii naţionale, este recomandabil să se discute pe date concrete, nu pe „surse” neidentificate, cărora nu li se poate judeca credibilitatea.

Eu, ca jurnalist, lucrez și cu surse cărora nu le pot dezvălui identitatea. Vă asigur însă că sunt de la nivelul de Comandă și Control.

Este important ca naţiunea să ştie că, în materie de apărare, lucrurile sunt puse în ordine, sunt controlate riguros, iar standardele sunt scanate de experţi care îşi asumă răspunderi personale de carieră şi nu se ocupă de zvonuri. Vă dau un exemplu: dacă se află „din surse interne” că trupa mănâncă prost, sunt două posibilităţi… ori este reală situaţia şi se remediază operativ, ori este un neadevăr, iar atunci avem de-a face cu o diversiune/intoxicare. Aşa stând lucrurile, presupunând că este reală dotarea insuficientă cu muniţie a unor unităţi militare, o serie de instituţii sunt alertate: Statul Major General, Ministerul Apărării, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Orice se poate spune despre Carta Albă a Apărării în ultima ei versiune, dar nu şi că ar ascunde sub preş realităţile, indiferent cât de îngrijorătoare sunt acestea. Sigur, Parlamentul se poate sesiza la rândul său, dar competenţele directe de soluţionare a unor astfel de probleme îşi au sediul în instituțiile pe care le-am menţionat. Vă asigur că în structura instituţională de securitate naţională nu se comit greşeli de genul celor sugerate de dumneavoastră şi cunosc bine sistemul, în toate componentele sale.

Poate că nu se comit greșeli, ci doar se „patronează” o situație imposibil de schimbat din cauza lipsei resurselor sau chiar a unei viziuni și a unei strategii de prioritizare. În condiţiile în care bugetul Armatei este direcţionat în proporție de 85% cheltuielilor de personal, cum se vor mai face achiziţii şi cum se va întreţine dotarea actuală? Din ce?

Nu am răspuns la orice întrebare. Dar știu că ministrul Apărării arăta că lipsurile de orice fel sunt tratate cu maximă preocupare. Știți că au fost puse la punct programe de modernizare a bazei Armatei, după specificul fiecărei arme. Două astfel de programe jalonează pe termen scurt şi mediu înzestrarea, respectiv aducerea tehnicii de luptă la nivelul standardelor NATO.

Obiectiv imposibil dacă nu va spori bugetarea, ajungându-se la 2% din PIB.

Aveți dreptate!

România: partener credibil, strategic… Este şi predictibilă?

Am avut posibilitatea de a negocia cu americanii, prin prisma tranzitării celor 50.000 de soldaţi americani din Afganistan prin România şi de a exploata această oportunitate. Ce a obținut ţara noastră? Concret.

Punerea la dispoziţia armatei americane a unor facilităţi de tipul celei de care întrebaţi ori aranjamentele de tranzit de orice fel cu specific militar sunt rezultatul unor acorduri speciale uzitate în cooperarea militară interstatală, deci şi între România şi SUA. Nu vorbim aici de un proces „give&take”, ci de o investiţie de securitate, aşa cum am menţionat anterior. În opinia mea, nu este important câtă chirie primeşti pentru o bază străină pe teritoriul tău, ci faptul că, ajungând la un astfel de acord, devii un partener strategic predictibil şi de nădejde, iar statului în cauză i se recunoaşte credibilitatea de aliat. Personal, vreau să vă spun că mă simt mult mai confortabil când un prieten îmi cere ceva, decât dacă îmi evită sprijinul.

De la începutul discuției noastre, nu ați putut să concretizați nici măcar un singur avantaj al tuturor parteneriatelor noastre strategice militare.

Nu sunt de acord cu dumneavoastră.

Normal! Haideți să ne întoarcem la Carta Albă. În document se arată că „nivelul de pregătire a forţelor destinate serviciului de luptă este menţinut cu dificultate la standardele NATO şi prezintă vulnerabilităţi, în special în ceea ce priveşte reacţia împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian naţional şi comun NATO şi în creşterea numărului de catastrofe aviatice”. Rezultă că, practic, dacă suntem atacaţi aerian, nu avem forţa de a răspunde imediat? Nu e îngrijorător?

Este o certitudine că în Carta Albă se realizează o radiografie responsabilă şi obiectivă a situaţiei din Armată. Aceasta include semnalarea carenţelor de dotare ale aviaţiei militare. În ultimii ani, bugetul Armatei a fost diminuat, ajungând, de la aproape 2% din PIB, la 1,26% în anul 2012. În astfel de condiţii, şansele de aliniere la standardele NATO a flotilei militare sunt minime, fiind necesară o decizie majoră de redresare a situaţiei. Aşa cum am arătat înainte, orice atac survine ca urmare a maturizării unor diferende. Situaţia actuală în dotarea aviaţiei militare nu este una singulară, dat fiind că şi alte state membre se confruntă cu probleme similare.

În perioada 1982-1989, România nu doar fabrica propria ei tehnică militară, ci și exporta tehnică de blindate şi artilerie în state care, acum, importă din alte ţări NATO. Eram practic al nouălea exportator de tehnică militară din lume. Își va reveni industria naţională de apărare?

În acea perioadă eram într-o altă construcție politică, militară, şi exportul se făcea într-o anumită parte a lumii. Lucrurile s-au schimbat foarte mult, în special în evoluția tehnologică, deci nu putem compara. Suntem o ţară mică, ce are destule probleme economice, şi o eventuală dezvoltare a industriei de apărare, în condițiile în care trebuie să ne aliniem şi tehnic la nivel NATO, este dificilă.

Gabriel Vlase este absolvent al Institutului Politehnic, are studii de drept, un MBA, doctorat în științe militare şi informații, specializări la Georgetown University în analiza şi rezolvarea conflictelor armate şi, nu în cele din urmă, la Centrul European Marshall pe probleme de securitate. A avut misiuni în calitate de observator OSCE şi participă la numeroase reuniuni internaționale pe teme de securitate şi apărare.

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe