Matei Bogdan
Publicat în 6 noiembrie 2019, 15:45 / 47 elite & idei

George Butunoiu: Căpitanul Gaiţă şi umorul poliţiştilor de la Secţia 1, secţia mea de suflet…

George Butunoiu: Căpitanul Gaiţă şi umorul poliţiştilor de la Secţia 1, secţia mea de suflet…

de George Butunoiu

Astăzi, o bătrână stătea pe gardul nostru şi plângea. Am întrebat-o ce i s-a întâmplat. Îi furaseră portofelul în farmacia de la Piaţa Dorobanţilor. Am intrat în vorbă cu ea fără să ştiu ce să-i spun. Mi-a zis că nu se duce la poliţie să reclame, că nu mai are putere. O ştiu bine, stă pe strada noastră, în capăt. Am plecat, nu aveam ce să fac pentru ea.

M-am întors la birou, nu mai aveam chef de lucru. Am stat şi m-am gândit în urmă la toate întâmplările mele cu poliţia de 50 şi ceva de ani încoace. Şi mi-am dat seama că niciodată, dar absolut niciodată nu mi-au înapoiat un lucru furat, nu au reuşit să probeze vreo infracţiune care să mă ajute să recuperez vreo pagubă sau să pedepsească vreun vinovat. Şi cred că nici nu au încercat vreodată, ca să fiu mai precis.

Prima mea amintire cu aceste specimene e foarte timpurie, aveam abia câţiva ani şi stăteam cu bunică-mea. Într-o noapte a venit un om cu vază din sat (era supraveghetorul cazanelor de ţuică), a spart uşa, a intrat peste noi ca să o violeze pe bunică-mea. Era mare şi foarte gras. După ce a spart uşa, s-a aşezat gâfâind să-şi tragă sufletul. A adormit acolo, că era prea beat. Noi ne-am furişat din casă şi ne-am dus la Costel, vecinul nostru de la casa din vale. Mama lui Costel a opinat că poate ar fi bine să anunţăm miliţianul satului. Dar bunică-mea a zis că nu, că doarme omu’ la ora aceea şi poate că se supără. Şi a opinat şi bunică-mea că mai bine să nu-i spună deloc, pentru că toată lumea ştia că sunt prieteni. Nu bunică-mea, ci nenea Ionel, omul cu vază, cu miliţianul. Tanti Maria, mama lui Costel, a rămas la gard şi s-a uitat să vadă când pleacă cetăţeanul cu vază din casa noastră. A stat vreo două ceasuri. Dar a meritat, aşteptarea a dat roade şi l-a văzut cum pleca pe trei cărări către casa lui. Casa lui era în deal, dar nu prea departe. Noi am rămas restul nopţii la Costel, dar nu am reuşit să mai adormim.

Am fost foarte contrariat. Informaţiile pe care apucasem să le acumulez în cei câţiva ani de viaţă indicau, totuşi, o altă desfăşurare şi logică a lucrurilor. Dar m-am lămurit ceva mai târziu. Se fura mult acolo în sat. Dar nimeni nu-l deranja pe miliţian pentru atâta lucru. Ţin minte că apărea în peisaj, totuşi, atunci când unul înfingea un cuţit în altul. Sau altceva ascuţit. Sau îi dădea cu ceva tare în cap (par, lopată, topor etc.).La oraş

Apoi am plecat din sat, m-am mutat la oraş ca să termin şcoala şi apoi să intru la liceu. La oraş mi-au furat vreo două biciclete şi diverse lucruri mai puţin voluminoase. Eu m-am dus la miliţie, pentru că aşa citisem în cărţi că trebuie făcut. Au râs de mine.

Facultate, mutat în Bucureşti. Furat alte biciclete, mai multe de data aceasta. Plus diverse. M-am dus de fiecare dată la miliţie, am stat cu orele, mă puneau să scriu toate tâmpeniile pe coli albe îndoite în stânga, pentru îndosariere. Parcă nu mai râdeau de mine aşa, pe faţă, dar eram sigur că o făceau când mă întorceam cu spatele. Nu mi-au pus niciodată vreo întrebare care să arate că s-ar fi gândit să facă mai mult decât să îndosarieze coala albă cu marginea stângă îndoită. Nici măcar ce culoare avea bicicleta sau ce marcă era casetofonul. Tare şocat am fost, mai ales că eu ştiam exact cum trebuie să fie condusă o anchetă şi prins un hoţ. Doar citisem sute de cărţi poliţiste şi văzusem încă şi mai multe filme la fel.

Nu am stat niciodată la cămin, cât am fost student, nu-mi plăcea. Mă mutam din casă în casă, cu chirie. Într-o zi am ajuns într-o frumoasă vilă din Cotroceni, într-o cămăruţă de serviciu. După aceea am aflat că proprietarul era miliţian. Şi din prima zi au început să-mi dispară lucruri din casă. Multe, dar mărunte. Pentru că nu am avut niciodată lucruri mari. Ar fi fost şi greu să le car tot timpul după mine, dintr-un loc în altul. Apoi l-am văzut pe miliţian, pe proprietar, adică, cum mi le fura. Nevasta miliţianului a văzut că l-am văzut şi m-a întrebat ce-mi lipseşte. I-am zis. Pe câteva le-a găsit în casă, mi le-a dat înapoi. Şi m-a rugat să-mi strâng lucrurile şi să încerc să plec înainte să se întoarcă. Nu am reuşit într-un timp atât de scurt. S-a întors miliţianul de la serviciu. A bătut-o bine pe nevastă-sa. Pe mine nu m-a omorât, aşa cum mă pregătisem deja sufleteşte. Nici măcar nu m-a bătut, spre marea mea surprindere.

Am stat departe de miliţieni cât am putut. Nici la Revoluţie nu ne-am apropiat prea mult. Au tras de la distanţă, însă nu m-au nimerit. În Piaţa Universităţii doar ce a existat o apropiere, pentru că trebuiau să se afle la cel mult o lungime de braţ ca să mă nimerească în cap cu bastonul.

Atunci deja nu se mai numeau miliţieni, erau poliţişti. Şi poliţistul Stoica, sectoristul nostru din Armenească, unde locuiam atunci, a venit la mine acasă cu un camion cu mineri. A trebuit să le arate drumul, că nu cunoşteau ei Bucureştiul vechi, desigur. I-au tăiat domnului Enescu piciorul cu securea. Apoi au luat tot ce au găsit în casă, au distrus ce nu a încăput în camion. Sectoristul poliţist Stoica a pitit televizorul într-un colţ şi l-a acoperit cu nişte pături. S-a întors peste vreo două ceasuri să-l ia, după ce i-a dus pe mineri la alt obiectiv terorist. A înnebunit de furie când nu l-a mai găsit. Am avut şi eu o bucurie în ziua aceea…Scuterul

Apoi m-am făcut şi eu privat, am început să câştig ceva bani. Mi-am luat scuter. Pe două mi le-au furat. Unul de pe stradă, celălalt din curte, cu poarta încuiată. L-au ridicat peste gard. Fiind un fizician talentat, am calculat că trebuie să fi fost cel puţin patru băieţi bine hrăniţi. Fetele ieşeau din calcul în contextul dat. La poliţie nu m-au întrebat măcar ce culoare avea. Nu am scris nici eu pe foaia albă cu teşitura în stânga. Eram curios să văd dacă observă şi mă întreabă ei. Nu au observat, nu m-au întrebat.

Dar şi mai interesant a fost cu Căpitanul Gaiţă de la Secţia 1, de pe Ana Ipătescu. Era şeful departamentului de investigaţii, ceva de genul acesta. Eu eram deja în recrutare de câţiva ani buni. Reprezentantul unei mari companii străine mă roagă să iau nişte referinţe despre directorul lui comercial, despre care tocmai aflase că nu făcuse facultatea, cum scrisese în CV. Şi bănuia că îl mai şi fură. Mie mi-a luat mai puţin de o săptămână ca să aflu că era un interlop pus special acolo ca să fure din firmă, printr-o reţea din Piteşti pe care o cunoştea toată lumea, mai puţin directorul străin. Şi că domnul Gaiţă nu numai că-i proteja, ci părea să muncească cot la cot cu ei. Căpitanul Gaiţă m-a dus pe mine la poliţie să-mi facă dosar penal. Nu mai ţin minte pentru ce a spus că o face. Era extrem de interesat să ştie ce aflasem deja. Mi-a explicat cum o să mă aresteze, cum o să mă închidă etc. Dar eu nu sunt prea sperios din fire, aşa că asta i-a încurcat puţin socotelile. După câteva ceasuri m-a eliberat…

Dar nu toţi cei de la Secţia 1 sunt nişte duri, cum era Căpitanul Gaiţă. Nu aş mai fi trecut pe acolo cu vreo reclamaţie, însă într-o zi unul ne-a furat mult mai multe. Cu acte, de data aceasta. Fiindcă a furat din firmă, am fost obligat să înregistrez plângerea la poliţie, pentru că altfel fiscul ar fi zis că le-am furat eu. Am stat cu orele şi cu zilele pe acolo, tot dând declaraţii. Cel care ne-a furat dădea şi el declaraţii, în altă cameră. Apoi ne-au pus faţă în faţă şi ne-au rugat să ne împăcăm! Am crezut că glumesc, dar am avut o surpriză de proporţii când am realizat că nu. Apoi a venit alt poliţist să facă acelaşi lucru, s-o fi crezut mai convingător. După vreo două ceasuri a venit un colonel, cred că era chiar şeful cel mare al Secţiei 1. Ţin minte toate discuţiile, până şi tonul plângăcios al vocii, parcă ar fi fost în dimineaţa asta. Mie îmi zicea Nea Butunoiu, colonelul. Nea Butunoiu, hai să vă împăcaţi, uite, vă rog eu, că suntem oameni. Eu vă văd pe dumneavoastră mai cu şcoală, mai cu inteligenţă, hai Nea Butunoiu să vă împăcaţi, uite, aşa, strângeţi-vă mâinile. Hai, Nea Butunoiule, că ne apucă noaptea aicea. Hai, uite, fă-o pentru mine…

Tot din firmă ne-au furat şi în mijlocul zilei. A intrat, a luat geanta Claudiei de pe birou şi a plecat. Le-am arătat poliţiştilor pe camera video cum a intrat şi cum a ieşit. Atunci nu era Claudia în birou pentru câteva minute şi s-a nimerit să nu mai fie nici altcineva prin preajmă. Dar în alte zi un curier a luat un telefon chiar de lângă secretară. Care secretară a ieşit după el. I-a spus că-i nesimţit, că e inadmisibil şi altele din acelaşi registru. Însă nu l-a înduplecat să se întoarcă. Nici măcar să lase telefonul şi să plece doar el mai departe. Alte declaraţii, alte ceasuri pierdute pe la poliţie. După vreo doi ani ne-a venit o hârtie că fapta nu se poate proba şi că ancheta e închisă.Hoţul tinerel

Tot închisă a fost şi altă anchetă, dar de data aceasta amuzant a fost că am aflat de la poliţişti că am fost furaţi. Au prins ei cine ştie pe unde un hoţ tinerel, cred că nici 18 ani nu avea. Şi acela, fără să îşi dea seama că mai mult îi încurca şi-i agasează cu detalii inutile pe poliţişti, s-a apucat să spună că a furat şi de la noi în urmă cu vreo jumătate de an. Nişte lucruri dintr-un depozit, despre care nici nu ne prinseserăm încă. Ia vedeţi, vă lipsesc aia şi aia? Oh, dar ce surpriză, chiar dispăruseră… Tăcere, apoi, vreun an de zile. Când iarăşi primim o hârtie cu multe stampile şi semnături, prin care ni se aducea la cunoştinţă cum că, dată find calitatea morală extrem de îndoielnică a tinerelului hoţ, nu se poate pune bază prea mare pe ceea ce spune el! Şi, deci, că nu sunt siguri că a spus adevărul când a declarat că a furat diverse lucruri de la noi. Şi nici ce a furat de la alţii. Aşa că dosar închis.

Furturile acestea au devenit în timp ceva abstract pentru noi, însă Daniela a tras într-o seară o sperietură extrem de concretă. A rămas să lucreze târziu la birou. Obosită fiind, la un moment dat a stins lumina ca să stea un sfert de ceas pe fotoliu, cu ochii închişi. Nu a trecut mult, că uşa din spate, de la scara de serviciu, zboară cu totul. Fix ca în filme. Daniela a sărit de pe fotoliu. Exact ca în filme şi ea. Şi a aprins lumina. S-a trezit faţă în faţă cu paznicul de la casa vecină, în mijlocul biroului nostru. Care paznic, uluit şi mai speriat decât Daniela, a luat-o la fugă înapoi pe scări, pe unde a venit. S-a împiedicat la parter, dar s-a ridicat şi a alergat iar. Din ziua aceea nu s-a mai întors la serviciul de la casa vecină. Am fost la poliţie, am dat declaraţii. În afară de ce o fi scris Daniela pe coala albă cu teşitura în stânga, nu a mai chemat-o nimeni niciodată să vorbească cu ea sau să-i ceară cel mai mic detaliu. Iar despre asta, nici măcar nu am mai primit hârtia cum că fapta nu se probează.Hârtia! Unde e hârtia?

Tare mult umor au poliţiştii ăştia! Dar s-o vedeţi pe asta, chiar că o să vă prăpădiţi de râs… Într-o zi de toamnă am închiriat o casă mare, cu etaj, mansardă, subsol, vreo patru niveluri cu totul. Am făcut un mic restaurant, am făcut şi birouri pentru nişte firme acolo. În altă zi, când nu era nimeni acolo, a venit proprietăreasa cu un grup de intelectuali culturişti, a schimbat încuietorile şi a început să încarce toate lucrurile în nişte camioane. Am ajuns şi noi între timp, a ajuns şi poliţia. Însă madame îşi vedea în continuare de treabă, ba chiar părea deranjată că o încurcăm. Scoteau lucrurile din casă cu poliţia de faţă! Şi, foarte senină, le spune că sunt lucrurile ei! Da, doamnă, dar iată că acest cetăţean susţine în faţa organelor legii că sunt lucrurile lui. Zău? Să se ducă în instanţă să dovedească! Iar poliţistul de la Secţia 1, da, aţi ghicit!, îmi spune să îi arăt contractul de închiriere, ca să se convingă că noi stăteam acolo. Şi, eventual, nişte acte de proprietate ale lucrurilor din casă, nişte facturi, ceva… Glumiţi, nu? Apuc eu să zic… Cum să glumim, dom’le, credeţi că noi avem timp de joacă? Cum putem noi şti că acestea sunt lucrurile dumneavoastră? Noi trebuie să probăm pe documente, lucrăm cu hârtii, nu aşa pe vorbe! Haideţi la secţie ca să daţi o declaraţie. Eu m-am dus la secţie să dau declaraţii, madame şi cu intelectualii au rămas acolo. Au încărcat lucrurile în multe camioane. Mobilier, servere, bucătării, canapele, acte, tot. Mii de lucruri, dintr-o casă pe patru niveluri. Nu a mai rămas nimic.

Apoi am aflat că cucoana făcea asta frecvent, iar unora le-a luat lucruri mult mai de valoare decât nouă. Metoda era simplă: dacă susţii că sunt lucrurile tale, să mergi nene în instanţă să dovedeşti asta! Ea ştia ce se poate dovedi şi ce nu. Fusese judecătoare, însă era dată afară din magistratură. Însă, cât a stat acolo, în magistratură, a învăţat bine tot ce avea nevoie. Sunt peste 800 de procese şi plângeri la adresa ei, însă niciodată nu şi-a recuperat cineva vreun lucru de la ea.

Eu la tribunal. Judecătorul, cu o pelerină neagră pe el, către avocat: să depuneţi la dosar documente prin care să dovediţi că sunt bunurile reclamantului. Dar, onorată instanţă, toată arhiva noastră cu documente, cu contabilitatea, cu tot ce mai aveam erau acolo, le-a luat odată cu toate celelalte lucruri. De unde să le mai aduc? Şi, oricum, erau şi foarte multe lucruri personale. Tablouri de la maică-mea, gramofonul de la Cristi, mii de discuri pe care le-am cumpărat încă de pe când eram student, şi nu m-am gândit atunci să păstrez bonurile…

După cinci ani am primit acasă o hârtie de la tribunal. Dosarul s-a închis, fapta nu există. Şi trebuie să plătiţi cheltuielile de judecată. M-am uitat la sumă. M-a bufnit râsul, era o nimica toată…

Ultima ora:

ObservatorSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

PoliticIon M. Ioniţă: Bădălău şi ai lui

EconomieSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

ExternIulian Chifu: Un game changer în Brexit – Raportul serviciilor britanice privind ingerinţele Rusiei în referendumul din 2016

EvenimenteMireille Rădoi: Un produs de diplomație culturală – Femei remarcabile din România și din Peru

CulturaRadu Preda: Organizatorii memoriei

SocialAndrei Stoian: Sistemul de învăţământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme

MoldovaAndrei Vlasceanu: Tragedie antică şi teatru rusesc la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe