OraNoua.ro
Publicat în 10 ianuarie 2018, 19:49 / 2 elite & idei

George Butunoiu: Dictatura clienţilor bezmetici

George Butunoiu: Dictatura clienţilor bezmetici

de George Butunoiu

Farsa genială şi monumentală a englezului care a făcut să ajungă Nr. 1 în Londra pe TripAdvisor un restaurant care nu există e deja celebră. Am scris şi eu aici, pe site, despre ea.

Dar cu adevărat semnificativă şi plină de învăţăminte a devenit atunci când englezul a făcut un pas îndrăzneţ mai departe, şi chiar a început să-i primească într-o magazie mizeră de la periferia Londrei pe cei care îl asaltau cu cererile şi le-a dat să mănânce conserve de 1£ bucată. Le-a făcut şi poze şi le-a pus pe site, în caz că ar mai fi fost cineva care nu putea crede ce a povestit el că a făcut. Sigur, nu a fost o surpriză pentru mulţi, şi cu atât mai puţin pentru mine, care mănânc numai în restaurante de zeci de ani. Ştiu bine cum funcţionează mimetismul social şi cum se propagă în masă o informaţie falsă, chiar printre oamenii cei mai inteligenţi şi de bună credinţă. Am fost la toate restaurantele de succes (adică pline de clienţi în permanenţă) din oraş, şi nu doar câte o singură dată la fiecare, ci de multe ori. Şi am ajuns şi pe toate coclaurile Bucureştiului, şi chiar departe de marginile lui, prin pustie, cu recomandări făcute de către oameni inteligenţi, de bună credinţă şi chiar prieteni apropiaţi ai mei. Dar să încep de undeva mai de departe, la câteva sute de kilometri. Antologică pentru mine a fost o vizită la cel mai faimos bucătar (îi spun eu aşa, pentru simplificare, însă acolo în zonă e mult mai mult decât atât) al unui judeţ mare şi important. Bunul meu prieten din capitala judeţului, ştiind că mănânc mult şi că mai şi scriu despre ce mănânc, şi vrând să mă impresioneze, s-a hotărât să mă ducă în cel mai faimos loc al judeţului, unde merg „şi primarul, judecătorii, şeful poliţiei“ – şi enumerarea a continuat cu ceea ce auzi de fiecare dată când se face lista celor care trebuie să te impresioneze într-un oraş de provincie, chiar mare fiind el. Convins fiind, şi curios în mult mai mare măsură, am zis că hai să mergem! Dar nu era atât de simplu pe câte îmi imaginasem eu la început. În primul rând, prietenul meu a trebuit să sune ca să se asigure că vom fi primiţi, fiindcă lista de aşteptare e lungă şi nu ia decât o mână de oameni odată, nu mai mulţi. Şi mi-a explicat că nu e un restaurant, de fapt, ci ca o să mergem acasă la cineva, într-un sat. Şi acolo se duc primarul, judecătorul, poliţistul şi doctorul nuştiucare atunci când vor să mănânce ceva nemaipomenit? Da, da, acolo! Însă trăznit am rămas abia atunci când mi-a spus că e la 60 de Km de oraş… Dar am obţinut preţioasa audienţă la faimosul personaj peste două zile, fiindcă prietenul meu avea şi el relaţiile lui şi o oarecare notorietate. Cu vreo patru sau cinci niveluri sub reputaţia celor din lista premium, dar conta şi aceea. Arhitecţii sunt şi ei cineva într-un oraş de provincie, mai ales cei buni… Am făcut aproape un ceas şi jumătate până acolo. Timp suficient ca să aflu şi biografia amfitrionului, din ce în ce mai curios şi mai intrigat, desigur. Omu fusese bucătar la unul dintre cele mai mari restaurante din oraş şi de câţiva ani se retrăsese la ţară. Îşi creştea el orătăniile în curte şi legumele în grădină şi mai făcea şi pe restaurantul într-o odaie, după cum am spus. Fără vreo autorizaţie, presupun… Nu o mai lungesc, pentru că mulţi s-au prins ce urmează. Am mâncat nişte carne, fiindcă altceva cred că nici nu avea. De porc, de raţă şi de iepure îmi aduc aminte, dar parcă că mai fusese ceva. Nu că ar fi fost rele sau prost făcute, însă am mâncat de sute şi de mii de ori porc şi raţă de ţară chiar la ţară, şi chiar şi iepure de vreo două sau trei ori, şi pot să bag mâna în foc că uneori au fost chiar mai bune decât ce ne-a dat susnumitul gospodar-bucătar. Şi mai ţin minte de la el un sos brun, prezentat ca fiind ceva foarte special. Aiurea, nu era nimic special în farfuria aceea. La desert am avut plăcintă cu brânză, capitol la care maică-mea i-ar fi dat clasă şi trezită din somn la trei dimineaţa. În Bucureşti poate că nu am făcut o oră şi jumătate până la vreun restaurant recomandat de câte cineva cam în aceeaşi termeni, însă aproape un ceas tot am făcut de câteva ori. Am ajuns în Pantelimon la nu ştiu ce restaurant în care mi s-a garantat că o să mănânc nemaipomenit, exact ca în Turcia. De parcă în Turcia e obligatoriu să mănânci nemaipomenit în orice restaurant te-ai duce. Dar m-am dus în Pantelimon, am mâncat, m-am enervat, dar nu pe prietenul meu, pentru că ştiu că el chiar era sincer când a spus că acolo e cel mai bun restaurant turcesc din Bucureşti. Altul m-a trimis în Colentina, tot la un restaurant turcesc, tot cel mai bun din Bucureşti, desigur. Era o cantină. Măcar a fost ieftin… Mai aproape, în Buzeşti, acum câţiva ani. Ce delir a mai fost şi acolo, şi a ţinut ceva. Nu mult, însă destul cât să-i îmbogăţească pe cei care au venit cu conceptul acela. Original şi îndrăzneţ concept, nimic de zis. Nu găseai loc, stăteai şi aşteptai să termine alţii şi să plece, ca să te aşezi tu. George, e cel mai bun din oraş! Dar câţi nu mi-au spus asta… Ai fost tu acolo şi şi ţi s-a părut că e cel mai bun din oraş? Da, am fost, mergem mereu, şi cu familia, şi cu cei de la servici (sic!). Am fost şi eu, două zile la rând, ca să fiu sigur că nu mi s-a părut prima dată. Că era total nesănătos ce aveam în farfurie fusese deja asumat, ştiam ce pesmeţi prăjiţi în ulei o să primesc. Însă de multe ori măcar erau bune la gust lucrurile nesănătoase, pe unde le-am mâncat. La Piaţa Dorobanţilor şi la Piaţa Floreasca sunt şi scumpe, pe deasupra. Şi acolo, tot „cea mai bună mâncare din Bucureşti“. Câteva frunze de salată, o feliuţă de vită rece sau nu ştiu ce legumă japoneză pot să fie moderne, sănătoase, chic, boeme, mişto, fancy, spirituale, profunde, mistice, însă asta nu le face automat şi bune la gust. „Cea mai bună mâncare din oraş“, adică, aşa cum sunt convinşi că mănâncă cei care se duc acolo şi care mă îndeamnă şi pe mine să merg. Nişte paste puse în apă clocotită câteva minute şi apoi direct pe farfuria clientului, în schimbul a 40 de lei, fără nimic altceva alături, dar absolut nimic, o fi modern, original şi cool, dar să nu-mi mai spună că e şi „cel mai bun din Bucureşti“, aşa cum mi-au spus nenumăraţi, pentru că iarăşi îmi aduc aminte de preţ… Altă fază, cu adevărat antologică aceasta. Restaurant mic, urât amenajat, înghesuit. Cel mai bun restaurant italienesc din Bucureşti, fără îndoială. Veneau bucureşteni de departe ca să mănânce cele mai bune aia şi cele mai bune cealaltă din oraş. Şi reveneau, reveneau, clienţi fideli ani de zile. Şi aduceau şi pe alţii, care şi ei reveneau, şi tot aşa. Ani şi ani de zile nu găseai loc acolo, nici la prânz, măcar. Când am reuşit şi eu să prind un scaun, am mâncat o aia şi o cealaltă banale. Şi a doua oară la fel, şi a treia oară. Şi am plecat şi asudat, de la înghesuială şi lipsă de aer şi în dezacord cu chelneriţele suprasolicitate. Dar într-o zi s-au mutat de acolo. Acum sunt mai aproape de mine, îi văd adesea când îmi plimb căţelul. Nu mai e nimeni înăuntru! De multe ori, chiar, pe la nouă seara sunt toate luminile stinse şi lacătul pe uşă. Dar restaurantul se cheamă la fel şi au grijă să-ţi spună, de cum intri, că e acelaşi restaurant pe care îl ştia aproape tot Bucureştiul. De ce nu mai vin aceiaşi bucureşteni de departe, cum au făcut-o atâţia ani, nu ştiu. Şi nu de alta, dar locaţia cea nouă e la vreo 5 minute de mers cu maşina faţă de cea de dinainte. Şi presupun că şi-au adus şi bucătarul aici, şi nici furnizorii nu cred că refuză să le mai livreze la nouă adresa. Mister, deci! De ce nu şi-or fi dat încă seama locuitorii noului cartier de ce noroc a dat peste ei, deşi a trecut aproape un an, iarăşi mister este. Cea mai patetică, însă, este alergarea bezmetică după mâncarea cu suflet. Mâncare cu suflet pe care bucureştenii – şi nu doar partea femeiască a populaţiei – o caută cu asiduitate şi în permanenţă în fiecare colţişor al oraşului. Cum citesc pe Internet că cineva face undeva mâncare cu suflet, hop şi ei! Şi mă trimit şi pe mine, desigur… Ai fost acolo şi ştii tu că e bună mâncarea aceea cu suflet, sau doar ai auzit de ea? Vaaaai, am fost, cum să nu, mergem în fiecare weekend, e bestială mâncarea aceea. Am vrut să luăm şi prietenii, dar nu prea e loc, e mereu plin. Ştii regula, unde e mult suflet e puţin loc în sală… Şi am fost. M-am pierdut pe străduţele de la Udrişte, căutând mâncarea cu suflet, am fost pe Câmpineanu, pe Calderon, pe la Charles de Gaulle… dar pe unde nu am fost! Am găsit şi mâncare bunicică, poate chiar şi bună, o dată sau de două ori, însă pe aceea bestială încă nu am găsit-o până acum, deşi continui să alerg şi eu după ea. Şi mă apucă nostalgia de fiecare dată. Înseamnă, deci, că am mâncat atâţia ani de zile mâncare cu suflet la cantină, când eram student, şi nu am ştiut… 🙁 Nu am nimic cu cei care gătesc cu suflet, ba dimpotrivă, mi-s dragi, am scris întotdeauna cu simpatie despre ei şi i-am încurajat cât am putut, mai ales că şi eu vreau să fie în oraş cât mai multe astfel de mici restaurante şi bistrouri antreprenoriale, cu bucătarul care îşi deschide el un mic local, împreună cu nevasta, şi care se ocupă şi de clienţi şi dau seara cu mătura, până ajung să pună nişte bani deoparte ca să mai angajeze pe cineva. Şi i-am îndemnat întotdeauna pe cititorii mei să meargă la aceste mici sau minuscule restaurante. Dar, repet: e cool, e civic, e romantic, e boem, e cum vrei, însă asta nu face şi mâncarea să fie bestială, de la sine. I-am întrebat şi pe alţi fizicieni, care sunt chiar mari somităţi în domeniu, dacă se poate că sufletul să dea un gust mai bun mâncării. Printr-un transfer energetic, prin efectul de tunel, poate prin efectul Mossbauer sau de la neutrinii care trec prin suflet şi ajung direct în mâncare. Dar nu, mi-au spus că nu se poate – cel puţin pentru stadiul la care a ajuns fizica până la acest moment. Însă au promis că studiază în continuare, că or să ridice problema şi la următoarea şedinţă a secţiunii de fizică teoretică a Academiei Române şi că mă anunţă dacă descoperă ceva. Da, e normal să te duci şi tu unde vezi că se buluceşte lumea şi apoi iese spunând că ce bună a fost mâncarea. E logic, e uşor de înţeles, e omeneşte, e în firea umană şi a lucrurilor, dar să şi spui, mângâindu-te pe burtă, că a fost o mâncare bestială, cea mai bună din oraş etc. etc., când ai primit o banală porţie de semipreparate de la supermarket, de fapt, ţine de nişte mecanisme pe care studenţii de la psihologie le învaţă chiar din primul an. Şi asta când atâtea restaurante în care chiar se face mâncare bună şi muncită rămân goale. Şi nu oriunde, ci adesea alături sau fix peste drum de cele la care dau năvală clienţii ca să înfulece tot felul de mâncăruri banale şi să scrie apoi pe Facebook că au fost la cel mai bun restaurant din Bucureşti. Explică-i de ce se întâmplă asta unui bucătar care munceşte de dimineaţă până noaptea ca să facă o mâncare cu adevărat bună, cinstită, care citeşte mereu despre cum se face şi ce a mai apărut, care se duce singur ca să găsească cele mai bune produse în piaţă, care face reţete noi şi care aruncă de o sută de ori ce a gătit înainte să se declare mulţumit de rezultat. Ce să înţeleagă el când vede că vecinul lui de peste drum, care face aceeaşi mâncare banală de ani şi ani de zile, tocmai şi-a terminat de achitat ratele la casă şi acum şi-a luat şi un X5? Când el după ani de zile abia dacă a reuşit să pătrundă tainele unei singure bucătării, pe când altul, care „în fiecare zi găteşte câte un alt fel de mâncare din bucătăriile lumii“, din Laponia şi până în Patagonia, e mare vedetă şi oamenii îmi trimit e-mailuri peste e-mailuri şi SMS-uri ca să mă duc să-l văd? Nu are multe soluţii la îndemână ca să-şi trateze depresia bucătarul de la restaurantul gol, din păcate… 🙁 Unii abandonează şi încep să facă şi ei hamburgeri, paste şi „ce mai cere clientul“. Alţii aleg o cale de mijloc şi fac o jumătate de meniu „ca ei“ şi cealaltă „ca clientu’“. Însă aproape niciodată un restaurant care a pornit gol nu se mai umple la loc, chiar dacă schimbă el meniul sau chiar bucătarul şi mobilierul cu totul. Clientul se duce tot unde ştie el că e cea mai bună mâncare din Bucureşti… PS: şi o întrebare inocentă: oare o fi la fel şi în alte domenii, sau doar în restaurante?

Ultima ora:

ObservatorEmil Constantinescu la cel de-al 21-lea Summit Economic al Eurasiei

PoliticKlaus Iohannis: Nu există absolut niciun temei pentru sesizarea CCR în legătură cu revocarea lui Kovesi. Putem înțelege că ministrul Justiției e nemulțumit, dar procedura s-a încheiat

EconomieSilviu Cerna – Rolul economic al statului: O veche problemă rămasă deschisă

ExternAlexandru Lăzescu: Competiția dintre Beijing și Washington

EvenimenteMircea Geoană: La mila sorţii şi la pomana împrejurărilor externe?

CulturaRadu Preda: Bartolomeu Valeriu Anania

SocialRaed Arafat: 41% din maşinile de pompieri pentru intervenţii la incendii au o vechime mai mare de 30 de ani

MoldovaCristian Unteanu: De la Chişinău, Dodon brodează mai departe pe scenariul anti-românesc



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe