OraNoua.ro
Publicat în 21 septembrie 2016, 18:02 / 195 elite & idei

George Butunoiu: Şi acum sunt mândru că am făcut Liceul Vasile Alecsandri…

George Butunoiu: Şi acum sunt mândru că am făcut Liceul Vasile Alecsandri…

de George Butunoiu

Până acum nişte ani credeam şi eu, că mai toată lumea, că valoarea unei şcoli o dau profesorii ei. Desigur, toţi am auzit pledoaria: „Păi şi la noi sunt aceiaşi profesori cq la stat, deci învăţăm la fel…”. Eu am auzit-o de mii de ori, pentru că asta mi-e meseria, sunt plătit ca să o aud.

Ani în şir am fost tentat să o contrazic, simţeam eu că mai era ceva la mijloc, ce-mi scapă, de nu se legau lucrurile, însă nu ştiam ce, aşa că tăceam din gură.
Până într-o zi, când mi-a căzut sub ochi un studiu făcut de americani, temeinic şi bine explicat. Au vrut să afle care sunt lucrurile care îi fac pe studenţi să înveţe mai bine, şi care dau valoare universităţii sau facultăţii respective, la urma urmei.
Când am văzut criteriile şi, mai ales, ordinea lor, mi-am dat seama că în acea clipă am înţeles despre educaţie şi despre formarea unui om poate mai mult decât în zece ani de dinainte la un loc.
Primul criteriu din vârf, adică cel mai important, era calitatea studenţilor! Sigur, mi s-a părut un nonsens la început, era o referinţă circulară, însă până la urmă i-am găsit logica. Dar adevărata surpriză a venit la al doilea: erau clădirile universităţii, locul unde erau aşezate şi parcurile din jurul lor şi, subînţeles, toată istoria şi toată încărcătura simbolică ataşată lor şi celor care au trecut pe acolo. Nu mai ţin minte ce era pe locurile al treilea şi al patrulea, însă pe al cincilea erau profesorii. Mai erau câteva şi după profesori, însă şi pe acelea le-am uitat.
Studiul acela era despre universităţi, însă nu am vreo îndoială că rezultatele sunt aceleaşi şi pentru licee şi că e la fel mai peste tot în civilizaţia occidentală, în care şi noi suntem, chiar dacă pe la margine.
Atunci am înţeles de ce la noi în liceu elevii mai slabi învăţau şi se străduiau chiar mai mult decât cei mai buni. La celelalte licee era invers: cei buni stăteau cel mai mult cu cartea în mână, cei din coadă erau acolo pentru că nu aveau chef să înveţe; nu pentru că erau mai prosti, ci pentru că făceau bravada cu neînvăţatul, cu copiatul şi cu păcălitul profesorilor, şi mai erau şi admiraţi pentru asta. La noi, codaşii se ruşinau şi făceau eforturi disperate să-i ajungă pe ceilalţi. Nu reuşeau doar pentru că erau mai înceţi la minte.
În fiecare judeţ, atunci, era câte un liceu care se distanta clar de celelalte, şi ca să ajungi acolo te pregăteai cu ani de zile înainte. Cu toţii le ştiam care sunt, din toate oraşele. Cred că, aproape fără excepţie, erau şi cele mai vechi din locurile respective, aşezate în mijlocul oraşelor, în partea veche a acestora, cu atmosfera binecunoscută.
Al nostru avea peste o sută de ani când am ajuns eu acolo. Nu mai era altul în oraş cu copaci mari şi bătrâni în jur. Un liceu mare, întins pe câteva hectare, cu parc în faţă şi cu grajduri pentru căi şi alte acareturi în spate, cu o mare curte interioară în centru, că la castele. Amfiteatrul, sala mare de festivităţi şi spectacole, cu pian, era mândria liceului, nimeni nu mai avea aşa ceva, desigur!
Aveam bazin de înot, o piscină imensă, mi se părea atunci, cu o statuie sau un basorelief în capăt. WC-urile erau în curte, departe, iarna îţi puneai paltonul ca să ajungi până acolo. WC-uri turceşti, din fonta, făcute să ţină încă două sute de ani, nu ca la celelalte licee, unde pe jumătate dintre uşi scria „defect”.
Nu puteai intra în liceu dacă nu erai de-al locului. Era o singură uşă pe unde intrau elevii, îngustă, numai câte unul, ca să poată să fie controlaţi la uniformă, la şapcă, respectiv bentiţă, matricolă, tunsoare, tipul de ghiozdan. Era ceva în neregulă, treceai în dreapta şi aşteptai să vină cineva să-ţi ceară socoteală.
Matricola o purtam cu mândrie, îmi venea să ţin costumul de şcoală toată ziua pe mine, în oraş, ca să se vadă. Când vedeai un elev prin oraş, primul lucru pe care îl făceai era să te uiţi la matricolă, ca să vezi de la ce liceu este, fie că eram noi, tot elevi, sau oricine altcineva. Tot judeţul ştia matricola de la LVA. În autobuz aveam grijă să nu se aşeze cineva în dreptul umărului stâng, ca să se poată vedea. În privirile feminine, îndeosebi, efectul era vizibil şi garantat.
La mine în sat, nu mai spun! Se dusese vestea peste şapte sate că e cineva de-al lor la LVA. Eram singurul elev de la ţară din anul nostru (patru clase), şi poate chiar din tot liceul.
Toţi ar fi vrut să-şi vadă copiii acolo, de la primul secretar al partidului şi până la ultimul muncitor de la combinat. Totuşi, dacă nu învăţau, nici copiii lui Ceauşescu nu ar fi intrat la LVA, examenele erau foarte stricte şi grele. De când eram eu, înainte de liceu, în timpul lui sau după aceea, până la revoluţie, nu am auzit vreodată, dar nici măcar o singură dată, sau chiar să-i treacă prin minte cuiva că vreunul dintre elevii de la LVA să fi intrat pe nemerit, pe uşa din dos, cu vreo pilă, copiind, sau în alt fel. Niciodată. Nici măcar aluziv sau în glumă.
Din anul nostru, toţi au intrat la facultate, din prima, adică în vară, cu excepţia unuia singur, care a intrat în toamnă. Se intra greu la facultate atunci, chiar şi la cele tehnice, unde se duceau liceenii care învăţau mai puţin, ca să le crească şansele. Cei mai slabi din liceu, ultimii din clasă, adică, erau mai buni decât cei mai mulţi de la alte licee, şi erau licee de la care nu intră nimeni la facultate, nici măcar premianţii. Cu cei din clasa noastră făceam eu lecţii, seara, ca apoi să rămân la ei la masă. Pe atunci, mâncarea nu era ceva chiar la îndemâna oricui, însă părinţii lor făceau rost, că erau directori. Cu mare greutate, totuşi, chiar şi pentru ei.
Acum, tare se miră candidaţii când îi întreb ce şcoală au făcut. Ei vin pregătiţi să-mi recite din acivmănturile lor, şi eu îi întreb la ce şcoală au fost! Ei îmi spun de facultate, iar eu insist, şi-i întreb la ce universitate, mă interesează universitatea, nu facultatea. Se uită bănuitori la mine şi nu înţeleg. Iar când îi întreb de liceu, chiar că se gândesc că nu sunt întreg la minte, sau că nu ştiu cum se face o recrutare „profesionistă”, se vede pe faţa lor. Însă eu sunt recrutorul, şi nu ei, şi nu îşi dau seama că ştiu mai multe despre cum se leagă lucrurile de demult cu cele de acuma decât mulţi alţii…
adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorMireille Rădoi: Micul Paris la Biblioteca Centrală Universitară „CAROL I”  

PoliticKelemen Hunor: Acest guvern rămâne şi va face treabă până în 2024. UDMR nu va vota nicio moţiune de cenzură

EconomieCristian Grosu: Săptămâna care modelează Europa și România ei

ExternAntonia Colibasanu: What the EU’s Green Deal Means for Europe and Russia

SocialAdrian Hatos, la dezbaterea despre meditații organizată de Societatea Academică din România

EvenimenteMireille Rădoi: Micul Paris la Biblioteca Centrală Universitară „CAROL I”  

CulturaCristina Popescu: Pictorul Dimitrie Știubei, un pictor de …marcă

EditorialTeodor Baconschi: D-ale pandemiei. Un final cu repetiție



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe