În mod obişnuit, credem despre bani că sunt un echivalent al schimbului sau un etalon al valorii. Este o eroare, întrucât banii-etalon valoric au fost de mult înlocuiţi cu banii fiduciari (bancnotele, biletele de bancă) şi, în plus, mărfuri sau servicii de aceeaşi valoare de întrebuinţare circulă în schimbul unor cantităţi de bani diferite.

În funcţie de locul de unde se procură, marca vânzătorului, emoţiile cumpărătorului sau politicile economice.

O ceaşcă de cafea costă 7 euro în Geneva sau 7 lei în Bucureşti, deşi e vorba de acelaşi brand, iar materia primă necesară preparării acelei ceşti de cafea, cumpărată, să zicem, de Nestle din Etiopia, costa 0,0007 euro/ceasca.

Un zbor low cost Bucureşti – Barcelona are un preţ de 50 de euro, în timp ce un zbor “clasic” pe acelaşi traseu, cu acelaşi tip de avion, în aceleaşi condiţii de confort costă 200 de euro. Şi, în fine, o nevastă de bogat şi-ar cumpăra cea de-a 45-a geanta Louis Vuitton cu 5000 de euro, în timp ce o nevastă (şi atât) şi-ar cumpăra, probabil un fake, care arată la fel, dar costă 500 de lei.

De fapt, banii au însemnat dintotdeauna şi vor insemna mereu încredere. La origini, oamenii care făceau schimb de bunuri îşi arătau încrederea lor în străinii cu care făceau schimbul, credinţa că cei cu care intrau într-o relaţie de schimb (şi pe care nu îi cunoşteau) le remiteau ceea ce se aşteptau sau sperau să le dea.

A avea încredere in cel cu care faci comerţ (cuvântul, care vine din latina – cum merx, cu marfă – este, practic, echivalent cu schimbul, numit şi troc) înseamnă a te aştepta ca acela să fie corect, cinstit, să fie acolo unde a promis, să îşi respecte promisiunea etc.

Când oamenii au înţeles să înlocuiască trocul cu banii, au ales sa denumească “bani” unele materiale, considerate preţioase nu neapărat ca valoare în sine, ci prin prisma proprietăţilor lor perene şi de încredere: aurul, spre exemplu, este preţios pentru că apare ca fiind peren, nedegradabil în timp şi benign (nu se consumă prin utilizare, nu se oxidează, nu este coroziv, nu afectează corpul uman prin atingere sau contaminare), iar oamenii au încredere că aceste proprietăţi se vor menţine şi că vor putea oricând obţine de la alţi oameni bunurile, serviciile, valorile etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantităţi oarecare de aur cu acele bunuri, servicii sau valori.

Etimologic, încrederea înseamnă, cf. DEX, sentimentul de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţa sau sinceritatea cuiva. A se încrede în – înseamnă a se bizui pe-, a conta pe-, a se sprijini pe-, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Încrederea are şi sensul de credinţă, dar semnifică şi nădejde, speranţă sau chiar siguranţă. În orice caz, încrederea este opusul incertitudinii, îndoielii sau al suspiciunii. A se încrede, încrederea este, deci, un sentiment de convingere, de siguranţă, o lipsă de îndoială.

Aşadar, dacă banii înseamnă încredere, iar increderea este un sentiment, o emoţie, înseamnă că banii sunt sentimente şi emoţii (!?). Ceea ce oamenii preţuiesc nu sunt bunurile, aurul, pietrele preţioase etc, ci încrederea, sentimentele şi emoţiile asociate acesteia.
articol publicat pe www.adevarul.ro