Adriana
Publicat în 20 martie 2013, 00:07 / 185 elite & idei

Gheorghe Piperea: Încrederea este ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creează bani din nimic

Gheorghe Piperea: Încrederea este ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creează bani din nimic

Îndeobşte mai credem – în mod eronat – că băncile sunt intermediari financiari, întrucît : (i) atrag depozite de la populaţie şi de la firme şi (îi) plasează aceşti bani cu dobîndă, prin creditare, populaţiei şi firmelor.

Un intermediar propriu-zis între deponenţi şi împrumutaţi ar face un singur lucru: ceea ce ar deţine de la şi pentru deponenţi ar repune în circulaţie cu titlu de împrumut cu dobândă, care ar urma să se restituie în timp de către împrumutat, dobândă asigurând atât remuneraţia capitalului atras de la deponenţi, cât şi profitul băncii; întrucât scadenţă la depozite poate fi imediată (depozitele de bani la instituţiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denunţate oricînd, cu consecinţa că bancă trebuie să restituie imediat deponenţilor sumele depuse), în timp ce scadenţa împrumuturilor este amînată, ca să poată restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui să aibă rezerve de lichidaţi suficienţe pentru a face faţă acestui decalaj în timp.

Dar băncile moderne nu funcţionează aşa. Băncile nu doar intermediază între cei ce deţin lichidităţi şi cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie.

Atunci cînd dau credite, băncile nu au obligaţia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = sumă fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetară data cu împrumut, băncile nu sunt obligate să deţină fonduri proprii (rezerve) de aceeaşi valoare, ci doar o fracţiune din această valoare. Este ceea ce se numeşte, îndeobşte, rezervă fracţionară. Restul banilor daţi cu împrumut sunt creaţi de bancă, prin utilizarea ingredientului magic al încrederii, o încredere impusă de stat, prin monopolul pe care îl acordă băncilor pentru activitatea de banking : aceşti bani împrumutaţi nu pre-există în rezervele băncii faţă de momentul creditului, dar se regăsesc în conturile împrumutatului după acest moment. Această încredere în bănci,  susţinută (leveraged) de stat şi de băncile centrale, devine bani în exact momentul în care împrumutatului îi este a€œpermis” să-şi constituie depozite sau conturi curente echivalente cu aceşti ”bani” la banca împrumutătoare.

Aşadar: (i) băncile îşi creeaza rezerve prin însăşi actul creditării, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului să pre-existe creditării[1]; (ii) băncile creează bani din crearea de datorii; aceştia sunt banii-datorie, care nu există decît în măsura în care există ingredientul magic al încrederii; cu cît ne imprumutam mai mult, cu atît mai mulţi bani-datorie sunt creaţi de bănci şi cu atît mai mult avem “nevoie” de ele; (iii) nu doar că bancile sunt prea mari pentru a eşua (too big to fail), dar ele sunt prea “necesare” pentru a dispărea. Este un incredibil privilegiu pe care îl deţin şi îl exercită doar băncile : e vorba de un monopol legal.

Cămătarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodată acest privilegiu şi nici nu îl vor avea. Shylock, negustorul evreu din ”Neguţătorul din Veneţia” de Shakespeare, personaj care se ocupă cu atît de hulitul împrumut cu dobîndă, practică acest ”sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care îi deţinea înainte de momentul magic al împrumutării. Oricît de odioasă ni s-ar părea ”garanţia” impusă împrumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock împrumută din bani proprii, pe care îi avea înainte de a-i da cu împrumut. De observat că art. 2191 alin.1 din Codul civil român arată că, prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit (instituţie bancară, de regulă), sumele de bani depuse devin proprietatea instituţiei de credit. Desigur, sumele de bani sunt supuse restituirii, la scadenţă sau în orice moment (în acest caz, după un termen de preaviz), iar banii sunt prin excelenţă fungibili, deci pot fi înlocuiţi oricînd cu o cantitate de echivalentă. Dar acest ”beneficiu” al proprietăţii asupra fondurilor depuse nu este prevăzut pentru celelalte tipuri de depozit, în care depozitar nu este o bancă, ci un alt subiect de drept. Pentru comparaţie, a se vedea art. 2103 din Codul civil, cu privire la contractul de depozit, în general, în cadrul căruia depozitarul este un detentor (posesor precar, incomplet) al bunului sau banilor depozitaţi şi nu un proprietar al acestora. Încrederea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creează bani din nimic, este aurul alchimiştilor.

Dacă vom observa că activitatea de bancă s-a creat şi consolidat de Cavalerii Templieri (călugări-războinici), în timpul cruciadelor, vom putea înţelege de ce sensul cuvintului  ”încredere” este atît de similar sensului cuvintului ”credinţă”. De altfel, rădăcina celor două cuvinte este aceeaşi : cred. Creditul ipotecar (mortgage) este acel împrumut care se acordă de către bănci clienţilor lor de retail pentru cumpărarea sau, după caz, construirea de case. Este un credit pe termen lung sau foarte lung (10-30 de ani), pentru care se plăteşte rate tot timpul vieţii împrumutatului. Împrumutatul este, practic, dependent de bancă pe toată perioada creditului, întrucît, în caz de neplata (default), bancă ”prescrie” imediat ipotecă, adică intră în posesia casei, evacuîndu-l imediat pe debitor (foreclosure). Într-o anumită măsură, şi banca este dependenţa de împrumutaţi, întrucît orice schimbări importante în viaţa şi sursele de finanţare ale împrumutaţilor determină dificultăţi în încasarea ratelor şi dobinzilor, adică riscuri de pierdere pentru bancă. Dincolo de dependenţa reciprocă dintre bănci şi împrumutaţi există securitizarea ipotecilor : mai multe astfel de ”produse” sunt împachetate în portofolii care se pun în circulaţie pe pieţele financiare sub formă de instrumente financiare derivate.  Banca vinde astfel ipotecile şi, în consecinţă, nu mai are legătură juridică iniţială cu debitorul. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizează ipotecile, ratele plătite de împrumutat nu mai ajung la împrumutător, ci la băƒncile de investiţii. Astfel, avînd la dispoziţie lichidităţile rezultate din circularizarea ipotecilor, băƒncile pot acorda mai multe credite, chiar cu mai multムusurinţムdecît s-ar crede, deoarece le rămîne indiferent dacムîmprumutatul ramburseazムîmprumutul sau nu. De aici au apărut aşa-numitele credite ipotecare sub-prime, care înseamnă credite cu dobînzi real-negative (debitorul nu plăteşte dobînzi sau chiar primeşte de la bancă sume cu titlu de facilităţi). Au putut fi împrumutaţi, astfel, şi simpli particulari care nu aveau surse de finanţare ale rambursării împrumutului, fiind din start faliţi. S-au putut crea, astfel, mai mulţi bani-datorie. Singură ”œsursă” de finanţare a acestor datorii a fost, pînă în 2008, iluzia creşterii continue a valorii imobilelor. Banii – datorie au creat şi alimentat fără oprire iluzia prosperităţii consumatorilor, a statului şi a comunităţilor locale, care se împrumută la bănci şi, în acelaşi timp, devin controlabili prin îndatorare. Tot aceşti bani – datorie sunt la originea iluziei creşterii economice prin credite şi prin consum. Democraţia luxului şi dreptul de a se îndatora (ridicat de unii jurişti un pic cam exaltaţi la rangul de ”drept al omului”) provin, la fel, din această magie a încrederii impusă sau susţinută de stat. Luxul pe datorie este, în sine, o formulare oximoronică, întrucît luxul este ceea ce îşi permite cel cu bani sau cu avere în exces; iar datoria nu e un drept, ci o obligaţie.

Este elementar că cel ce se îndatorează trebuie să restituie împrumutul sau să dea ceva în schimb : o parte din veniturile sale viitoare şi a€“ implicit a€“ o parte din viitorul sau, casa sa, libertatea şi independenţa sa, propriul suflet (ca în Faust), Ba chiar hainele şi încălţămintea proprii… Exemple literare În Maestrul şi Margareta, de Mihail Bulgakov), un anume Woland, magician şi alchimist, adunase toată lumea bună a Moscovei într-o sală, pentru un spectacol de magie. Curioasă, lumea aştepta să vadă ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland şi ciudaţii săi asistenţi (dintre care unul era un motan vorbitor), autori de multe alte isprăvi bizare. Şi da, surprizele se ţin lanţ: asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol aţintit în sus; din tavan încep să curgă din abundenţă bani asupra spectatorilor; cei mai mulţi spectatori îşi îndeasă bani în buzunare şi în genţi; femeile sunt invitate să îşi aleagă din vitrine haine, pantofi şi genţi în stil parizian – dernier model, cu condiţia să îşi abandoneze propriile haine, pantofi şi genţi; acestea se conformează; se trezesc îmbrăcate în haine foarte scumpe şi elegante, încălţate cu pantofi la modă şi dotate cu genţi de tip parizian – dernier model. Asta e partea de surpriză plăcută. Căci la ieşirea din sală de spectacol, în stradă, toţi aceşti bani se transformă în pulbere, iar hainele, încălţările şi genţile cele scumpe dispar aşa cum au apărut, prin magie. Numai că doamnele în cauza rămîn şi fără hainele cu care veniseră la spectacol. Rămîn pur şi simplu în neglije sau chiar în pielea goală. Cei din sală au crezut, pentru că au vrut să creadă sau pentru că au fost naivi, că banii şi hainele sunt reale. Au avut încredere că sunt reale. Cînd au ieşit în stradă, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Încrederea a dispărut. La fel şi banii şi hainele. Toţi l-au considerat pe Woland un escroc, dar puţini şi-au dat seamă că fără încrederea lor în magician (voită sau naivă sau manipulată subtil), actul de magie nu era posibil. La finalul cărţii[2], Bulgakov ne dezvăluie că Woland era Lucifer, diavolul în persoană. Şocant este să alături această dezvăluire de la finalul cărţii lui Bulgakov afirmaţiei unui anume Timothy Oa€™Brien, publicată în New York Times, în 2009 : „creditele derivate sunt […] jucăriile favorite ale Diavolului”[3].

[1] Conform unui autor român (a se vedea Călin Rechea, în ziarul Bursa din 9.10.2012 ), Banca Angliei şi Federal Reserve of New York afişează afirmaţii de acest gen : “atunci cînd băncile acordă credite, ele creează depozite adiţionale, pentru cei care împrumută bani”; “cînd o firmă împrumută bani de la o bancă şi îşi plasează aceşti bani într-un depozit, bilanţul băncii creşte fără să fie afectate rezervele sale”. [2] Cartea este scrisă de Bulgakov în 1940, dar neterminată; ea a fost publicată postum, în 1966, de soţia sa, cea care pare să fi fost chiar modelul personajului Margareta. [3] Citat în „Blythe Masters, femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă”, publicată de editura Philobie, 2011, de Pierre Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Ici & Maintenant Paris, unde are o emisiune – Revue de presse internationalle; lucrarea pare să fie o colecţie de postari ale autorului pe Blogul Apocalipsei Financiare.

Ultima ora:

ObservatorElena Calistru, pe lista reprezentanților României în cadrul Comisiei Economice și Sindicale Europene din partea Sindicatelor, Patronatelor și Societății Civile, pentru perioada 2020-2025

PoliticKlaus Iohannis: Guvernul va veni cu o iniţiativă legislativă pentru a repara Legile Justiţiei

EconomieElena Calistru, pe lista reprezentanților României în cadrul Comisiei Economice și Sindicale Europene din partea Sindicatelor, Patronatelor și Societății Civile, pentru perioada 2020-2025

ExternMircea Geoană: NATO este cu toate radarele sus. Rusia și China încearcă să se folosească de această perioadă dificilă

SocialEmil Constantinescu: FERPAR Corneliu Dinu

EvenimenteAlina Achim – Inayeh: A inceput Brussels Forum in format virtual

CulturaCristina Popescu: ROMÂNIA, UN TEZAUR EUROPEAN

EditorialFlaviu George Predescu: Jurnal politico-literar (III)



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe