OraNoua.ro
Publicat în 9 aprilie 2014, 13:24 / 178 elite & idei

Sever Voinescu: Întîlniri firești cu România în Europa. Cît e de frumos cînd nu există patrioți de la guvern pe-aproape!

Sever Voinescu: Întîlniri firești cu România în Europa. Cît e de frumos cînd nu există patrioți de la guvern pe-aproape!

de Sever Voinescu

Ca orice națiune mică, trăim în obsesia imaginii. Cum ne văd ceilalți, mai ales cei mari, ce cred ei despre noi, ne facem de rîs ori ni se văd și ceva calități, ce-a zis ăla de noi, e nevoie de reacție, să zicem și noi de el…

Un cerșetor român întîlnit pe un bulevard madrilen ne umple de nervi, o știre despre hoții români de bancomate din Londra ne strică ziua, imaginile taberelor de romi ne jenează – de toate acestea vrem să ne delimităm. Paradoxal, acest sentiment se originează exact în același ”punct” cu opusul său, la fel de nefericit: ni se pare jignitor să găsim europeni civilizați care să nu știe respectuos că Brâncuși a fost român, că avem olimpici străluciți la matematică și că Bucureștii erau micul Paris. Oricît am încerca să-l tratăm, ”punctul” din care țîșnesc toate aceste sentimente există dureros în ADN-ul românesc (probe: Eminescu, Caragiale, Cioran ș.a.). Mă grăbesc să adaug că nu e nimic rău că el există, nu e ceva ca o boală rușionasă, nu e nici măcar o boală. Este o busolă care indică bine dimensiunea lucrurilor pe lume. Numai că, de cele mai multe ori, doare. Uneori, însă, ne face să ne simțim bine. Ei bine,  eu am simțit cît de plăcut poate fi sentimentul românesc zilele trecute cînd mi s-au întîmplat trei lucruri, în trei locuri diferite din Europa, în jurul aceleiași teme.

1. Zburam spre Berlin și-mi luasem să citesc în avion un roman al lui Pascal Quignard, intitulat ”Vila Amalia”. Îmi place Quignard, dar nu atît de mult încît să simt nevoia să scriu aici despre el – poate într-o zi, cînd lista lucrurilor care-mi par demne de a fi împărtășite cu dumneavoastră se diminuează. Pe cînd survolam Polonia, eroina romanului, o compozitoare bretonă care fuge de sine, îndrăgește un copil, o fetiță de cîțiva anișori, pe care o vrăjește cîntîndu-i cîntece românești. (Tatăl eroinei este muzician evreu din România, așa că se explică de unde le știe). În orice caz, ideea că prin cîntece românești un romancier francez pune pesronajul său, o franțuzoaică și ea, să se apropie de un copil m-a tușat un pic.

2. Cîteva zile mai tîrziu, într-o splendidă dimineață de duminică, mergem la  Schiller Theater pentru un concert de cameră,  atrași de program (Schumann și Brahms), dar mai ales de muzicieni: Daniel Barenboim la pian, alături de doi tineri instrumentiști aflați în mentoratul său, clarinetistul Tibor Reman (absolvent de Conservator clujean) și violista Julia Deyneka. La sfîrșitul concertului, pentru că aplauzele nu mai contenesc, cei trei execută un ”encore”. O surpriză: ”Melodia românească” din cele opt piese compuse de Max Bruch pentru pian, clarinet și violă. Anunțînd ce vor cînta, Barenboim face un gest vag și amical spre Tibor Reman cînd spune ”Rumänische Melodie” și tînărul, un pic intimidat,  înclină ușor din cap. Max Bruch (1838 – 1920) a compus cele opt piese pentru pian, clarinet și violă în 1909, puțin după ce împlinise 70 de ani, pentru fiul său, Max Felix, un foarte talentat clarinetist. Deși sînt clasificate sub același număr de opus, Max Bruch a vrut ca fiecare dintre ele (nici una nu durează mai mult de cinci, șase minute) să fie considerată o lucrare în sine, cerînd expres ca ele să nu fie niciodată cîntate în concerte împreună, una după alta. Dintre cele opt, doar două  piese poartă un titlu: cea de-a cincea, numită ”Melodia românească” și cea de-a șasea, numită ”Nocturna”. Biografii spun că tema muzicală a ”Melodiei românești” i-a fost cîntată maestrului de prințesa zu Wied într-una din duminicile în care acesta primea, liber aproape, vizitatori. Prințesa de Wied, de fapt prințesa Sophie de Schonburg-Walenburg (1885 – 1936) era  căsătorită cu prințul William de Wied, care va fi urcat pe tronul Albaniei în 1914, e drept, doar pentru cîteva luni, printr-o operațiune politico-diplomatică de anvergură europeană condusă de Take Ionescu – pe vremea aceea politicienii români puteau face așa ceva în Europa! De asemenea, era descendentă pe o linie colaterală destul de depărtată a lui Grigore Ghica, bunica ei era o Cantacuzină, ea însăși era o apropiată prietenă a Reginei Elisabeta a României, iar legătura ei cu România s-a pecetluit în eternitate pentru că trecerea la cele veșnice în România i-a fost dat să i se întîmple.

3. În fine, cîteva zile mai tîrziu, mă găsesc într-o expediție prin magazinele de muzică din Barcelona. Într-unul dintre ele, poate cel mai bogat din cele vreo cinci ori șase pe care  le-am cercetat , aflat la subsolul unei clădiri vechi de pe o stradă îngustă, cum sînt cele mai multe în partea gotică a marelui oraș catalan, aud încă de la primii pași făcuți în interior naiul lui Gheorghe Zamfir. Faptul în sine nu mă  surprinde, muzica artistului român este de găsit peste tot. Doar că, de data aceasta, ceea ce auzeam nu erau marile lui șlagăre internaționale, precum ”Lonely Shepard” (găsibil și în ”Kill Bill”) ori ”El condor pasa” sau ”Cîntecul lui Cockeye” de Morricone din ”A fost o dată în America”, ci cîntece românești. Rătăcind printre zecile de mii de cd-uri organizate cam imprecis după cîte mi-am dat eu seama, și constatînd că ambientul muzical al magazinului nu era constituit dintr-o compilație în care  se găseau unul-două cîntece cu Zamfir, ci era un întreg cd Zamfir lăsat să curgă, am fost sigur că omul de la tejghea e român. L-am abordat, cu un soi de siguranță amicală, direct în românește. A făcut ochii mari. M-am repliat și am început discuția în alte limbi mai apropiate de el. Era spaniol (nici măcar catalan) și îl iubea pur și simplu pe Zamfir. Uimitor este că făcea clar distincția în repertoriul marelui naist între cîntecele internaționale și cele românești. Nu putea explica de ce, dar sufletul său se înfiora ascultînd ”Ciocîrlia”, ”Mocirița” sau ”Doina Oltului” – pronunța perfect aceste titluri. Am plecat cu un sentiment bun, deși n-am găsit nimic de cumpărat în magazinul lui.

Așadar, în trei locuri diferite am avut trei mici întîlniri cu cîntece românești. Da, mărturisesc limitele specifice unui om de cultură mică: mi-a făcut mare plăcere de fiecare dată. Cît e de frumos firescul acestor întîmplări și cît e de respingător artificialul campaniilor de promovare pe bani grei, cretinismul brandului de țară și fala standurilor României de la tîrgurile internaționale! Acolo unde nu e guvernul român cu oamenii săi în costume asudînd la datorie, România se poate insinua fermecător în suflete.

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe