OraNoua.ro
Publicat în 22 februarie 2017, 17:15 / 346 elite & idei

Ioan Aurel-Pop: Fără complexe, despre istoria noastră

Ioan Aurel-Pop: Fără complexe, despre istoria noastră

Orice istoric studiază fapte și întâmplări care țin de un anumit trecut. Trecut care a reprezentat la un moment dat viață trăită intens. Pentru rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, academicianul Ioan Aurel-Pop, dragostea pentru istorie, pentru trecut, înseamnă dragostea de viață. „Cunoașterea trecutului reprezintă cunoașterea vieții. Ignorarea lui poate deveni o catastrofă”, afirma ilustrul profesor într-o conferință. Despre necesitatea cunoașterii trecutului, al nostru în primul rând, ne-a vorbit în interviul de față.

Domnule rector, v-ați gândit vreodată să plecați din România?

Nu! Când eram mult mai tânăr ca acum (!) – schimbările din 1989 m-au prins la vârsta de vreo 30 de ani – simțeam și trăiam toate relele unui sistem dictatorial, care controla sau voia să controleze viața oamenilor și eram îngrijorat și revoltat. Dar nu m-am gândit niciodată serios să trăiesc definitiv în altă parte. Motivele sunt multe! Mai întâi, mutarea din țară nu încăpea în mintea mea de urmaș de țărani și preoți de pe Câmpia Transilvaniei. Universul acelei lumi mi-a fost inoculat de mic, de părinți și mai ales de bunica mea pe linie paternă, văduvă de război, al cărei soț, căzut pe frontul antisovietic în 1942, nu avea – cum preciza ea cu obidă – loc de închinăciune, după rânduiala morților… Bunica nu înțelegea înstrăinarea nici măcar prin moarte! În al doilea rând, am dus-o rău prin anii ’80, ca toți românii, dar nu așa încât să mă copleșească neajunsurile materiale. Am compensat mereu lipsurile materiale cu lecturile intense, cu învățarea limbilor clasice și moderne, cu cercetarea de arhivă. La bibliotecile mari ale Clujului, am avut acces la aproape toată înțelepciunea lumii și a țării, de la cărțile lui Kafka până la Istoria literaturii române a lui Călinescu, de la poeziile lui Ion Vinea și Aron Cotruș până la romanele lui Michel Butor și Nathalie Sarraute. Cărțile care erau la „secret” ni le procurau profesorii noștri pe sub mână. Nu am beneficiat de nici o specializare ori bursă în Occident (deși am avut oferte), fiindcă nu prezentam destulă încredere pentru regim, dar aveam Occidentul în cap, prin educație și prin lecturi proprii. În Occident, am fost însă pentru destul timp, după 1989. În al treilea rând, aveam patru părinți de îngrijit – doi ai mei, fie iertați, și doi ai soției, Domnul să le dea sănătate! – și nu puteam concepe să rămână singuri. Soția și cu mine nu avem frați. Era în educația de atunci un sens al datoriei împlinite, iar datoria aceea ne cerea să fim fizic alături de părinți – îmbătrâniți înainte de vreme și chinuiți de viață – când vor avea nevoie, așa cum ei ne-au scos din copilărie cu demnitate, ne-au hrănit, vegheat și educat. De altfel, dacă plecam prin lume definitiv, știu că mama s-ar fi stins de dor. Cum aș mai fi putut eu trăi după așa ceva? De altfel, ascultam și noi în casă, ca toți românii, Radio Europa Liberă, la care se făceau multe apeluri pentru întregirea familiilor celor plecați (fugiți); asemenea emisiuni începeau invariabil cu fraza: „Noi nu sfătuim pe nimeni să plece din țară, fiindcă locul românilor este în România!” Eram impresionat de acest crez, care venea din partea unora care fuseseră siliți să părăsească România și care trăiau cu dorul țării. În fine, ca istoric medievist, preocupat de soarta străromânilor și românilor de pe la anii 600-700 d. Hr. până pe la 1600, nu prea aveam ce să fac, sub aspect profesional, în lume. Credeam atunci și cred sincer și acum că nu se poate face istorie fără surse (izvoare), nu se poate face istorie „din vârful buzelor” sau din „profunzimea minții” cuiva, iar sursele cele mai numeroase și mai relevante ale istoriei noastre se află în România.

„Nu ne alegem noi epocile în care să trăim”

Ar mai fi argumente pentru rămânerea mea aici, dar le trec sub tăcere, fiindcă sunt mai puțin relevante decât cele de mai sus. Ocazii efective să rămân afară am avut numai după 1989, iar atunci consideram că nu mai era cazul, din moment ce ieșisem din dictatură la libertate. Nu a fost chiar așa de roz totul în cei 26 de ani trecuți, cum credeam atunci, dar nu a fost nici de netrăit. Obligat de viață și de convingeri să trăiesc în țara mea – pe atunci comunistă – am făcut, firește, și compromisurile necesare, fiind pionier, utecist, membru PCR și chiar președinte al studenților pe universitate. Se știe destul de bine că, mai ales în anumite domenii (istorie, filosofie, drept), nici nu puteai susține un doctorat dacă nu erai membru al PCR. Așa au fost în România cam patru milioane de comuniști, pe hârtie (nu din convingere), dintre care 90% stăteau la cozi, ca toți cetățenii, se chinuiau seara fără lumină electrică, se bucurau de Crăciun dacă puteau avea câteva portocale sub brad… Azi e ușor de judecat acea epocă de către cei tineri și neștiutori, dintre care unii ar vrea să-i vadă morți fizic pe toți „comuniștii” de atunci. Nu mai au prea mult de așteptat! Eu vă mărturisesc că, deși sunt istoric, nu credeam că va cădea așa de repede regimul comunist la noi. De asemenea, nici în 1990 nu credeam că va cădea URSS în 1991! Din păcate sau din fericire, nu ne alegem noi epocile în care să trăim, iar a-i acuza pe unii că au trăit sub comunism este ca și cum te-ai substitui lui Dumnezeu, care le rânduiește pe toate. Firește, a fost sub comunism și rezistență, de diferite feluri, dar masa mare de oameni a muncit ca să trăiască, ca să funcționeze (cumva) țara… Și bine a făcut că a muncit, altminteri am fi sucombat!

Există astăzi un raport echilibrat între studiul istoriei universale și al celei românești în școala românească?

Nu, dar nu acesta este cel mai mare rău! Toată istoria se face rău și superficial, fiindcă se face într-o oră pe săptămână (în majoritatea liceelor și claselor de gimnaziu). Este un motiv pentru care disciplina nu este iubită. Profesorul, chiar și cel foarte bun, trebuie să facă un galop prin materie, să treacă repede prin toate, să nu fixeze nimic, să asculte 30 de elevi, să le dea note buluc. Istoria îi ajuta pe elevi odinioară să distingă o coloană dorică de una corintică, o biserică gotică de una barocă, o simfonie de un concert sau o operă de o operetă, o țară antică de una modernă. Azi, toate acestea se pierd, fiindcă nu se poate reține mai nimic. Raportul dintre istoria universală și cea națională este net în favoarea istoriei universale, din dorința de a fi „buni europeni”, „globaliști”, de a nu fi acuzați de naționalism. Cum știți, noi am făcut mari eforturi să intrăm în UE și am crezut sincer – unii – că, nemaipomenind de tradițiile noastre, de trecutul nostru, de credința în valorile noastre și în Ortodoxie, vom fi mai bine primiți. Și ne-am trezit azi cu Brexitul, cu partide de extremă dreaptă în Franța, Olanda, Ungaria, Polonia, adică în țări de mare tradiție europeană, care ne dădeau mereu „lecții de bună purtare”. De aceea, cred că a avea complexe legate de istoria noastră este contraproductiv și chiar naiv. Noi am avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune și cu rele, și nu avem de ce să ne rușinăm de ea. Istoria noastră face parte din ființa noastră, fiindcă este experiența noastră de viață comunitară.

Identitate națională și cunoașterea propriei istorii

Cât accent se pune pe elementele de patrimoniu na­țional în studiul istoriei ro­mânilor care se predă actualmente la noi? Consi­derați necesar acest demers?

Nu se pune aproape nici un accent! Dacă facem abstracție de unii profesori inimoși care fac cunoscut patrimoniul nostru elevilor din proprie inițiativă, nu întreprindem aproape nimic la nivel instituționalizat, ca să educăm elevii și tinerii în spiritul zestrei noastre istorice. O fac însă profesorii de istorie a minorităților – mai ales cei maghiari -, care le prezintă insistent elevilor lor numai „realizările geniului” propriului popor sau propriei comunități. Evident, patrimoniul național nu trebuie numai cunoscut, dar se cuvine și apărat, renovat, prețuit, popularizat, vizitat de noi și de străini. Dar cum să-l promovăm dacă nici măcar nu-l cunoaștem, dacă facem confuzii groaznice, dacă nu știm să distingem o ruină antică de una medievală sau o biserică de secol XIII de una neobi­zantină?

Un popor fără elită ajunge repede în rătăcire

Cum vedeți rolul Bisericii în păstrarea identității na­ționale în condițiile în care unii spun că istoria românească s-a bazat pe mitizarea multor per­so­nalități (Martirii Brâncoveni, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Andrei Șa­guna, toți canonizați de Biserica Ortodoxă Română)?

Din fericire, cred că epoca blamării „mitizărilor” de tot felul a trecut sau, oricum, a trecut de apogeu. O anumită acțiune de desprindere a adevărului istoric de propaganda istorică, de ideologia comunistă sau a realității trecute de realitatea cosmetizată ori idealizată și festivistă era absolut necesară. Este evident că și istoria noastră, ca orice istorie-discurs din orice țară, a înglobat cu vremea și tradiții, legende, clișee, stereotipuri și chiar mituri, dar de aici și până la a susține, în chip serios, că toată istoria noastră, de la cronicari și până la Iorga, Giurescu, Panaitescu, Brătianu, Daicoviciu și Oțetea, este formată din mituri naționaliste, este o cale lungă! Și până la urmă este o minciună! Dacă istoria noastră albă și ima­culată, plină de glorii, de sub comunism, era o minciună, atunci dați-mi voie să spun că și cea revelată de unii „demitizatori” este la fel de falsă.

Biserica la noi, ca purtătoare, depozitară și apărătoare a credinței în Dumnezeu, face parte din identitatea noastră, fiindcă a „colorat” această identitate în forme unice și irepetabile. De la particularitățile credinței și până la ritul nostru răsăritean și de la forma bisericilor până la felul de a ne închina, de a ține sărbătorile, de a ne jeli morții, de a ne boteza copiii, de a ne cununa, adică de a ne trece și petrece viața, toate ne dau măsura identității noastre. A combate sau a disprețui credința și Biserica este ca și cum ți-ai renega calea vieții. Biserica ne-a adăpostit și apărat în timpuri grele și nu numai. Biserica noastră de rit bizantin a fost, multe secole la rând, singura instituție românească tolerată în Transilvania, iar preoții au fost capi spirituali și politici, în același timp, ai turmei lor. Stăpânii nu i-au putut schimba pe preoții români cu alții, de-ai lor, fiindcă nu i-au avut (ei nefiind ortodocși) și așa nu au rămas românii fără nici un fel de elită. I-au avut drept părinți și învățători pe preoți. Iar acest lucru a fost salvator pentru poporul român. Un popor fără conducători, fără ghizi, fără elită ajunge repede în rătăcire și este pierdut. Canonizările în Biserică sunt o practică absolut curentă, deopotrivă în lumea ortodoxă și catolică. Oameni dăruiți cu har, asupra cărora se pogorâse din timpul vieții lor Duhul Sfânt, care au săvârșit minuni, au fost canonizați încă acum un mileniu sau chiar mai devreme. Mai toate popoarele din jurul nostru și-au transformat regii și împărații lor vrednici în sfinți, încă din Evul Mediu sau/și la începuturile epocii moderne (ungurii, cehii, sârbii, bulgarii, rușii etc.). Noi nu am putut, deși cazuri evidente au fost, deoarece, nefiind Biserică autocefală, nu am avut recunoscut și acceptat acest atribut sau acest drept. Transformarea Bisericii Ortodoxe Române în Biserică autocefală (proclamată în 1872 și recunoscută la 1885) și ridicarea sa la rang de Patriarhie (în 1925) au creat și posibilitatea canonizării sfinților naționali, lucru întâmplat începând cu anul 1955. În cazul sfinților, termenul de „mit” sau cel de „mitizare” chiar nu are nici un sens din punct de vedere teologic. Din punct de vedere istoric, unii oameni recu­nos­cuți sfinți între timp au o serie de fapte ale lor învăluite în legendă, tocmai datorită per­so­nalităților lor copleșitoare ieșite din comun, a colportării știrilor despre ei și, uneori, a augmentării calităților lor. Partea de sfințenie, sub aspect teologic, nu are însă nimic de-a face cu mitul.

A blama Biserica înseamnă a ne blama pe noi înșine

Multe critici legate de Biserica Ortodoxă Română și de activitatea sa provin din ignoranța celor care le fac, din teribilism, din necunoașterea rolului și misiunii Bisericii noastre, dar și din alte motive, inclusiv lipsa de credință, reaua-voință. Biserica este comunitatea din care şi noi facem parte, iar a o blama înseamnă a ne blama pe noi înșine.

Secularizarea care pare să cuprindă o parte a lumii contemporane trebuie să ne dea de gândit tuturor, inclusiv slujitorilor Bisericii, dar nu poate arunca nici o umbră asupra rolului istoric hotărâtor al Bisericii pentru definirea și apărarea identității noastre, pentru păstrarea ființei naționale (mai ales în regiunile în care elita social-economică și politică nu era românească).
Nicolae Iorga, după un drum al său peste munți, prin Transilvania, a scris o mică bijuterie de carte – „Sate și preoți în Ardeal”, definind astfel impecabil toată societatea românească din această provincie, societate rurală oblăduită de preoți, de Biserică. Termenul de „vlădică” folosit până nu demult aproape exclusiv pentru denumirea episcopului de către românii transilvani înseamnă om dăruit cu putere spirituală și lumească în același timp. Societatea românească transilvană a fost formată în tot Evul Mediu din țărani ori săteni cultivatori ai pământului și din preoți (săteni și ei), cultivatori ai lui Dumnezeu (de sărbători sau cu celelalte ocazii), dar și ai pământului (ca sătenii, peste săptămână). Cu o mână pe plug și cu una pe cruce, preotul nostru de demult și-a îndeplinit foarte bine menirea de scut al turmei sale. Și ocrotind turma cea mică, preoții toți au avut harul și menirea să ocrotească națiunea întreagă, ceea ce nu a fost puțin lucru.

Ultima ora:

ObservatorAlexandru Georgescu: 19 ani de la atentatele care au schimbat lumea – „9/11, un punct de cotitură în istoria post-Război Rece”

PoliticNicușor Dan: Salariile bucureștenilor vor ajunge la 1400 de euro în următorii patru ani

EconomieSergiu Manea: BCR lansează ghidul pentru antreprenori „La ce ne uităm când credităm” – cei șapte indicatori pe care banca îi urmărește în procesul de creditare

ExternOvidiu Nahoi: Bruxelles vrea să unifice aplicațiile mobile anti-Covid

SocialLudovic Orban: Autoritățile locale pot achiziționa cam 500.000 tablete pentru elevi și o pot face mai ușor, prin procedura simplificată

EvenimenteMihai Toader-Pasti, la conferința Building Home

CulturaCristina Popescu: Uniformele regalității (III). Reginele României

EditorialAlexandru Georgescu: 19 ani de la atentatele care au schimbat lumea – „9/11, un punct de cotitură în istoria post-Război Rece”



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe