OraNoua.ro
Publicat în 18 ianuarie 2017, 17:18 / 314 elite & idei

Ioan-Aurel Pop: Identitatea națională prin cultură

Ioan-Aurel Pop: Identitatea națională prin cultură

de Ioan-Aurel Pop

Identitatea națională, înainte de a fi istorică sau politică, a fost culturală (spirituală). Deopotrivă străinii și românii și-au dat seama că românii sunt români când le-au auzit limba, diferită de toate graiurile popoarelor din jur. Azi, identitatea românilor este remarcată de străini prin aspecte formale și nesemnificative pentru felul românilor de a fi români. Unii se opresc la vampirul Dracula (căruia nici nu-i mai cunosc îndepărtata origine în principele Vlad Drăgulea, poreclit de otomani Țepeș), alții la Nadia Comăneci ori la Ceaușescu, alții la o frunză verde, la sarmale și mititei, la miticism (vorbă multă și lipsă de seriozitate), alții la romi. Firește, unele dintre elementele enumerate fac parte din realitatea românească, dar nu din esența sa, nu din măsura valorilor sale, nu din profilul său spiritual.

Vă propun, de aceea, să revenim la esențe și, în primul rând la limbă. Limba este cea mai importantă creație spirituală a unui popor, cea mai înaltă marcă a identității. Limba este felul nostru de a ne adresa lumii palpabile și dumnezeirii, de a ne adresa pământului și cerului. În limba română, avem câteva zeci de cuvinte care sună ca metaforele, care au un iz arhaic și etern în același timp, care adăpostesc în sensurile lor adevărate lumi sau universuri.

Doina, de exemplu, este un cuvânt cu etimologie și o origine necunoscute. Termenul vine din asemenea adâncuri, încât se identifică perfect cu noi, ne poartă dorurile toate, uneori în sunet de colindă, „la mijloc de codru des” ori „pe-un picior de plai”, cu mioarele și „cânii”, la stână, pe plaiuri ori în văi adânci, pe unde ne-am dus veacul… Goga, mereu îndurerat până la Marea Unire, vedea „privighetori din alte țări” care „vin doina să ne-asculte”, iar veselul Alecsandri îl preamărea pe autorul anonim, care „Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina mă mai țin;/ Doina cânt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc”. Mai presus de toți, Eminescu, acela care avea puterea de a vedea România pe hartă înainte de a fi aievea, îi doinește țării și stării: „Doină, doină, greu îmi cazi/ Din pădurea cea de brazi,/ Și cu jale îmi răsuni/ Din huceagul de aluni,/ Și m-adormi, m-adormi cu drag/ Prin frunzișul cel de fag.” („Doină, doină, greu îmi cazi”).

Românul s-a născut cu doina, s-a căsătorit cu doina și a murit cu doina, adică a viețuit cu doina. Doina a fost hrana dătătoare de har al vieții românilor.

Dor, cuvânt latinesc, este derivat din dolus și a rămas aproape identic după două mii de ani. În „Mai am un singur dor …”, Eminescu nu elogia moartea, ci exprima speranța de înviere prin „marea trecere”. Goga nu-și putea înăbuși dorurile, dar nici nu le putea figura, nu le putea concretiza, ci doar compara cu frunzele trecătoare: „Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…/ Spulberate și strivite frunze pe cărare.” Cel mai răspândit sens al dorului este iubirea, iar înțelesul acesta este exprimat sublim în „Luceafărul”: „Cum ea de coate-și răzima,/ Visând, ale ei tâmple,/ De dorul lui și inima,/ Și sufletu-i se împle.” „Împlerea” de dor vine parcă din mitologia greco-latină și se pierde în veșnicie.

Românul are atâtea doruri că nici nu le știe pe nume. De la dorul de mamă și de țară până la dorul de ducă, toate sunt doruri pe care le simțim, dar nu le știm spune îndeajuns. Dorul și dorurile ne-au salvat de la tristețe și de la disperare, învățându-ne cum să trecem prin viață și să ne trecem împreună cu viața.

Colinda vine tot din străfunduri, originile cuvântului fiind în latină (calendae) și marcând începutul lunii, al anului, al timpului celui nou. Prin unele dicționare scrie că termenul românesc ar fi fost luat de noi din bulgară, când, în fapt, a fost exact invers. La noi, se colină de Crăciun, fiindcă nașterea, creația, înfruptarea rituală de la naștere marchează începutul lumii creștine, a lumii care se mântuiește. La noi se colindă și de Paști, fiindcă și atunci este un mare început. Poporul român are cele mai multe colinde dintre toate popoarele Europei. Colindele noastre la un loc sunt mai multe decât colindele tuturor popoarelor la un loc. De fapt, alte popoare nici nu au colinde, în sens de imnuri rituale ale începutului, ci doar cântece, cel mai adesea culte, închinate obiceiurilor de iarnă, cu moși și cu reni, cu seri liniștite, cu clopoței atârnați de sănii etc. Coșbuc vede aievea Crăciunul la țară, înnobilat de colindători și de mama, care știe să-l cânte și încânte pe Hristos, fermecându-i pe copii: „Cad fulgii mari, încet zburând/ Și-n casă arde focul,/ Iar noi pe lângă mama stând,/ De mult uitarăm jocul./ Demult și patul ne-aștepta,/ Dar cine să se culce?/ Rugată, mama repeta/ Cu glasul rar și dulce// Cum sta pe paie-n frig Hristos/ În ieslea cea săracă …” („Colindătorii”). Eminescu proiectează colinda în univers, unind teluricul (brazii, rămurelele) și cosmicul (stelele): „Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Și tremură brazii/ Mișcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.” („Colinde, colinde!”).

Colindele ne-au păstrat buni, deopotrivă când eram triști sau voioși, fiindcă nu i-am uitat niciodată pe cei trăitori în „bordeie fără foc”, nu i-am uitat pe copii și pe tineri, i-am cinstit mereu pe bătrâni, pe toți la un loc și pe fiecare, cu sfiiciune, bună cuviință și omenie.

Miaua, femininul de la miel, este tot cuvânt latin (agnella), pronunțat pe alocuri muiat, ca și în italiană, adică „ña”, trecut la „mia” prin fonetism analogic. Cuvântul mioară, adică oaia tânără, în vârstă de un an până la doi ani, provine din „mia”, prin adăugarea sufixului „-oară”. Din mioară, prin diminutivare, avem „mioriță”, care nu mai are nevoie de nicio prezentare la români, fiindcă nu există decât „pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai”, adică numai la noi. „Miorița a fost considerată cea mai frumoasă epopee pastorală din lume, o adevărată minune poetică” (Alecu Russo), o „inspirațiune fără seamăn, acel suspin al brazilor și al izvoarelor de pe Carpați” (Mihai Eminescu). În „Mușatin și codrul”, poetul tutelar „Vede târguri, vaduri, sate/ Pe câmpie presărate,/ Vede mândrele cetăți/ Stăpânind pustietăți,/ Vede turmele de oi/ Cu ciobanii dinapoi,/ Cu fluiere și cimpoi,/ Iară hergheliile/ Petreceau câmpiile/ Și s-așterneau vântului/ Ca umbra pământului/ Și de-a lungul râurilor/ S-așterneau pustiurilor./ Iară șoimul tinerel/ Pe deasupra-i zboară el/ Și din gură-i cuvânta:/ Să trăiești, Măria-Ta!/ Câtă lume câtă zare/ De la Nistru pân-la mare:/ Fă-ți odată ochii roată/ C-aceasta-i Moldova toată.”

Turmele de mioare ne-au condus pe spații largi, în locurile de vărat și de iernat, încât am păstrat țara, am făcut-o după chipul nostru, am unit-o.

Codrul, din latinescul quadrum (pătrat), devenit ulterior și quodrum (bucată de pâine, pătrat de pâine), este frate cu românul în toate sensurile, de la locul de adăpost și de conservare până la sursa de pâine, de hrană. Eminescu face din codru un rege sau un împărat, dându-i un aer de maiestate, exprimată prin vers popular. Codrul și neamul sunt aureolate la poetul luceafărului de mărire: „Codrule, Măria-Ta,/ Lasă-mă sub poala ta,/ Că nimica n-oi strica/ Fără num-o rămurea,/ Să-mi atârn armele-n ea.” („Codrule, Măria-Ta”). La fel, în „Călin, file de poveste” codrii apar drept tărâmuri mirifice, purtătoare de har: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.” La Eminescu, se vede cum codrul este însăși țara, este fundamentul care ține țara, în speță „Țara de Sus” sau vatra Moldovei, dar, prin extensiune, toată Țara Românească: „Saracă Țară de Sus,/ Toată faima ți s-a dus./ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai …/ Împrejur nășteau pustii,/ Se surpau împărății,/ Neamurile-mbătrâneau,/ Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creșteau …” („Mușatin și codrul”).       Codrul ne-a ferit de rău, pentru că nou-veniții nu știau să deschidă poarta codrului. „Ramul” și cu „râul” ne erau prieteni numai nouă. Codrul ne-a fost cadru de viață, adică ne-a fost casă de adăpostit și pâine de mâncat.

Prin doină, prin dor, prin colindă, prin mioară/ mioriță și prin codru – și prin câte altele – ne purtăm ființa inconfundabilă prin lume și o arătăm altora cu omenie. O facem datorită limbii române, tezaurul nostru neînstrăinat vreodată. Dacă putem fi confundați prin origine, prin obiceiuri, prin veșminte, prin credințe chiar, cu alții, nu putem fi confundați niciodată prin limbă. Cuvintele doină, dor, colindă, mioară și codru, aureolate de omenie, nici nu pot fi traduse în alte limbi. Cine vrea să le înțeleagă trebuie să se nască român ori să ne învețe temeinic limba. Dacă o face, devine măcar în parte român. Limba română este ființa noastră, este marca identității noastre, este însăși patria noastră din suflete. Se cuvine să-i facem pe cei care nu ne cunosc să ne înțeleagă nu aparențele, ci esențele, nu veșmintele exterioare, ci profunzimile. Una dintre aceste profunzimi este limba noastră. De aceea, este natural s-o cunoaștem bine, s-o prețuim și s-o perpetuăm.

Dacă patria tangibilă a fost câteodată pierdută ori pe cale să fie pierdută, patria din suflete nu se pierde niciodată. Pentru că este limba română!

 

 

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

PoliticSebastian Burduja propune o întâlnire cu părţile implicate în problema gunoiului şi constituirea unui grup de lucru

EconomieBogdan Chiriţoiu: 2020 a fost clar un an diferit; pe ansamblu economia noastră a mers surprinzător de bine

ExternMarco Badea: Moștenirea politică a lui Netanyahu nu va fi o națiune mai sigură, ci o societate israeliană profund fracturată, care trăiește în spatele zidurilor

SocialManuela Catrina: Ne luptam cu birocratia, iar unii cred ca hartia e mai safe

EvenimenteAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

CulturaIonuț Vulpescu: Proiectul pe care l-am inițiat, prin care mi-am propus să rezolv una dintre problemele dificile cu care se confruntă în special muzeele, a devenit lege!

EditorialCorneliu Vișoianu: Voluntarul și Club România după 10 ani | Bogdan Gavrilă, Spiritul Voluntarului care dă, fară să aștepte răsplată ci doar construiește ”Zero-risk” society



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe